Mirabilissemper's Blog

Mi-a atras atenția de curând o carte cu un titlu de slogan publicitar, Totul va fi perfect, scrisă de un autor faimos italian, Lorenzo Marone. Romanul a apărut anul acesta la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, fiind tradus în limba română de Gabriela Lungu.

Scriitorul Lorenzo Marone se apropie de vârsta semicentenară, trăiește în Napoli, orașul în care s-a născut, și se definește pe rețelele sociale drept un „Tată și scriitor cu normă întreagă”. Este un intelectual al cetății, promovând principiile democratice, apărând, spre exemplu, drepturile celor care suferă de boli mintale, semnând petiții online, acordând interviuri despre probleme ale societății actuale. Romanele sale sunt traduse în douăzeci de limbi, „Tentația de a fi fericit” a fost ecranizat în 2017, acțiunea acestora petrecându-se în Napoli, scriitorul explorând medii sociale și etape existențiale diferite. În prezent, își promovează cel mai recent roman, ”Le madri non dormono mai” și anunță apariția volumului ”Sono tornato per te” în 31 octombrie.

Totul va fi perfect este primul roman în care acțiunea se petrece în alt spațiu decât orașul Napoli, deși are tangențe și cu acesta. Astfel, insula Procida devine o veritabilă Arcadia, un tărâm ideal pentru octogenarul Libero Scotto, fost comandant de nave, dar și pentru fiul acestuia, Andrea, fotograf de modă. Obsesia pentru fericire, relațiile interumane, traumele generaționale străbat volumele autorului italian, mai cu seamă cel analizat, cartea propunând, pe durata a numai două zile de parcurs diegetic, un balans între prezent și trecut, o analiză lucidă asupra relației dintre un tată muribund și un fiu imatur.

Dedicația adresată de scriitor fiului său, cele două mottouri care vorbesc despre conștiința inevitabilei pierderi a frumuseții și a vieții prezintă romanul drept unul sentimental, scris poetic. Simetria cărții este dată de existența la început și final a unui decalog pe care personajul principal al cărții, Andrea, trebuie să-l respecte, cât timp va avea grijă de tatăl său. Marina, sora mai mică a lui Andrea, autoarea decalogului, este cea care avea grijă de Libero Scotto, dar a fost nevoită să apeleze la ajutorul fratern pentru a putea pleca, alături de soț și de cele două fiice, la socrul său, bolnav și acesta. Această călătorie de două zile va schimba viețile tuturor personajelor cărții, fiind doar un pretext narativ de a declanșa poveștile de viață ale acestora.

Ultima pagină a romanului conține o listă de reguli golită de formă și de sens, cea de-a zecea fiind singura scrisă și reinterpretată, ca o concluzie/teză la sfârșitul istoriilor personale ficționale: „Perfecțiunea e o clipă care nu ține cont de reguli.”

Cartea este alcătuită din 36 de capitole, dintre care șase poartă numele de „Colaj”, acestea din urmă fiind niște consemnări lirice, reflecții pline de luciditate ale unui matur care descoperă sensuri noi unor imagini, amintiri, oameni prezenți într-o viață trecută:

„Iată, da, aceasta e definiția corectă: chipul mamei era unul delicat, cum nu mai erau altele pe insulă.

Sau în viața mea.”

Compoziția cărții, pendularea între prezent și trecut, amintirile lui Andrea (inserate în interiorul capitolelor, scrise cu alte caractere), eforturile conștiente de a recupera sau de a înțelege anumite informații, evenimente, experiențe, ca și existența autonomă a fiecărui capitol salvează cartea de posibila interpretare de scriitură șablonardă, de literatură de consum.

Întoarcerea tatălui și a fiului în Procida este pentru bătrânul om al mării ultima călătorie, iar pentru Andrea împăcarea cu sine și vindecarea suferințelor din copilărie. Devenit părinte al propriului tată, așa cum afirmă și autorul, personajul central al cărții, pendulează între dureroasa condamnare a fostului comandant, învinovățirea proprie și idealizarea mamei, Delphine, ființa fragilă, dispărută mult prea devreme. Plecările dese, pe mare, din tinerețe, ale tatălui autoritar, eforturile de adaptare ale mamei belgiene la noi tradiții, depresia acesteia, relația rece dintre părinți lasă urme adânci în psihicul anxios al Marinei și al lui Andrea.

Andrea, fiind la 40 de ani un fotograf de modă, deși prefera domeniul artei, respingându-și iubita care se gândea la căsătorie, nu este copia tatălui său, deși în ultimele conversații ale celor doi, comandantul îi mărturisește aprecierea, iar o veche prietenă din Procida îi întărește natura specială a relației dintre cei doi bărbați: „[…] tu ești ceea ce el n-a fost niciodată. Și tatăl tău știe asta. El vede în tine acel spirit pe care el n-a avut niciodată capacitatea de a-l etala, apropierea cu dezinvoltură de viață pe care el n-o are, o profundă lejeritate pe care ți-ar di dorit-o. […]

– Cred că tu ai devenit ceea ce el voia să devină. Oglinda în care era obligat să se uite în fiecare dimineață, cu care să se confrunte. Ați avut nevoie unul de celălalt, de deosebirile voastre, el ca să meargă înainte, tu ca să crești liber.”

Andrea rememorează și prima iubire pentru Ondina, de la vârsta de 12 ani. Descrierile senzoriale, dar și cinematografice ale descoperirii iubirii au fiori din filme precum „Malena” sau „Cinema Paradiso”. Întâlnirea dintre cei doi de la maturitate se desfășoară cumva previzibil, atribuindu-i-se noi sensuri precum căință, regret, dar și împlinire a ființei. Lirismul concupiscenței salvează povestea de iubire: „Dacă ar trebui să spun ce mă fascinează la Ondina, e tocmai pielea, acest organ senzorial care ne protejează și-i împiedică pe alții să vadă în interiorul nostru. A ei pare de mătase când o vezi, atât de perfectă, lipsită de cute, negi sau imperfecțiuni, nicio cicatrice, arsură, tatuaj sau piercing, doar un covor lung și moale, o plajă ondulată plină de nimic, unde e și mai ușor să te pierzi.”

Pledoaria pentru aprecierea momentelor de frumusețe plenară și pentru valorificarea clipelor de fericire autentică este în acord cu mottourile cărții și reprezintă chintesența mesajului acestei opere literare: „[…]m-am simțit cuprins de o mulțumire neașteptată și am zâmbit, pentru că era unul din momentele acelea fericite, perfecte, în care totul pare a fi la locul potrivit, momente care au loc rareori și de care nu întotdeauna oamenii își dau seama. […] știam să descopăr frumusețea, să o prind cu un clic, ca să n-o las să-mi scape[…]”

Deși titlul „Totul va fi perfect” pare a fi în răspăr cu ce trăiesc personajele cărții, mesajul optimist transpare, pentru că iubirea este încă salvatoare, Andrea înțelegând după o viață întreagă că nu are nicio vină pentru copilăria sa: „Nimeni nu e vinovat pentru copilăria pe care a avut-o. Suntem cu toții fără păcat. Să începem să înțelegem asta, să ne spunem asta, și vom avea bune posibilități să ne salvăm.”

Un farmec aparte au personaje precum infirmiera româncă Gina, portretizat în note caricaturale, comice și ironice („Văd o femeie îndesată, cu pielea albă ca a cadavrelor și părul de o culoare incertă, un gălbui stins care duce cu gândul la bilă. Draga de Gina. Și eu care-mi imaginasem o schimbare de situație a sfârșitului de săptămână, petrecut în compania unei prăjini e femeie cu părul negru și pielea de culoarea abanosului, o gitană veselă și zâmbitoare, aterizată în casa Scotto ca să-mi aline neliniștile[…]Gina e cam de aceeași vârstă cu mine, dar arată ca de șaizeci de ani, are privirea întunecată, mâinile încrucișate pe pieptul robust și buzele de parc-ar fi lipite cu adeziv Vinavil.”) sau câinele Augusto, cu o personalitate puternică, cu accese de furie, dar și afecțiune pentru Andrea („Numele pe care-l poartă oglindește întreaga sa autoritate și uneori, ca să nu am parte de pedepse grele, îl salut cu «Ave, Imperator Augustus», ridicând mâna. De fapt, e mai mult decât rău, e de-a dreptul nebun, are niște rotițe stricate, iată de ce, cu ceva vreme în urmă mi-a venit spontan să-i spun Câine Zălud Tannen, poreclă dată strămoșului lui Biff Tannen în trilogia Înapoi în viitor. ”).

Ultimele pagini ale cărții conțin trei capitole în care acțiunea se petrece „Cinci luni mai târziu” și descriu noua viață a lui Andrea. El va duce mai departe valorile tatălui, va păstra moștenirea familiei, se va dedica pasiunii pentru fotografia artistică și va face din casa din Procida (ea însăși un personaj) un topos al iubirii și al unui viitor plin de încredere.

Sunt neprețuite paginile care descriu frumusețea mării, răsăriturile și apusurile din insulele Procida, Vivara, poezia porturilor, cu muzica cicadelor și energia specifică: „Și așa trecând pe lângă vii și livezi, cu bâzâitul triciclului care acoperă ultimul țârâit al greierilor înainte de a se lăsa seara, ajungem aproape de insulița de la Vivara, cu plaja ei de pietricele și scoici ascunsă în spatele stâncilor, și acolo mi se pare că sunt cu adevărat acasă, că simt din nou vechea senzație a întoarcerii, a ancorării, seara, exact la ora asta, cu soarele la apus și vântul care sufla pentru ultima oară, și apoi se oprea, și totul devenea nemișcat, până și sunetele păreau să se stingă o vreme, greierii se opreau din cântat ca să te oblige să-ți privești, să-ți asculți insula, să te îndrăgostești din nou și pentru totdeauna de ea.”

prof. LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării „De libris- recenzii și cronici literare-”, editura Metamorfosi, 2024

Din seria cărţilor recomandate în podcasturi (Cătălin Striblea în „Vorbitorincii”) face parte şi Small Fry. O poveste de viață și de familie scrisă de Lisa Brennan- Jobs, apărută în 2021, la editura Humanitas, în traducerea lui George Arion jr..

Autoarea cărții este jurnalistă și scriitoare, fiind fiica lui Steve Jobs, celebrul cofondator al firmei Apple Computer. Este de la sine înțeles că relația Lisei Brennan- Jobs cu tatăl său este centrul de interes al acestei cărți memorialistice de maturizare, cum o numește scriitoarea. În perioada apariției cărții, aceasta a acordat interviuri unor jurnaliști români, arătând o fire deschisă și dorința de a clarifica multe aspecte privitoare la volum. Ea mărturisea că scrierea cărții a durat aproximativ un deceniu, nega interesele pecuniare care ar fi putut-o determina să conceapă volumul de „memorii adevărate”, vorbind despre Small Fry ca fiind și o „creație literară” cu personaje, față de care a simțit uneori nevoia „să-și arate mușchii”. Accentua faptul că experiența scrierii a fost una cathartică, terapeutică, vindecătoare: „Când termini de scris așa ceva, te simți destul de puternic. Simți că stai pe propriile picioare.[…] E o carte despre cum te împaci cu cineva care ți-a făcut și bine, și rău. ”

În interviuri, Lisa Brennan- Jobs își apară tatăl, găsește explicații pentru orice întâmplare care l-ar putea incrimina (la începutul vieții nu i-a recunoscut paternitatea, nu s-a ocupat permanent de traiul Lisei, după ce aceasta a plecat la facultate, comunicarea dintre ei s-a rupt o perioadă etc.), identificând ca argumente pentru copilăria fericită, natura ei veselă, ținutul solar în care a trăit, școala particulară minunată la care a învățat, terapia psihologică de care s-a bucurat: „Nu este o carte despre suferință, nu am avut o copilărie suferindă.”

„Romanul” vieții Lisei, din perioada copilăriei până la sfârșitul adolescenței, al plecării din Palo Alto la facultate, la Harvard, și al morții tatălui respectă un traseu cronologic, dar surprinde fragmente existențiale, ca într-un puzzle biografic, pe care memoria selectivă și afectivă le scoate la suprafață. Cartea este simetrică, deschizându-se și sfârșindu-se cu ultimele întâlniri dintre tată și fiică, cu împăcarea dintre cei doi, discuțiile dintre ei fiind un remediu pentru durerea sufletească: „ Așteptase să-și ceară iertare până când aproape nu mai rămăsese nimic din el. Asta așteptasem să aud. Parcă mi-ar fi turnat apă rece pe o arsură.” Tatăl își întreabă fiica dacă va scrie o carte despre el și repetă plângând: „Rămân dator.” Datoria părintelui, probabil, că e o încercare de eternizare a legăturii dintre ei, din perspectiva fiicei, chiar cartea aceasta ar putea fi o obligație pe care el și-a plătit-o (după cum mărturisea scriitoarea în interviul acordat lui Cătălin Ștefănescu).

Mottourile aflate pe prima pagină a volumului sunt reprezentate de un fragment din „Pericle, prinț al Tyrului” de William Shakespeare și de un citat din romanul lui Saul Bellow, „Darul lui Humboldt” („Era o experiență curioasă să te știi sursa nerecunoscută a acestei atracții publice și să îngheți în zloată- îți dădea senzația că ești o prezență fantomatică.”). Textul shakespearian, prin întrebarea celui de-al treilea pescar și replica întâiului pescar, este dominat de comparația existenței peștilor cu cea a oamenilor, cei bogați fiind identificați cu balenele care devorează plevușca și „nu se lasă până nu înghit parohia, biserica, clopotnița, clopotele și tot ce mai rămâne.” Scriitoarea avertizează astfel asupra prejudecăților legate de imaginea celui bogat, contrabalansând reprezentarea publică a tatălui său cu cea din viața de familie, dezvăluind vulnerabilitățile, ciudățeniile, cu alte cuvinte, dimensiunea umană a celui considerat genial. Nu întâmplător, Lisa Brennan- Jobs întărește în public afirmația că această scriere nu este o acuzație, ci prezintă scene din istoria lor comună.

Citatul din Saul Bellow anticipează condiția contradictorie a lui Steve Jobs în viața fiicei sale, de multe ori, mai ales la începutul vieții sale, acesta fiind o „prezență fantomatică”: „m-am întrebat dacă nu cumva era o variantă fantomatică a persoanei mele de acum, care ne însoțea pe mine copil și pe mama.” Fragmentul, în egală măsură, poate anticipa și trăirile autoarei, nesiguranța, singurătatea și nevoia de a fi iubită și apreciată de cei din jurul său. De pildă, în perioada în care a locuit în casa lui Steve Jobs, fiica acestuia a descris frigul din camera sa, singurătatea sa, faptul că tatăl său nu-i spunea noapte bună la culcare. O secvență care poate fi pusă în acord cu mottoul prezentat este cea a nașterii fratelui său, venit pe lume în circumstanțe fericite, spre deosebire de ea care considera că nu fusese „născută cum trebuie”, neavând tatăl alături, la începutul vieții. Sunt multe episoade în care Lisa se simte ca o fantomă, cerându-și dreptul la existență chiar și în fotografiile de familie.

O secvenţă care este recurentă în toate părţile cărţii memorialistice, străbătând ca un fir roşu întreg volumul (după cum recunoaște și autoarea, spunând că nu a planificat neapărat acest lucru) este întrebarea adresată lui Steve Jobs, legată de numele Lisa al primului computer inventat de acesta. Toată copilăria, Lisa și-a făcut curaj să-l întrebe despre numele „calculatorului eșuat” care i „se întipărise în identitate”, un posibil răspuns pozitiv însemnând apartenența fiicei la universul tatălui: „ Odată ce ar fi recunoscut – da, am numit un calculator după tine – toate s-ar fi așezat la locul lor. El urma să acopere golurile, să cumpere mobilă, să spună că se gândește la mine tot timpul, însă nu reușise să ajungă la mine.” Răspunsul pozitiv la această întrebare importantă pentru scriitoare vine într-o secvență povestită la sfârșitul cărții, când, de data aceasta, Bono, solistul trupei U2, la o cină, e interesat de numele primului calculator Apple:

„- Ia spune-mi, calculatorul Lisa a fost numit după ea?

A urmat o pauză. M-am pregătit pentru lovitură – pentru răspunsul lui.

Tata a ezitat, s-a uitat în farfurie preț de o clipă care a durat o veșnicie, apoi din nou la Bono.

– Da, a zis.

Mi-am îndreptat spatele.

-Așa am crezut și eu, a zis Bono.

-Da, a spus din nou tata.

I-am studiat chipul tatei. Ce se schimbase? De ce recunoscuse acum, după atâția ani? Bineînțeles că era numit după mine, mi-am zis atunci. Minciuna lui mi se părea acum monumentală. Am simțit o putere nouă care-mi umfla pieptul.

-E prima oară când a spus da, i-am zis lui Bono. Mersi că l-ai întrebat.

Oamenii celebri parcă aveau nevoie de alți oameni celebri în preajma lor ca să se destăinuie.”

Small Fry este o carte și despre alte prezențe din viața autoarei. Este un necesar act de a reaminti figurile importante ale celor care i-au marcat existența scriitoarei. În ciuda numeroaselor conflicte cu mama sa, artista Chrisann Brennan, scriitoarea îi aduce, indirect, un elogiu acesteia. Ea este cea care îi așază imaginea tatălui în istoria familiei lor, substituind în primii ani și rolul patern: „Când părinții mei erau împreună, simțeam cum ceva din mine se așază la locul lui, la fel ca închizătoarea magnetică a portofelului.”

Mona, sora biologică a tatălui (care fusese adoptat), spre deosebire de părinții săi, făcuse facultatea și masteratul. Ea este o femeie înțeleaptă care este privită cu admirație de copilul Lisa, restabilind ordinea în momentele în care Steve „refuza să plătească pentru lucruri mărunte și mari deopotrivă”. Ron, unul dintre iubiții mamei, inginer la NASA, este evocat în secvența în care o duce pe Lisa la al său loc de muncă, pentru a se juca la simulatoarele de zbor. În seara aceea, fetița simte nevoia să scrie apăsat în jurnal că îl iubește pe tata, adică pe Steve Jobs, nu pe Ron. Laurene, soția tatălui său, femeia care părea mereu încrezătoare, este descrisă ca nefiind hippioată sau boemă, în stare de fapte mărețe din moment ce „pusese mâna” pe Steve. Cunoscătoare a etichetei și protocolului, Laurene o inițiază pe Lisa în acest domeniu. Sentimentul de apropiere dintre ele nu s-a păstrat foarte mult, relațiile dintre ele variind. Laurene este autoarea celebrei replici: „Suntem pur și simplu niște persoane reci” spusă în cabinetul psihologului, în fața Lisei și a tatălui său, atunci când adolescenta încearcă să îi convingă pe aceștia să conștientizeze natura relațiilor dintre ei. Kevin și Dorothy, vecinii lui Steve Jobs, la care Lisa se mută după o ceartă cu tatăl său sunt cei care plătesc taxa din ultimul an de facultate. După absolvire, fondatorul Apple le va restitui acestor binefăcători costul cheltuielilor „făcute cu mine, inclusiv zboruri, cărți, vacanțe și haine de școală.”

Oamenii în jurul cărora gravitează existența scriitoarei nu sunt aduși împreună de iubire, ci de faptul că împărtășesc aceleași valori, după cum susține și tatăl scriitoarei în discursul ținut la ceremonia nunții sale cu Laurene.

Relația lui Steve Jobs cu banii marchează viața scriitoarei Lisei Brennan- Jobs. Deși aceasta, până la moartea tatălui său, nu-și dorește decât afecțiunea lui, ea nu înțelege firea cumpătată a magnatului și hachițele de om imprevizibil, care îi îngreunează traiul fiicei sale: „Am crezut că era reținut numai cu mine, că numai mie refuza să-mi ia blugi, sau mobilă, sau să-mi repare caloriferul, și că în rest era generos. Mi-era greu să înțeleg cum poate cineva cu atâția bani să creeze sentimentul de puțin, cum poate să nu ne răsfețe.”

În privința semnificației titlului cărții memorialistice, sintagma ”small fry” are înțelesul de „pește mic”, „plevușcă” și sensul conotativ de „om insignifiant, lipsit de importanță”. Scriitoarea respinge semnificația depreciativă și mărturisește că era o formulă de alint pe care i-o adresa tatăl atunci când patinau. Astfel, titlul este o invocare a afecțiunii, o pledoarie pentru nevoia de iubire, pe care a clamat-o în copilărie și tinerețe.

Dincolo de a fi simple pagini siropoase sau lacrimogene, întâmplările din viața Lisei Brennan- Jobs sunt rememorate cu duioșie și accente lirice. Secvența ceremoniei împlinirii a zece ani este descrisă cu talent scriitoricesc, fără ostentații artistice. Meritul este și al traducătorului George Arion jr.: „La sfârșit, ne-am plimbat cu toții prin întunericul nopții, iar eu am mers între ai mei, ținându-i de mână. Eram în extaz. Brațele mele erau asemenea cratimei care avea să-mi fie adăugată la nume, unind cele două părți.”

Trimiterile culturale, artistice, livreşti sunt interesante mai ales pentru cititorii tineri, care pot privi cartea ca pe una care să-i inspire, în care să se regăsească datorită anumitor preferinţe, gânduri, atitudini ale personajelor. În secvența în care micuța Lisa visează la o casă în care să fie fericită alături de mama sa, autoarea vorbește de fascinația pentru povestea „Fetița cu chibriturile”. În clasa a șasea, fiica lui Steve Jobs este lăudată prima oară pentru o temă în care scrie despre Harriet Tubman, susținătoare și activistă a aboliționismului. În vara dinaintea clasei a șaptea, autoarea vizionează piesa shakespeariană „Poveste de iarnă” și admiră interpretarea personajului Hermione, care îl convinsese pe rege să creadă că este o statuie. De asemenea, scriitoarei îi plăcuse cartea „”The Forest People” care prezentase lumea pigmeilor Mbuti din Congo, aceasta se uită la ”Masterpiece Theatre”, o serie britanică de piese de teatru , iar mama îi citește înainte de culcare din „Alice în Țara Minunilor” și din jurnalele lui Andy Warhol. Alături de părinții săi, Lisa a vizionat la Stanford Theatre filmul „Cetățeanul Kane” și l-a văzut pe tatăl său plângând la sfârșitul filmului „Cinema Paradiso”.

Cele mai emoționante pagini ale cărții Small Fry. O poveste de viață și de familie sunt cele care rememorează despărțirea scriitoarei de tatăl său, dorința de a îi da drumul acestuia să plece în lumea de dincolo:

„- E ultima oară când o să mă vezi, mi-a spus. Trebuie să-mi dai drumul.

– Bine, am zis.

Dar nu l-am crezut pe de-a-ntregul și n-aș fi crezut că avea să moară cam o lună mai târziu.[…]M-am așezat lângă el pe pat.

-N-am petrecut suficient timp cu tine când erai mică, mi-a zis. Îmi doresc să fi stat mai mult timp împreună.

[…] îmi dădusem seama cât de norocoasă eram: apucasem să-l cunosc înainte să fie ultrafaimos, pe vremea când era sănătos și putea să iasă cu rolele. Îmi imaginasem că o să petreacă mult mai mult timp cu toți ceilalți decât cu mine, dar acum nu mai eram atât de sigură. S-a uitat în ochii mei și au început să-i curgă lacrimi.”

Cartea Lisei Brennan- Jobs aduce în fața cititorilor o poveste de viață captivantă, având o perspectivă onestă asupra existenței unei personalități publice. Autoarea nu numai că dezvăluie momentele intime și delicate din viața sa cu Steve Jobs, dar scoate în evidență propria evoluție ca individ.

LOREDANA STAN

LOREDANA STAN este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Slobozia, autoarea volumului de poezii „Mirabilis semper”, 2023