Mirabilissemper's Blog

(cronica romanului Clara citește Proust de Stéphane Carlier)

Într-unul dintre podcasturile „Vorbitorincii” scriitorul Radu Paraschivescu prezenta în câteva cuvinte romanul Clara citește Proust de Stéphane Carlier, apărut în acest an la editura Humanitas Fiction (colecția Raftul Denisei), în traducerea Mădălinei Ghiu: „Este o carte foarte fin scrisă […] pe care o citești într-o zi. […] Cartea asta este și odihnitoare și răsplătitoare, rămâi cu un gust foarte bun.” De asemenea, un TitTok în limba italiană invita convingător la o lectură a volumului recent apărut: „Dacă nu ați citit niciodată opera lui Proust, atunci trebuie să citiți „Clara citește Proust” de Stéphane Carlier, publicată de Einaudi. Dar dacă ați citit Proust și a sa „În căutarea timpului pierdut” citiți-o oricum, pentru că este un adevărat deliciu literar.”

Scriitorul Stéphane Carlier nu este foarte cunoscut în spațiul cultural românesc. De altfel, Clara citește Proust este primul roman al său tradus la noi. Contul său de Instagram îl prezintă ca autor al romanelor  „Clara lit Proust”, „Le Chien de Madame Halberstadt” „L’Enterrement de Serge” și al altor „friandises” („bunătăți/delicii”). Născut în 31 august, scriitorul posta cu o zi înainte de aniversare coperta ediției în română a celei mai recente creații a sa, considerând-o un cadou, declarându-se în comentarii încântat, ca și cititorii săi. Într-un mesaj adresat cititorilor români pe YouTube, Stéphane Carlier își anunța sosirea în țara noastră în noiembrie, probabil cu ocazia Târgului de Carte „Gaudeamus”. Așadar, cartea se pare că are toate datele unui roman de succes și că s-a născut sub cele mai bune auspicii, apărând în Franța în anul centenarului morții scriitorului Marcel Proust.

Titlul romanului conține un fel de spoiler, conducând lectura către condiția eroinei cărții, Clara, o cititoare care va descoperi noi dimensiuni ale sale și ale lumii, eliberându-se de orice prejudecăți, cu ajutorul operelor lui Proust. Această interpretare este susținută și de mottoul cărții, afirmația Virginiei Woolf întregind mesajul romanului, legat de puterea ficțiunii de a elibera mintea și spiritul omului: „Ceea ce contează este să te eliberezi, să-ți descoperi propriile dimensiuni, să refuzi orice îngrădire.”

Cele trei părți ale cărții lui Stéphane Carlier („Cindy Salon”; „Marcel”;  „Clara” ) și Epilogul acesteia prezintă parcursul existențial al personajului principal, o coafeză de 23 de ani, sensibilă, iubitoare de frumos, implicată într-o relație monotonă cu JB, pompierul atrăgător, înzestrat cu remarcabile calități fizice, de care sunt încântați toți apropiații Clarei.

Fiecare parte a romanului este alcătuită din mici capitole, fără titluri, unele având câteva rânduri, cu aparența unor consemnări realizate din perspectiva unui narator care nu știe chiar totul despre personajele sale, privind cu surpriză acțiunile unor personaje. Astfel, primele capitole prezintă imaginea salonului de coafură, denumit „Cindy”, un topos în jurul căruia gravitează existența personajelor cărții: Jacqueline Habib, proprietara, Nolwenn, coafeză, Patrick, un coafor excentric, „articolul de lux” din salon, clienți vechi, dar și prezențe providențiale care deturnează sensul vieții personajului principal de la traseul cumva stabilit. O asemenea prezență este bărbatul anonim, ce intră în salonul de coafură într-o zi de toamnă (situația-intrigă). Cu înfățișare de artist, cu gesturi elegante, el stârnește în Clara aspirații care nu au legătură cu viața prezentă. Bărbatul, ca un personaj fantomatic, dispare în neant, așa cum a apărut, dar lasă în urma lui o carte din colecția „Livre de poche” („Swann,”) pe care Clara o deschide ca pe un text oracular: „Se gândește din nou la bărbat, la misterul lui, la nervozitatea lui grațioasă. Nu se mai întorsese la salon. Dacă lăsase cartea intenționat? Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește. observă o pagină cu colțul îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.” 

Cartea, ea însăși un personaj, strecurată în geantă de Clara, abandonată apoi pe masa din sufragerie, privită cu dezinteres de JB, aruncată pe jos de către motanul celor doi tineri și așezată în biblioteca de pe hol, va hiberna în acest cuib vreme de cinci luni și mai bine. Momentul imersiunii în lectură se produce natural, Clara părăsind amintirea clientului seducător din salon, care lăsase acolo un mic volum, dar mângâind cu ochii cuvintele devenite „furnici aliniate” ce descriu gesturile și gândurile unui alt bărbat care se trezește dintr-o picoteală vesperală, chinuit de nesomn. Din acest moment, Clara pătrunde în universul cărților lui Marcel Proust, ajutând-o să înțeleagă că lumea are noi sensuri, revelându-i lucruri de care nu știa că e capabilă, femeia metamorfozându-se într-o cititoare pricepută, în stare să descifreze cu răbdare și perseverență limbajul tuturor volumelor din ciclul „În căutarea timpului pierdut”: „Lectura a fost cea care i-a trezit această amintire (n.n. imaginea unui tablou, probabil „Femeia cu umbrelă” de Monet), de parcă până acum ar fi fost ascunsă în spatele unui paravan pe care Proust l-ar fi dat la o parte cu infinită delicatețe.”

Lectura pune stăpânire pe viața Clarei, devine și un act de mândrie, aceasta pendulând permanent între viața sa anostă și lumea ficțională, comparând mici detalii din universul cotidian cu amănunte din cărțile lui Proust. Tânăra cititoare ratează coborârea din autobuz pentru că este captivată de celebra secvență a  madlenei, experimentând pe propria piele procedeul memoriei involuntare, povestind episodul și comentându-l la salonul de coafură. Eroina romanului se comportă ca un bookstagrammer contemporan („ I s-a părut fermecătoare această carte […] și i-a făcut o fotografie pe care a postat-o pe Instagram, după ce a aplicat filtrul Juno și a asociat hashtagurile marcelproust, alarecherchedutempsperdu, alombredesjeunesfillesenfleurs și roman.”), constatând și ea că pozele cu pisici sunt mai populare decât cele cu cărți: „Fotografia ei primise zece like-uri. Prin comparație, cea mai populară fotografie a ei, cea a motanului care se refugiază în geanta de sport a lui JB și-i rămâne doar capul ieșit în afară, obținuse o sută nouăzeci și trei.” Apreciază lectura pentru că necesită lentoare, dar și vigilență și concentrare, Clara trăgând concluzia că „Proust este yoga ei”.

În coaforul doamnei Habib, femeia care îl venerează pe Jacques Chirac și are nostalgia Parisului în care a locuit cândva, Clara dobândește reputația de cititoare de Proust, împărtășindu-și pasiunea pentru lectură cu alți clienți ai salonului, precum Claudie Hansen, șoferița autobuzului școlar, care încearcă să învingă „dezacordul dintre cele două sexe ale ei”. Pentru Claudie, „Swann”  a fost salvatoare, cartea făcând-o să nu se mai simtă singură, vindecând-o de angoasa unei vieți trăite chinuitor: „Am deschis cartea într-o dimineață, o frumoasă dimineață de toamnă în parcul spitalului, și a fost o încântare. Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat pagini întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură. Eram salvată.”

Discuțiile dintre Claudie și Clara se pot constitui în minitratate sui-generis (explicate pe înțelesul vulgului pentru care Proust este un „somnifer instantaneu” ) despre frumusețea cărților scriitorului francez și despre trăsăturile care definesc operele „mari”:

„- «În căutarea timpului pierdut» este o carte foarte organică. Vorbește mult despre corp, despre piele. Proust descrie hainele cu atâta precizie că ne simțim corpurile de dedesubt. Corpuri muncite de dorință. De aceea personajele lui au adesea obrajii roșii.[…]

-Așa se întâmplă cu o carte mare. Simțim adesea nevoia să ne întoarcem. Fără îndoială, pentru a fi siguri că nu am ratat nimic. În orice caz, o să te bucuri de «Guermantes», e plin de scene de salon comice.„

De altfel, cartea este presărată cu fragmente din operele scriitorului francez, explicând prin vocea „coafezei care îl citește pe Proust”, într-o manieră originală, impactul secvențelor proustiene ultracunoscute asupra cititorului contemporan.

Metamorfoza Clarei într-o „proustiană” se produce pe fundalul veștii că JB o părăsește, ea gândindu-se doar că el ar fi putut aștepta seara pentru a face marele anunț, pentru că „nu va putea citi «Guermantes» acum”. Clara ascunde suferința plecării iubitului, revelația lui Claudie că tânăra are voce precum parfumul de păducel și că ar trebui să-l citească și altora pe Proust încheie partea a doua a romanului și deschide o altă etapă în viața personajului principal. Astfel, Clara ajunge să reînvie o ocupație a tinerelor educate, din secolele trecute, care citeau cu voce tare în saloanele din înalta societate, făcând același lucru în casa doamnei Renaud, dar și la un festival stradal. Este încurajată de către cei apropiați în proiectul inedit al lecturilor publice din cărțile lui Proust, Patrick concepându-i un afiș care promovează evenimentul, doamna Habib învoind-o de la serviciu.

Printre cei prezenți la festivalul de stradă, dansatori de breakdance, saltimbanci, cântăreți, actori ai unor spectacole de tip performance, lecturile publice realizate de Clara par sortite eșecului, la primele întâlniri neparticipând nimeni, apoi reușind să găsească adepți, grație sfaturilor unor  tineri artiști. Lecturile îi provoacă tinerei momente de fericire, aducând împreună angajații salonului de coafură, care percep evenimentul drept unul ieșit din comun, de sărbătoare: „Și mai târziu, acest dar,  această recompensă, când […] îi recunoaște pe doamna Habib, Nolween și Patrick. Jacqueline, la fel de elegantă de parcă ar fi asistat la o ceremonie de acordare a Legiunii de Onoare la Elysee, Patrick, într-un tricou negru […], Nolween, făcându-i semn cu mâna. O cuprinde o emoție, pe care o ține la distanță în timp ce citește. ”

Epilogul subintitulat „Va trebui să-i spui” transmite în cinci pagini mesajul acestui roman care devine o „poveste moralizatoare” pe Clara o lasă moștenire fiicei sale. La sfârșitul cărții generațiile se întâlnesc, Nolween continuă tradiția salonului de coafură al doamnei Habib, Isabella, alături de mama sa, Clara, vizitează locurile din trecutul acesteia când a înțeles că trebuie să își dedice viața operelor literare  pentru a le face auzite.

Dincolo de toate caracterizările aduse romanului Clara citește Proust de Stéphane Carlier, majoritatea privitoare la omagiul adus scriitorului Marcel Proust și literaturii, în general, mi se pare necesar a evidenția că acest volum este o pledoarie în favoarea lecturii, susținând beneficiile cititului și prezentând într-o formă inedită tipuri diferite de lecturi și de lectori.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare – volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Zeruya Shalev este o importantă scriitoare a literaturii israeliene contemporane care în iunie 2023 a vizitat România, cu ocazia lansării celui mai recent roman al său, Destin.

Scriitoarea s-a născut într-un kibbutz, la douăzeci de ani s-a mutat în Ierusalim, oraș pe care l-a acceptat cu dificultate, adaptându-se greu la ariditatea peisajului și la riscurile traiului în miezul conflictelor dintre seculari și ortodocși, evrei și palestinieni etc. Autoarea însăși a fost victima unui atentat sinucigaș într-un autobuz din Ierusalim. Bomba a fost detonată de către un terorist palestinian, iar explozia a rănit mai multe persoane. Zeruya Shalev a avut nevoie de o intervenție chirurgicală majoră și o perioadă lungă de recuperare. Evenimentul acesta a avut un impact major asupra operei sale, scriitoarea considerând că pentru ea literatura nu a avut un rol terapeutic, neputând să-și continue creațiile decât după ce s-a ridicat din pat: „numai când am reușit să merg din nou, când mi-am reluat activitățile, când am reușit să stau din nou la computerul meu, doar atunci, îmi amintesc atât de bine, am deschis documentul, am citit ultima propoziție pe care o scrisesem cu jumătate de an în urmă și am scris în continuare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci am înțeles că scrisul nu e o terapie, ci un drum minunat, dar greu, care îmi cere forță și putere, putere emoțională. Pentru că atunci când scriu trebuie să fiu foarte concentrată și să simt tot ceea ce simte fiecare din personajele mele, trebuie să ascult cuvintele. Deci nu e deloc vorba despre a scrie ca să te simți mai bine. Așa am început să nu cred în scrisul ca terapie. Adică pentru mine. Sunt sigură că pentru alții poate să funcționeze.” Probabil și din acest motiv, eticheta de „terapeut literar al Israelului” o explică specificând că a făcut acest lucru cu personajele sale, că le-a însoțit pe acestea în încercarea de a se vindeca.

Zeruya Shalev a debutat cu volumul de poezie „Țintă ușoară pentru lunetiști”, operele sale fiind traduse în peste treizeci de limbi, consacrarea internațională producându-se după apariția cărții „Viața amoroasă”. Este o contestatară a politicii guvernamentale din Israel, a lui Benjamin Netanyahu, acesta amintindu-i de regele Saul din cauza „tendinței sale paranoice care crește odată cu anii”.

Romanul Destin a fost scris vreme de cinci ani, apărând în Israel în 2021, cu titlul „Uimire”. La noi cartea a apărut în 2023, la editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, și a fost tradusă minunat de Ioana Petridean.

Romanul este alcătuit din 18 capitole cu titluri care au rezonanțe din textele sacre evreiești, problematica religioasă fiind cea care atrage atenția la o lectură sumară, cartea amintindu-mi de la primele pagini de lumea ficțională a lui Amos Oz. Structura cărții este modernă și deschisă nenumăratelor interpretări, succedându-se două planuri narative, cu două personaje feminine, fiecare cu poveștile sale de viață și de familie, cu incursiuni în epoci diferite, cu vini, regrete și dorințe neîmplinite.

Primele două capitole, „Sunt eu, Rahel”, „Sunt eu, Atara” reprezintă intrarea în scenă a celor două femei, fiecare dintre ele bate la câte o ușă, cerându-și dreptul la o existență ficțională. Incipiturile primelor capitole sunt aproape neschimbate, interogația transformându-se într-o afirmație în capitolul al doilea în care Atara, arhitecta de aproape 50 de ani, încearcă să învingă destinul, venind la întâlnirea amânată cu Rahel, prima soție a tatălui său, Menahem (Manu) Rubin, care murise de puțin timp:

Rahel, fostă luptătoare într-o mișcare subterană sionistă, Lehi, care a omorât ocupanți britanici, a fost arestată, urmărită, a trăit în clandestinitate, poartă cu ea toată viața aceste povești, inclusiv istoria nespusă a căsniciei de un an cu Manu, bărbat dârz care a făcut parte din aceeași grupare radicală, clandestină, dar care, chinuit de vinovăția de a fi provocat moartea unei tinere, alege să meargă pe alt drum, întemeindu-și o altă familie, ca și fosta soție. Secvența din începutul cărții, în care Rahel atunci tânără, în anii de început ai constituirii Israelului, încearcă să afle de ce a părăsit-o Manu, ajungând în condiții extrem de primejdioase la casa acestuia din Ierusalim, păzită ca un Cerber de o mamă nemiloasă, este simbolică pentru legătura dintre cele personajele principale ale cărții, pentru imaginea unor familii nefericite, de care scriitoarea mărturisește că e atrasă în toate romanele sale.

Descrierea lirică a scenei casnice la care e martoră Rahel, privind din spatele ferestrei de la bucătărie, cum Sonia, mama lui Manu, gătește ciorbă de linte, ignorând prezența tinerei femei, amintirea acesteia despre prima întâlnire dintre ele în care bătrâna își proteja fructele unui moșmon japonez, turnând apă fiartă peste copiii din cartier, care atentau la prețioasele roade ale arborelui, sunt emblematice pentru imaginea specială a feminității din spațiul israelian, dar și pentru istoria acestui stat, surprinzând interesul pentru conflicte interioare (nu despre holocaust sau conflictul israelo-palestinian sau cu arabii) și felul în care acestea își pun amprenta asupra relațiilor familiale. De altfel, capitolele inițiale ale cărții anticipează problematica romanului, accentuând, prin subiect și construcția personajelor, faptul că istoria și politica israeliană nu trebuie reduse doar la conflictele cu palestinienii și că este necesară o reinterpretare a miturilor fondatoare, de pildă, ura față de britanici sau eroismul niciodată recunoscut al unor tineri aparținând unor grupări subterane, din anii precedenți constituirii statului. („În copilăria ei, era deja greu de imaginat faptul că, în urmă cu numai câteva zeci de ani, englezii erau cuceritorii urâți de toată lumea[…] )

Atara, fiica cea mare a lui Menahem (Manu) Rubin, primește la naștere numele celei de a cărei moarte tatăl se simțea vinovat, părând că destinul ei este de a repara vinovăția celui din a cărui „sămânță […] a luat naștere”. Relația acesteia cu tatăl său este una glacială, Atara încercând să afle toată viața misterul acestei uri. Este recurent motivul ușii încuiate, în spatele căreia se afla tatăl ei, nepermiţându-i fiicei sale accesul în casă, din motive niciodată explicate clar de părinte. Astfel, „rugăciunea specială” („Bunule Dumnezeu, ia-l mai repede la tine, sau învață-l să iubească” ) pe care fetița o spunea în fiecare seară și pe care femeia o repetă cu reproș, mecanic, în prezent, chiar după moartea tatălui, arată carența afectivă, dar și dorința de a-și înțelege și cunoaște părintele.

Nici relația cu mama sa nu este apropiată, aceasta adâncind taina legată de prima soție a lui Manu. Dialogul dintre cele două, legat de încercarea Atarei de a înțelege furia tatălui, surprinde trauma intergenerațională care va avea un impact emoțional important în viața personajului central al cărții, influențând modul în care se raportează la sine și la ceilalți, felul în care se comportă în relații și în societate:

Gabriela Adameșteanu este o importantă scriitoare contemporană, consacrată prin romane premiate, apreciate de public, traduse în numeroase limbi, „Drumul egal al fiecărei zile” (1975), „Dimineaţă pierdută” (1984) , „Întâlnirea” (2003), „Provizorat” (2010), „Fontana di Trevi” (2018), Voci la distanță (2022). Este autoare a volumelor de proză scurtă – „Dăruieşte‑ţi o zi de vacanţă” (1979) și „Vară‑primăvară” (1989), precum și a lucrărilor de nonficțiune „Obsesia politicii” (1995), „Cele două Românii” (2000), „Anii romantici” (2014). A fost o importantă publicistă, conducând revista „22” între 1991-2005. Este membră, din 1980, a Uniunii Scriitorilor din România. A fost membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, fiind o voce critică echilibrată a fenomenului politic din primul deceniu postcomunist.

Romanul său, „Dimineaţă pierdută”, a devenit celebru datorită dramatizării regizoarei Cătălina Buzoianu, puse în scenă la Teatrul „Bulandra”, prin jocul magistral al unor actori precum Tamara Buciuceanu-Botez, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc etc..

Autoarea declară că romanele sale tratează nu doar perioada comunismului, ci și alte epoci istorice care au fost ignorate în analiza „Dimineții pierdute” sau a volumului „Provizorat”: Primul Război Mondial, epoca legionară, domnia lui Cuza. Tema istorică este una prezentă în opera sa, contribuind la cunoașterea unor epoci ocultate, așa cum sunt anii ’40, sau oferind o imagine vie, proaspătă a trecutului recent al României.

În legătură cu debutul, Gabriela Adameșteanu mărturisea într-o emisiune de radio, „Vorba de cultură”, că primul său roman a apărut în urma unui eveniment nefericit biografic, moartea tatălui, scrisul având cumva un rol terapeutic, deși această carieră nu a fost niciodată una dezirabilă. Așa explică distanțele temporale mari survenite între operele sale, după fiecare roman apărut, scriitoarea încercând să scape de această „meserie nerecomandată femeilor”. Sintagma aceasta, pe care nu știe dacă să o considere ironică sau nu, este titlul unei anunțate cărți de memorii, în continuarea „Anilor romantici”.

Cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță a apărut în decembrie 2022, la Editura Polirom, în seria de autor dedicată acesteia, și a primit premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România. Cartea a fost lansată la „Bookfest – Salonul Internațional de Carte”, ediția a XVI-a, prezentându-se cu această ocazie și ediția aniversară de patruzeci de ani a romanului „Dimineaţă pierdută”.

Despre geneza romanului Voci la distanță, autoarea relata într-o emisiune televizată că acesta a fost început în pandemie, fiind scris cel mai repede, în comparație cu celelalte creații ale sale. A fost scris pe parcursul unui an și jumătate, nefiind început ca un roman, ci ca o proză scurtă, scriitoarea ficționalizând o poveste reală despre existența unui chelner al lui Ceaușescu, mort suspect într-un accident de mașină: „Eu, de fapt, am vrut să scriu o povestire în care nu exista nici Letiția, nici Anda, nici urbea de munte. Exista doar o vacanță la mare în anii ’80 și povestea unei familii de chelneri, fără finalul care există în carte.[…] Povestirea s-a mai lungit și tot lungindu-se i-am făcut o ramă cu pandemia și atunci a apărut Anda Dragomir, iar Letiția a apărut din comoditate.” Publicând inițial fragmente în revista „Vatra” , Gabriela Adameșteanu a conștientizat dreptul la existență al unei creații mai complexe, astfel, partea a doua devenind partea întâi, personajele migrând, existând legături între ele, autoarea nemaiputând opri procesul firesc al nașterii unui roman.

Romanul este prezentat pe coperta a patra de Sanda Cordoș ca un roman de familie, autoarea confirmând această opinie, accentuând prezența relației dintre părinți și copii, a părinților care greșesc fără să vrea, a fiilor care păstrează răni din timpul copilăriei. Carmen Mușat constata existența deteriorării lente, dar ireversibile a ființei, a relațiilor interumane, a mediului social, politic, a lumii, în general.

Voci la distanță este o carte complexă, scrisă de o mare prozatoare, care continuă tradiția romanelor frescă, cronici ample, originale ale epocii comuniste și postcomuniste, mai ales a perioadei pandemiei. În peisajul editorial românesc este una dintre primele opere literare în care acțiunea se desfășoară în timpul pandemiei, aceasta scoțând la iveală psihologii umane diverse, personaje reale sau ficționale angrenate în mecanisme sociale, cu istorii personale ramificate și povești de viață spuse de „voci” aflate la depărtări fizice sau afective, sau ieșind la suprafață din trecutul și adâncimile insondabile ale ființei.

Titlul celui mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, deși sună ca numele unei emisiuni de radio, anticipează structura riguros orchestrată, cu cele două părți, în prima întretăindu-se vocea unui narator auctorial, care povestește la persoana a III-a, vocea eroinei cărții, Anda (Alexandra) Dragomir, un personaj reflector, și a „prietenei ei de telefoane”, Letiția, dar și a altor personaje care întregesc imaginea unor familii, prietenii și relații interumane, cu lumini și umbre. În partea a doua intitulată „Folderul Andei”, eroina cărții devine un narator subiectiv, actorial care consemnează tot ceea ce ar putea să-i folosească Letiției în realizarea viitoarei cărți, inclusiv povestea Castelului din orașul de munte. Motivul manuscrisului din proza tradițională, transformat în prezent în folderul din calculatorul Andei, rămâne un artificiu de compoziție updatat modern pentru a sluji poveștilor care sunt suverane.

Sintagma „Voci la distanță” face referire și la contextul social, istoric care marchează existența personajelor, dar și la condiția Andei, medic pensionar care își construise o casă la munte (din fonduri europene) în care alege să-și trăiască izolarea pandemică, petrecându-și timpul cu discuțiile telefonice ale Deliei, fiica sa, ale Letiției, dar și rememorându-și aspecte importante din viață: cele două căsnicii; moartea la Revoluție a primului soț, Andu; boala și moartea celui de-al doilea soț, Sandi; plecarea copiilor săi departe de țară; dispariția fratelui geamăn, Alex, încercând să treacă granița în perioada comunismului; „ura” nevindecată a mamei sale și răceala, violența tatălui etc.

Fiecare dintre cele două părți („Țara urșilor”; „Folderul Andei”) ale cărții Gabrielei Adameșteanu are câte douăsprezece capitole, cu titluri expresive, care anticipează acțiunea. Aceste capitole, deși au legătură între ele, ajutând la descâlcirea planurilor narative și temporale, pot fi decupate și citite independent ca niște proze scurte, așa cum a fost construit inițial romanul.

S-a vorbit mult despre personajul Letiția Branea, prezență secundară în „Voci la distanță”, dar ocupând un loc important în romanul de debut al autoarei și în „Provizorat”, despre care am scris în 2013 o recenzie. E interesant felul în care acest personaj își cere dreptul la existență, scriitoarea aproape neputând să controleze prezența aceasta, încercând să pregătească dispariția Letiției de pe scena operelor sale. Adolescenta senzuală de altădată, femeia puternică, pragmatică, pendulând între iubirea matrimonială și cea adulterină se transformă în romanul apărut în 2022 într-o apariție antipatizată, care se reduce doar la interesul pentru recuperarea moștenirilor familiei sale, ea trăind în Franța, alături de soțul său, Petru Arcan, conferențiar universitar, fost colaborator al Europei Libere. Letiția devine partenera de conversații „la distanță” a Andei, iar în finalul romanului se îmbolnăvește de COVID, viitorul ei rămânând incert, scriitoarea mărturisind că ar vrea ca acest personaj să nu mai apară în creațiile sale viitoare. De altfel, prozatoarea a întărit ideea că personajul omniprezent Letiția Branea a avut un miez autobiografic, în familia sa existând o mătușă cu acest nume, moartă la vârsta de 24 de ani, dar în niciun caz nu este un alter-ego al său, fiind un personaj transfigurat, construit.

Mare parte din acțiunea romanului se desfășoară în mediul medical, multe personaje lucrând în acest domeniu. Anda Dragomir, tatăl ei, primul soț, și fiica acestora sunt medici. Cartea urmărește mecanismele parvenirii în acest mediu, începând din perioada comunistă până în prezent. Un personaj ambiguu este doctorul ginecolog Dorin Tatarcan, devenit șef de secție și director al unui spital, la Revoluție, având relații sus-puse în toate vremurile, căzând mereu în picioare, în ciuda matrapazlâcurilor în care era implicat: „Dorin Tatarcan, director din ’90, angaja doar pe sume grele în euro și nu-și bătea capul să aducă aparatură nouă. Se mulțumise s-o recicleze pe cea din State, trecută gratuit prin vamă ca ajutor umanitar de la un doctor american…”Anda devine adjuncta acestuia, Tatarcan speriindu-se că vrea să-i ia locul, o acuză că și-a reparat casa pe banii spitalului. Ancheta se încheie favorabil pentru Anda, dar o determină pe aceasta să își dea demisia și să se pensioneze anticipat.

Declinul lui Tatarcan este previzibil, devenind victima propriilor afaceri necurate, a imoralității pe care el însuși a cultivat-o: „Doctorul Tatarcan fusese toată viața precaut, dar atunci, în primii ani de libertate, trebuie să fi mers ca pe ouă. Sărac, sărac, dar mult timp căzuse în picioare, din șef de secție Revoluția l-a făcut director. Nu s-a băgat mai târziu slugă la privați, să-și mănânce timpul de siestă pentru procentul pe care ți-l aruncă patronul. A rămas director la spitalul foștilor până când s-a pensionat, și s-a văzut ditamai profesorul la facultate. Ajunsese la un moment dat chiar prorector, dar n-avea nici nume, nici spate destul de tare, și l-au măturat când s-au schimbat ăia din politică. Adela nu știa dacă era atât de bolnav când s-a pensionat, ori boala s-a agravat când s-a văzut acasă, fără activitate, fără relații, cu o pensie jenantă, mâncând din conturi ca să le trimită lui Robi în Anglia și fetei mici în Suedia. A făcut depresie și s-a descoperit o pancreatită avansată, nota de plată pentru toate sticlele cărate de pacienți o viață întreagă. Dar pe Adela cel mai mult a mirat-o că la înmormântare n-a venit niciunul dintre colegi […] ”

Jargonul medical, terminologia specifică acestui domeniu, prezente, de pildă, în explicații legate de boala lui Sandi, cel de-al doilea soț al Andei, sau de cazurile pe care le tratează aceasta, aduc veridicitate și autenticitate, demonstrând încă o dată la Gabriela Adameșteanu atenția la detalii care întregesc tabloul epocii și contextul în care evoluează personajele. Boala, ca în cazul, romanelor Hortensiei Papadat- Bengescu, este un revelator al stărilor de conștiință, dar și o ramă, un pretext al introducerii în scenă a unor personaje. Boala fiicei familiei Morar, care se întoarce de la studii ca să moară în țară, agonia Corinei, prietena Andei, închisă într-un spital ca un buncăr din cauza COVIDULUI, chinurile bolii terminale a mamei personajului principal, și ultima declarație de neiubire a muribundei, ascund drame individuale, relații tensionate interumane, conflicte transgeneraționale, dar și o realitate crâncenă a societății românești a cărei cunoscătoare profundă este autoarea Vocii la distanță.

Talasemia, boală genetică a sângelui, cu tot cortegiul de complicații și tratamente, cu care este familiarizat cititorul în capitolul „Un șef de sală” este pretextul introducerii în roman a familiei Trif, pentru care scriitoarea folosește modele reale din epoca ceaușistă. Gigi Trif este mai mai mult decât un simplu șef de sală, îl servește pe Ceaușescu la masă, se pare că știe mai multe lucruri ascunse privirii celor mulți, Tatarcan anunțând moartea bizară a acestuia, iar Flori Trif, fosta soție, reapare la sfârșitul romanului ca un personaj emblematic al societății românești actuale, simbol al reușitei sociale, întinerită artificial și devenind consoarta unui primar care se îmbogățise rapid în tumultoșii ani ’90.

Realitatea dramatică a pandemiei românești, aspecte ale realităților contemporane, tragediile munților pe care îi privește în fiecare dimineață Anda sunt bine conturate, chiar și prin intermediul unor personaje de tip informator (Petra, soție de salvamontist; Florentina, vecina Andei, „regina Bookingului”): „e elicopterul roșu al Salvării! Cară accidentații la Ploiești sau la Târgu Mureș și cazurile grave la Floreasca, în București. Azi duce două turiste, culese de pe Valea Caraiman, uneia, sus, în munte, unde a nins, i s-a desprins talpa pantofilor, a mers în ciorapi pe zăpadă și i-au degerat picioarele. Cealaltă și-a fracturat o mână, asta mi le-a povestit Petra, bărbatul ei este salvamontist. […] Turiști de loisir urcă fără echipament și dau nas în nas cu urșii când coboară din teleferic […] Elicopterul revine cu însoțitorul alpinistei care a căzut pe panta de 250 de metri, el a sunat la 112, îi va povesti diseară Petrei soțul ei, salvamontistul. Va fi a doua știre a zilei la televiziuni, după rata de pozitivare de 7,7 la mie, pe care doctorul Urman, o Casandră ascultată religios pe anumite posturi, o s-o compare cu cea de 6,53 de  acum câteva zile […] A treia știre, puțin credibilă, e un comunicat al CIA, reprodus de Spiegel, care anunță o posibilă invadare a Ucrainei.[…] Tot ce știu este de la Florentina, care a ars gazul la primărie, înainte să-și facă biznis cu turismul:era «secretara secretarei primarului», asta e gluma ei. Mai trece și-acum pe la primărie ca să prindă momentul când încep lucrările la canalizare pe partea asta de urbe și să împingă strada noastră, să intre prima.”

Poveștile pandemiei sunt redate în cheie destinsă sau gravă, făcând alături de alte subiecte ale istoriei recente din Voci la distanță o carte a memoriei. Povestea celui care s-a vaccinat în București Obor, înainte de a pleca la schi, în Austria, pentru a primi doi mici, intervențiile fiicei Corinei la doctorul Arafat pentru ca mama acesteia să fie mutată într-un spital modular, astfel primind un tratament salvator, cu medicamente de ultimă generație, perspectivele diferite asupra Revoluției române, a lui Liviu, fiul eroinei cărții, care a participat cu mulțimea, pe Calea Victoriei, la bucuria căderii lui Ceaușescu, și a prietenei Andei care, lucrând în Palatul Comitetului Central distrugea documente secrete, privind de pe fereastră la soldații înarmați care blocaseră porțile instituției sunt pagini care susțin caracterul de frescă socială, istorică a volumului. Printre aceste povești se pot integra și secvențele narative care conferă un statut de personaje secundare, umanizate, membrilor familiei Ceaușescu. Este o privire subiectivă îndreptată asupra acestor personaje, a unor oameni care încearcă să facă pace cu propriul trecut, dar lipsită de nostalgie și de compasiune. Mărturisirea Andei despre moartea lui Andu la Revoluție este încă o filă din cartea neagră a ororilor istoriei naționale: „ Nu mi-a fost milă de Ei, și de nimeni din neamul lor, în acele zile depărtate de după Crăciunul pe care mi l-au distrus pentru totdeauna. Stăteam la rând, în șirul de oameni disperați, ajunși la morgă în speranța că n-au să-i găsească pe cel sau cea după care veniseră, și atunci, acolo, în mirosul de formol și carne putrezită, în timp ce respiram cu greu în batistă, n-am simțit milă nici măcar pentru mine.”

În întâlnirile cu cititorii s-a afirmat că sexagenara Anda Dragomir nu respectă cerințele corectitudinii politice. Pe Gleb, iubitul fiicei sale, Delia, îl numește rusnac, deși se spune că e ucrainean, și îl consideră nedemn de ea, întrucât nu are diplomă de medic, e kinetoterapeut. O sperie ideea fiicei sale că Alex, fratele geamăn al Andei, ar putea fi însurat cu un bărbat în Franța și internat în clinica de geriatrie unde lucrează Delia. De asemenea, încercând să explice înstrăinarea de fiul său, Liviu, îi trece prin minte gândul că și odrasla sa ar putea moșteni „gena” aceasta de la unchiul său. Aceste „rătăciri” de la normele contemporane pot fi explicate prin faptul că Anda a fost un copil al comunismului, crescut și educat în aceste valori, puternic înrădăcinate în comportamentul și gândirea acesteia.

Anda Dragomir este o replică intelectuală a Emiliei Apostoae, eroina din romanul lui Dan Lungu, „Sînt o babă comunistă”. Anda, spre deosebire de Emilia, este lipsită de nostalgie, își rememorează trecutul cu încrâncenare şi o suferinţă cathartică, trăindu-şi bătrâneţea în izolare impusă, dar și dorită, comunicând cu familia și prietenii prin forme surogat de relaționare, specifice acestor vremuri. În vreme ce Emilia ar dori să se întoarcă în anii comunismului, identificându-i cu tinerețea și vitalitatea, Anda e un critic nemilos al acestei perioade, tinerețea sa pendulând între condiția de mamă și de soție. Imaginea de femeie, senzualitatea ei, sunt neglijate, nu este o femeie îndrăgostită, nici nu pare că își iubește pasional cei doi soți. Trădarea primului soț este o nedreptate a destinului și o vină doar a bărbatului. Însă, cele două femei, au în comun emigrarea propriilor copii. De altfel, fenomenul migrației este surprins în ambele romane, în Voci la distanță toată generația copiilor este dezrădăcinată, între părinți și fii instalându-se o ireversibilă scindare. Anda consideră că fiecare copil are viața lui, s-a ferit întotdeauna „să le cadă pe cap” fiicei și fiului său, conștientă fiind că „ajutorul a plecat totdeauna de aici, niciodată invers”. Mama Anda își dorește independență, „n-are nevoie de compătimirea agasată a copiilor”.

Condiția contradictorie a părintelui, care se consolează cu vești primite de la copiii aflați „la distanță”, permanenta îngrijorare a acestuia și speranța că legătura dintre ei va supraviețui sunt surprinse în meditațiile Andei: „ea nu știe câtă suferință îți aduc copiii! Bucurii? Prea puține, față de grija continuă. Uneori simți c-ai făcut ceva în viață, alteori îți spui că mai bine nu-i făceai, bucurie e asta când se întreabă zilnic dacă acolo, printre străini, Liviu n-are iar o reșută? Trec luni și numai știe nimic de el, stă cu inima suspendată și pe urmă mai află câte ceva de la Delia. Bine că măcar ține legătura cu soră-sa, nu cine știe cât, dar mai mult decât cu ea.”

Senectutea este văzută în roman ca o vârstă a degradării, nu mai este apanajul înțelepților, al celor cu experiență bogată de viață, al modelelor generației tinere. Finalul capitolului „Cei trei ursuleți”, în contrast cu titlul aparent senin, propune o perspectivă cinică asupra bătrâneții, o imagine cu accente din picturile lui Goya: „Gleb nu e doctor, ci kinetoterapeut;[…] Meserii vechi-noi, de îngrijit hoardele de bătrâni, avea dreptate aia de la UE care a spus că sunt prea mulți. Poate nici n-o fi spus asta, dar adevărul ăsta e. Toți se laudă că a crescut speranța de viață, dar mai viață asta, la pat? Le dai să înghită în gura știrbă, fac pe ei, aruncă pempărșii, spală-i, curăță-i, masează-i, vezi să nu le scoți tuburile prin care respiră! Îi îngrijești ca pe copii, doar că ei sunt drăguți și, după un an, doi, scapi, aleargă, mănâncă singuri. Cu bătrânii e din an în an tot mai greu. Și armate întregi de doctori, infirmiere, asistente, terapeuți trăiesc pe seama acestor rebuturi umane.”

Andei Dragomir viața încetează să-i ofere surprize, pentru că este la o vârstă la care se pare că le-a văzut pe toate, timpul începe să fie nemilos cu ea, destinul oferindu-i șansa trecerii prin trei familii „până a ajuns o uscătură, cu ochii la ceața albăstrie și cu mâna la telefonul care sună iar”. Astfel, Voci la distanță de Gabriela Adameșteanu nu este doar cartea unei femei puternice, este cartea soților care caută fericirea lucrurilor imprevizibile, a părinților care devin vulnerabili în fața propriilor copii, a trecutului care concurează viitorul, a memoriei care trebuie cu orice preț păstrată.

prof. Loredana Stan