Mirabilissemper's Blog

Ruta Sepetys, scriitoare americană, născută în 1967, în Michigan, fiica unor refugiați lituanieni, este o autoare foarte cunoscută pe plan internațional. Este creatoarea unor bestselluri, scriind mai ales cărți de ficțiune istorică, foarte apreciate de cititori de toate vârstele și incluse în nenumărate liste de premii. Conturile scriitoarei din rețelele sociale anunță prezența la festivaluri literare, la dezbateri sau întâlniri cu cititorii. Cu ocazia World Teachers’ Day, Ruta Sepetys își anunța prezența la Eastern Kentucky University, ca o celebrare a faptului că volumele sale sunt predate în sălile de clasă din întreaga lume. În 8 octombrie 2022, îi anunța pe cititorii români că va veni în țara noastră la începutul lunii decembrie, fotografia de mediatizare a evenimentului înfățișând-o pe autoare cu expresiva copertă a celui mai recent roman al său, ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”.

Perioada comunismului este tratată în multe cărți de ficțiune ale unor autori români. Am scris cronici despre minunatele volume ale Ioanei Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Dan Lungu, mărturisindu-mi admirația în legătură cu felul în care este reconstituită această epocă a istoriei noastre. Nu mă așteptam să găsesc o carte la fel de utilă pentru înțelegerea comunismului românesc la o scriitoare străină. Este admirabil modul în care această carte ajunge la sufletele cititorilor adolescenți, aceștia parcurgând cele 350 de pagini pe nerăsuflate, în urmărirea destinelor eroilor ficționali ai volumului. Este de apreciat modul în care, cu ajutorul acestei cărți, generația matură, contemporană cu evenimentele descrise în ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”, își poate retrăi trecutul. O singură pagină este declanșatoare de amintiri, opera literară având efectul unui fel de catharsis.

Nota autoarei, fotografiile cu oameni și evenimente legate de Revoluția română, sursele, cărțile și articolele, ”cărămizile” cu ajutorul cărora a clădit romanului, prezentate la sfârșitul volumului vorbesc despre munca asiduă de cercetare, despre efortul de a oferi cititorilor din întreaga lume o carte credibilă, autentică, veridică, lipsită de înfrumusețări și exagerări gratuite. Imaginea ultimelor luni de comunism din istoria României este atât de bine realizată, încât cititorul devine mai degrabă interesat de valoarea documentară a cărții și mai puțin de cea artistică, literară.

Cartea ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989” apărută în 2022, la editura Epica, în traducerea Gabrielei Stoica și a Ioanei Socolescu, poate fi citită ca un roman istoric, politic, dar și ca unul de dragoste sau polițist.

Scriitoarea folosește motivul literar al manuscrisului găsit, ”caietul” lui Cristian Florescu, personajul-narator al cărții, documentul ajungând pe biroul unui diplomat american, ca o ”mărturie zguduitoare” a vieții din comunism, și după douăzeci de ani, înapoi, la autor: ”Am lăsat manuscrisul la mormântul lui Bunu, ca să-l citească. Într-o zi, poate că și alții îl vor citi.”

Capitolul 80 OPZECI prezintă, într-o consemnară diaristică subiectivă, ziua de 25 decembrie 1989, ziua în care adolescentul de 17 ani, Cristian Florescu, simte ”mirosul nenumăratelor dorințe și rugi disperate, prinse în capcană.” și le eliberează, începând să învețe ce înseamnă libertatea, posibilitatea de a alege, de a avea opțiuni. ”Sfârșitul șoaptelor” se încheie cu capitolul 1 UNU (prima zi de Crăciun trăită în libertate a lui Cristian și a Lilianei, iubita sa) și cu un EPILOG care clarifică calvarul personajului principal de a afla adevărul despre familia sa și despre felul în care Securitatea și-a pus amprenta în mod tragic asupra destinelor celor dragi.

Încă din primele pagini ale romanului, Cristian Florescu, tânărul pasionat de poezie, filosofie și de limba engleză, este racolat de Securitate, devenind turnător, fiind șantajat deoarece vânduse un timbru românesc unui cetățean străin și primise valută străină (un dolar): ”L-am privit fix pe securistul din fața mea. Mi-au transpirat palmele instantaneu și-an simțit cum mi se zbătea o venă. În România, Securitatea avea mai multă putere decât armata. Bărbatul ăsta putea să ne distrugă. Putea face așa încât toată familia să fie urmărită. Îmi putea distruge șansa de a merge la facultate. Putea să-i lase pe ai mei fără serviciu. Sau și mai rău.

[…] Nu era o propunere. Era un ordin, ba chiar unul care contravenea tuturor normelor decență. Voia să devin un șobolan, un turnător care dă raportul despre viețile private ale altora.

[…] Și așa a început totul.

Eu eram Cristian Florescu. Nume de cod, «OSCAR».

Un spion de șaptesprezece ani.

Un informator.”

Prin ochii personajului-narator sunt prezentate aspecte reprezentative pentru viața trăită în București, în România anului 1989: demolarea caselor și a bisericilor, câinii fără stăpân, întunericul și frigul, frica de a spune ceva care ar putea fi considerat ofensă la adresa conducătorului iubit sau a regimului politic, delațiunea devenită a doua natură a omului, neîncrederea în interacțiunile umane, cozile nesfârșite la alimente de strictă necesitate, raționalizarea alimentelor, lipsa medicamentelor, ascultarea telefoanelor, urmărirea și anchetarea disidenților, munca patriotică, propaganda comunistă din presă, interzicerea unor cărți etc.

Cartea surprinde și puținele mijloace de evadare din realitatea sumbră. Filmele urmărite la aparatul video, ”în sufrageria minusculă și cu iz de mucegai ” a bișnițarului Stea-de-Mare, transformată în cinematograf clandestin, le arată privitorilor aspecte nebănuite ale vieții. Ecranul televizorului și vocea unică a celei care dubla filmele (binecunoscuta Irina-Margareta Nistor) erau poarta către fericire:

”Dar personajele din filme luau propriile decizii – ce să mănânce, unde să locuiască, ce fel de mașină să conducă, ce tip de muncă să desfășoare și cu cine să vorbească. Nu trebuiau să stea la coadă pentru mâncare. Dacă deschideau un robinet, curgea apă fierbinte. Dacă nu le plăcea ceva, se plângeau cu voce tare. Era absolut incredibil!

Dar partea cea mai incredibilă dintre toate- interacțiunile umane. Se uitau nestingheriți unii în ochii altora, fără să-și ferească privirea.

Se vedea cu ochiul liber cât de relaxați erau unii cu alții. Părea atât de firesc.

Nu-și făceau griji că puteau fi turnați.

Așa cum îmi făceam eu.”

Și înregistrările de familie trimise din țara sa lui Dan Van Dorn, tânărul american pe care ”îl turna” la Securitate Cristian, au același efect asupra adolescentului român, arătându-i o lume care pare complet utopică. Cristian Florescu este uimit că americanii au camere video pentru a se filma, nu-și poate lua ochii de la bolul mare de banane și de la frigiderul enorm, luminat în interior și plin de mâncare. Reflecțiile sale arată maturitate și luciditate:

”Înregistrarea văzută în după-masa asta nu era un scenariu fabricat.

Cei din film nu erau actori.

Erau oameni adevărați, într-o casă adevărați din America, iar mâncarea era adevărată.

Totul era adevărat.

Iar noi cu ce eram hrăniți?

Doar cu minciuni.”

Gândurile pe care eroul cărții le consemnează în caietul său devin niște strigăte de ajutor, în încercarea de a salva prin cuvinte lumea în care trăiește, dar și pe sine. Astfel, ”Scrisoare din România”, poezia a cărei paternitate nu și-a asumă Cristian Florescu este citită la radio în ziua de 24 decembrie 1989 și devine manifestul unei generații curajoase, care și-a dat viața pentru libertate:

”Mă vezi?

Mijesc ochii în lumina slabă,

Căutând cheia pentru

Ușa încuiată a lumii.

Sunt pierdut în propria-mi umbră,

Captiv în imperiul fricii.”

Personalitate culturală a spațiului buzoian,  membru al Uniunii Scriitorilor, autor al originalelor volume de poezii Susur; La pas prin câmpie; Liricele; Fi-voi câmpie; Piatra, piatră de e piatră; Poema râmniceană; La început a fost câmpia; și cum vă spuneam… ;Vitregii suportabile ; Balansoar, Nicolai Tăicuțu a lansat în 2022, cartea ”cum să mai scapi încă o zi”, întregind colecția sa de creații lirice reflexive despre iubirea de câmpie, dar și despre permanentul dialog cu sinele și cu lumea.

Portretul creat lui Nicolai Tăicuțu de Silvia- Ioana Sofineti, fiica scriitorului, în cartea de debut a acesteia se umple de semnificații în volumul ”cum să mai scapi încă o zi”, anticipând teme și motive lirice recurente în creația scriitorului râmnicean: ”tatăl meu este îndrăgostit de bărăgan. / îl găsesc mereu acolo / printre straturi de roci/ pe sub spicele de grâu răscopt / printre caii câmpiei.”

Volumul se deschide cu poemul ”eșuare continuă”, o veritabilă artă poetică, care pune în lumină existența mai multor măști lirice / ”nume de conveniență” ”delegate” de ”alții”, dar ”adunate de-a lungul timpului / […] pe toate drumurile câmpiei / ”. Sunt amintite aici numele de botez, ”nicanor” și numele ”nicolai”, ”primit […] la datul pe fereastră / din nevoie ocultă de ieșire din boală / și pentru adaptare în spațiu.” Cele două identități, având în comun etimonul grecesc „niké”, însemnând victorie, antifrază a titlului poemului-incipit, se caută una pe cealaltă, într-un efort permanent, la capătul unei existențe lipsite de deplinătatea simțurilor:

”în mersul spre seară

din ce în ce mai greu mă aud

din ce în ce mai greu mă văd

iar despre vindecarea de boala ocultă

despre care vorbeam

acum câteva versuri mai sus

nici vorbă.”

Volumul este împărțit în trei grupaje de poezii, având fiecare câte un titlu și motto sui-generis care trimit la tema identității, a creației, la anotimpurile ființei, la memorie, condiția umană.

Primele 27 poezii așezate sub umbrela unui titlu deturnat ironic (sau nu) de la conotația funebră, ”regrete nu neapărat eterne” și alături de mottoul ”la rugăciunea de seară /nicolai t / nu uită să ceară iertare / că nu regretă nimic / din ce-a făcut” prezintă viziunea senină, ludică, dar plină de înțelepciune a unui ego în dialog permanent cu un eu biografic. De fapt, toată cartea oferă imaginea unei călătorii existențiale în care ființa reală și cea ficțională sunt în căutarea sinelui, dorind cu ardoare pacea lăuntrică și întâlnirea cu fragmente memorabile din viață eliberate din adâncurile memoriei prin magia literaturii. Cititorii regăsesc aici o temă dragă poetului Nicolai Tăicuțu, imaginea satului, precum și evocarea unor tradiții și obiceiuri din acest univers pe care autorul îl cunoaște atât de bine și în care eul real și cel ficțional fac pace. ”Masa de dimineață” despre care poetul a aflat mai târziu că se numește ”mic dejun”, luată ”sub privirile lui moș neculai vâlcu” (”mic dejun luat peste drum”), retezarea vișinului și privegherea sa ”trei zile și două nopți / aici în livada lui” (”tristeți de primăvară”), ”ochiul adânc al fântânii” care ascunde ”nămol lucitor” (”ivire”), diminețile răcoroase ale copilăriei, sorbirea laptelui și ”frumusețea cailor sprinteni”, ”citirea în rouă” a numelui înscris pe spinarea calului, ”tractoarele și mașinile molotov” care au luat locul animalelor duse la abator pentru sacrificare (”câte ceva din ce-a fost”), ”hora rotită la stânga” (care îmi evocă tensiunea din pictura ”Dansul vieții” a lui Edward Munch), pionierii care culeg mușețel, coada șoricelului, spice de grâu (”peste timp”) sunt câteva dintre secvențele emoționante, nostalgice, ale unui eu trăitor care se întâlnește cu propriul trecut.

”rugă”, amintind de psalmii arghezieni, strecoară cu mare artă imaginea morții în imaginarul poetic al lui Nicolai Tăicuțu, prin alegoria iubirii cu o ”femeie zvăpăiată”, de apropierea căreia poetul îi cere lui Dumnezeu să-l ferească:

”între mine și ea să fie nepotrivire de caracter

să nu-mi dea încă nicio atenție

(cum nici eu nu-i dau)

ferește-mă de apropierea ei

ferește-mă de iubirea ei din milă

și iartă-mă de mângâierea ei

și de contopire.”

Miezul cărții e reprezentat de cele 43 de creații lirice aflate sub semnul titlului volumului, reluat simbolic. Mottoul acestui grupaj de poezii accentuează dorința ”conviețuirii” între cele două instanțe creatoare de mesaj liric. Volumul se configurează tot mai profund, deși titlul are aparența unei rețete miraculoase care conține secretul ființării, ca o confesiune a unui ins dilematic, supus trecerii timpului, tot mai atent cu propria anatomie, dar și evlavios, căutând ocrotirea lui Dumnezeu. Astfel, verbul la persoana a II-a, ”să scapi”, este adresat nu unui cititor virtual, ci alterității poetului, măștilor lirice ale acestuia, în încercarea de a nu se ascunde fraudulos din fața destinului, ci de a-și regăsi propriul cod de conviețuire cu sine, de a reinventa un altfel de ”carpe diem!”.

Nenumita moarte se insinuează din nou în versuri, de data aceasta, drept o ”doamnă cu identitate neclară / ce, deocamdată, se ascunde, ștrengărește / după obiectele ce-mi sunt necesare / după organele mele intime / după organele mele vitale // cineva îmi spune să n-o iau în seamă / astfel că, de fiecare dată / când mă ridic în capul oaselor / îmi spun rugăciunea de început de zi / și-mi fac semnul crucii”(”cum să mai scapi încă o zi”).

Poemul ”indicații prețioase” din ultima parte a cărții care capătă accente de testament liric este o frumoasă artă poetică. Îndemnurile unui divin scriitor de vagoane de a urca într-un ”tren care / […]duce în câmpia română”, coborârea poetului ”într-o stație / fără denumire de localitate”, dar într-un loc familiar, folosirea unor termeni din câmpul semantic al creației, dar și al călătoriei conferă acestui text liric valoarea unei profesiuni de credință a unui autor dedicat scrisului său, căutător de frumos, aparținând cu toată ființa acestui spațiu geografic:

”și un gând m-a fulgerat

cred că nicolai t era deja pe aproape

și am auzit șoapte: la câte versuri

ai scris despre câmpia română

e și normal ca locul să și separă cunoscut!”

”cum să mai scapi încă o zi” este un volum scris cu sensibilitate, înțelepciune, în care se împletesc viziunea senină asupra existenței și tonalitatea sentențioasă, iar anotimpurile ființei au frumusețea lor:

”ninge haotic

pe creștetul meu

marcat de încruntare

ninge cu fulgi de iarnă

ninge cu funigei de primăvară

ninge din abur de rouă de vară

ninge cu frunze

e vârsta când

pe creștetul meu

orice anotimp marcat de încruntare

ninge mereu.” (”ninsoare continuă”)

Loredana Stan

Al douăzeci și șaselea volum al autoarei și a douăzeci și una carte din seria dedicată Isabelei Allende de editura Humanitas a apărut simultan cu ediția în limba spaniolă și engleză, în 25 ianuarie 2022.

Geneza romanului ”Violeta” este legată de moartea în 2020 a mamei autoarei, cu puțin înainte de a împlini 100 de ani, opera literară fiind un omagiu adus acestei femei. Violeta, femeia ajunsă în 2020 la vârstă centenară, care a străbătut neînvinsă vremuri grele, a preluat din trăsăturile pentru care Isabel Allende și-a iubit atât de mult mama: frumusețe, tărie de caracter, simț al afacerilor, devotament față de familie, pasiune. Replica ficțională a mamei câștigă în plus independența față de bărbați, aspect care poate încadra romanul în unul dedicat feminismului, având și aparența unei opere istorice. De fapt, deși ușor de citit, volumul e mai greu de încadrat într-o tipologie romanescă, datorită multitudinii temelor tratate: istorie, politică, iubire, familie, condiția umană, în general. Fiind o frescă a unui secol cuprins între pandemia de gripă spaniolă și cea de coronavirus, cartea spune povestea Violetei și a celor patru generații, dar și a felului în care istoria își pune amprenta asupra acestora.

Romanul este scris sub forma unor scrisori, confesiuni, mărturisiri, adresate de Violeta, personajul eponim, nepotului acesteia, Camilo. După dedicație, cartea se deschide cu ultimele două versuri ale poemului ”The Summer Day” scris de autoarea americană Mary  Oliver: Tell me, what is it you plan to do / with your one wild and precious life? Mottoul acesta direcționează lectura către o pledoarie pentru o viață trăită plenar, valorificând experiențe care i se oferă omului în călătoria sa ”unică, sălbatică și prețioasă”.

Romanul vieții Violetei devine moștenirea spirituală și în egală măsură testamentul ”care este mai curând sentimental decât material” lăsat lui Camilo, ”prietenul și confidentul meu, companionul meu spiritual și iubirea mea cea mai mare”. Cu o structură simetrică, având un incipit reprezentat de scrisoarea Violetei, semnată și datată (septembrie 2020) și un final întitulat ”ADIO, CAMILO” care încheie o existență bogată, cele două secvențe având în comun iubirea pentru nepotul său, romanul Isabelei Allende este cronica unui secol traversat de evenimente dramatice, prezentate într-o scriitură lipsită de emfază, purtându-ne prin epoci și spații atât de diferite. Cele patru părți: Surghiunul (1920-1940), Pasiunea (1940-1960), Absenții (1960-1983), Renașterea (1983-2020) și cele 28 de capitole surprind într-o manieră originală etapele importante ale vieții Violetei. Titlurile sugestive propun o reinterpretare a etapelor din viața eroinei, din care nu lipsesc și elementele autobiografice și aspecte recurente ale operei autoarei chiliene.

Nașterea Violetei în casa cu camelii, într-o familie cu cinci băieți, dominată de un pater familias, într-o lume conservatoare, este descrisă în tonalități specifice romanului sud-american. Mai ales în prima parte romanul amintește de lumea lui Marquez, realismul magic fiind o amprentă a stilului autoarei. Venirea pe lume a Violetei, copilăria acesteia sunt descrise în relație cu evenimentele care marchează epoca, de exemplu, Primul Război Mondial, epidemia de gripă spaniolă: ”Tata bănuia, pe bună dreptate, că în timpul războiului din Europa epidemia făcuse mai mulți morți printre soldații din tranșee, înghesuiți și supuși contagierii, decât gloanțele și gazul muștar. Cu aceeași ferocitate a devastat Statele Unite și Mexicul, apoi s-a extins prin America de Sud. Ziarele spuneau că în alte țări cadavrele se stivuiau precum lemnele de foc pe străzi pentru că nu erau nici timp și nici destule cimitire pentru a fi înmormântate cât mai repede, că o treime din omenire era infectată și se ajunsese la mai bine de cinzeci de milioane de victime, însă știrile și zvonurile care circulau erau la fel de contradictorii. Armistițiul care punea capăt celor patru ani îngrozitori ai Marelui Război din Europa se semnase de optsprezece luni și abia acum începea să fie cunoscut bilanțul real al pandemiei, pe care cenzura militară îl ținuse ascuns. Nici o națiune nu-și recunoștea numărul pierderilor; doar Spania, care rămăsese neutră în acel conflict, făcea cunoscute știri despre boală, drept care a ajuns să fie numită ”gripă spaniolă”.

Autoarea excelează în arta portretului literar, construind eroi ficționali de o mare profunzime, reprezentativi pentru lumea lumea sud-americană în care s-au născut sau la care se adaptează organic. Violeta este înconjurată de asemenea prezențe formatoare. Copilul năbădăios, crescut până la cinci ani de mătușile necăsătorite, Pia, pricepută la plante medicinale, și Pilar, temperamentală, talentată la mecanică, reparând acoperișul casei sau tăind găinile și curcile pentru Crăciun, este educat acasă, la ideea tatălui, de Miss Taylor: ”Cele două cufere din alamă verde cu care venise Miss Taylor conțineau cărți de școală și de artă, toate în engleză, un microscop, o cutie de lemn cu tot ce era nevoie pentru a face experiențe de chimie și douăzeci și unu de volume din ediția cea mai recentă a Enciclopediei Britannica, publicată în 1911. Spunea că dacă ceva nu apare acolo înseamnă că nu există. Garderoba ei consta din două ținute de stradă cu pălăriile de rigoare – una era de culoarea muștarului cu care coborâse de pe vapor – și un pardesiu cu guler din blana unui mamifer greu de identificat; restul erau fuste și bluze simple peste care purta un halat. Își scotea și își punea hainele cu manevre de contorsionistă, niciodată nu am văzut-o în lenjerie intimă, cu atât mai puțin goală, în perioada în care am împărțit camera.” Englezoaica Josephine Taylor, tânăra de 23 de ani, ”proaspătă ca un măr” îi va impune Violetei disciplina, învățând-o ”bazele unei școlarități acceptabile”, stabilind un ”plan de studiu care includea gimnastică în aer liber, ore de muzică, știință și artă”. Josephine va face cuplu cu Teresa Rivas, femeia curajoasă, independentă, activistă pentru drepturile femeilor, protestatară de profesie, iar după moartea acesteia, se va căsători cu José Antonio, fratele Violetei. Relația dintre Josephine și José Antonio amintește de iubirea dintre Florentino Ariza și Fermina Daza din ”Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez.

Printre personaje care populează universul ficțional al romanului alături de indieni, se află și femeia- șaman, Yaima, ”urmașa unei stirpe de tămăduitoare care îi transmiseseră darul vindecării, visele premonitorii și revelațiile supranaturale, pe care ea le dusese mai departe” și care înlesnea comunicarea între spirite și pământ. Yaima o ajută printr-un ritual pe mama Violetei ”să plece la Tatăl”. De asemenea, învățătorii Lucinda și Abel Rivas, adevărați apostoli ai luminării oamenilor sărmani, sunt cei care își oferă propria casă Violetei și familiei sale după sinuciderea tatălui, din cauza crizei financiare din 1929. Astfel începe Surghiunul familiei del Valle, ”o epocă a descoperirilor”, episod care probabil este inspirat de condiția de imigrantă a scriitoarei, empatizând și prin ficțiune cu cei care împărtășesc acest destin.

Partea a doua a romanului, ”Pasiunea” prezintă poveștile de dragoste ale Violetei și bărbații din viața acesteia. Insistentul și anodinul Fabian, cel care o convinge cu mari eforturi pe eroina cărții să se căsătorească, un pionier al inseminării artificiale la animale, este pasionat de profesia sa, dar incapabil să stârnească pasiunea în femeia iubită. Cel care va face acest lucru este Julian Bravo, un pedagog rău pentru Violeta, cea care se va maturiza forțat, va cunoaște experiența maternității de două ori și va fi nevoită să devină independentă. Necăsătorită niciodată cu Bravo, fostul pilot în Royal Air France în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Fabian acordându-i divorțul mult mai târziu, Violeta va cunoaște și iubirea liberă, fără nicio constrângere lângă Roy Cooper, ”cel pe care Julian îl angajase ca detectiv particular, să-i salveze viața lui Nieves”, rodul iubirii celor doi.

Cartea poartă cititorul prin spații atât de variate, de la America Latină, Chile (deși țara originară a scriitoarei nu este numită niciodată de-a lungul istorisirii), la America de Nord sau Danemarca, creionând tablouri veridice, în relație cu omul.

Niciun aspect problematic al perioadei 1920-2020 nu trece neobservat: condiția femeii, machismul; dictatura și victimele acesteia, eroii fără morminte; războaiele și traumele provocate; problematica LGBT, drogurile (fiica Violetei fiind victima acestui flagel) etc. Emoționant este tratată relația părinți-copii. Încercările Violetei de a se apropia de fiica ei sunt dureroase, nepotul acesteia, Camilo, oferindu-i șansa de a face pace cu trecutul lui Nieves. Durerea pierderii propriului copilului este redată fără afectare, simplu, nu în maniera prozei lacrimogene (scriitoarea trăind această tragedie dincolo de ficțiune):

”[…] simt aievea durerea de atunci, e o durere care revine cu tenacitate și mă atacă pe neașteptate. Nu există durere mai mare pe lume, nici nu poartă un nume. […] e suferința cea mai veche și mai comună a omenirii, pe vremuri nimeni nu spera să-i trăiască toți copiii, mulți mureau de mici, mor și acum în multe părți ale lumii, dar asta nu te alină când mama ești chiar tu. Eram golită pe dinăuntru, o rană sângerândă, nu-mi ajungea aerul, oasele parcă-mi erau de ceară, sufletul mi se dusese departe. Și lumea continua să existe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat; trebuia să mă ridic, să merg, să vorbesc, nu, nu mi-am pierdut mințile, uite că beau apă, dar parcă am nisip în gură, ochii îmi ard, dar fata mea e rece, ca o sculptură în alabastru, nu-mi va mai zice niciodată mami, va lăsa un gol imens, doar amintirea râsului, grației, revoltei și martiriului ei.”

Unul dintre mesajele acestui roman pe care îl regăsim în întreaga operă a Isabelei Allende e reprezentat de pledoaria pentru libertatea femeii, pentru emanciparea ei, pentru egalitatea în drepturi cu bărbatul: ”Apără-ți independența, nu lăsa pe alții să hotărască pentru tine, învață să stai pe picioarele tale. Ai priceput? Cuvinte pe care nu le-am uitat niciodată.”