Mirabilissemper's Blog

Cartea aceasta a fost propusă pentru analiză de către elevi, în cadrul Cercului de lectură „Animus” pe care îl organizăm de 14 ani la CNMV, Slobozia. Deși părea o carte ușor previzibilă, cu un limbaj accesibil și cu o problematică în trend, lectura a scos la lumină un autor talentat, creatorul unui erou ficțional pe care e aproape imposibil să nu-l placi și față de care să nu simți compasiune.

Portretul scriitorului Mark Haddon se poate creiona din consemnările sale din online: blogul său (în care ultima postare este din 2020) și contul de Instagram. Născut în 1962, trăind în prezent în Oxford, alături de soție și cei doi fii, fiind autorul unor cărți apreciate pentru copii (excepție face romanul acesta apărut în 2003, care este conceput a fi dedicat și unui public matur), dar și ilustrator, pasionat de pictură, Mark Haddon scria în blogul său despre triplul bypass coronarian suferit în 2019, operație care a declanșat niște mărturisiri intime legate de vulnerabilitățile sale și de felul cum boala i-a schimbat viziunea asupra existenței. Mărturisea că fusese vegetarian și că suferise lungi perioade de tulburare bipolară, cu schimbări mari de dispoziție, având obsesia morții, simțindu-se asemenea unei bărci care se scufundă în Atlantic. Totuși, confruntându-se cu adevărat cu o boală care pune viața în pericol, scriitorul afirma că a simțit panică și resemnare melancolică.

Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este prezentat în toate mediile ca fiind povestea unui adolescent care suferă de o formă de autism, deși cartea nu conține niciun diagnostic explicit cu privire la această afecțiune, nefiind pronunțat deloc numele bolii respective. Comportamentul lui Christopher Francis Boone, adolescentul de 15 ani, este înfățișat, descris, dintr-o perspectivă subiectivă, în propriul roman care se vrea a fi unul polițist. Iată-ne în fața unui metaroman, cu un autor intratextual / personaj sensibil, cu o inteligență dominant logico-matematică, dar având serioase probleme de comunicare cu ceilalți, neînțelegând emoțiile, reacțiile oamenilor sau interpretându-le de la nivelul candorii sale, a lipsei de experiență:

„[…] o carte trebuie să înceapă cu ceva care să atragă atenția cititorilor. De aceea am început cu câinele. De asemenea, am început cu câinele pentru că mi s-a întâmplat și mie și mi-e greu să-mi imaginez lucruri care nu mi s-au întâmplat. […] aș vrea să scriu despre ceva real și […], deși cunoșteam oameni care muriseră, nu știam pe nimeni care să fi fost omorât […] îmi pasă de câini pentru că sunt credincioși și sinceri, iar unii câini sunt mai deștepți și mai interesanți decât unii oameni.”

Deși Mark Haddon mărturisea în 2019, că știa foarte puține lucruri despre afecțiunea eroului său ficțional, că nu a făcut cercetări deosebite, înțelegem că geneza cărții poate fi pusă în legătură cu tulburările de personalitate ale autorului însuși. Scriitorul era mulțumit că a putut crea un personaj atât de credibil, folosindu-se de modele din realitate, care nu fuseseră etichetate ca având vreo dizabilitate. Dovezi ale existenței unui personaj complex, credibil, iubit pot fi considerate premiile obținute de această carte și imensa notorietate a operei în peisajul beletristic. Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” a fost adaptat pentru scena teatrală în Anglia, America, dar și la noi, la Teatrul Național din București, în 2016.

Titlul cărții nu este decât o capcană menită să trezească interesul cititorilor, romanul fiind alcătuit din multe „întâmplări” catalogate „ciudate” de către un om incapabil să înțeleagă unicitatea ființei umane. Moartea unui câine nu este decât un declanșator al poveștii lui Christopher, care începe să investigheze uciderea patrupedului, dar și moartea mamei, propriul trecut, transformându-se chiar în detectivul propriei vieți. Christopher nu vorbește cu străinii, consideră oamenii derutanți, nu spune minciuni, nu suportă să fie atins, îmbrățișat, apreciază polițiștii, știe toate țările și capitalele lumii, ca și toate numerele prime până la 7507 și e foarte pasionat de matematică, dorindu-și să ajungă om de științe, considerând cariera de astronaut aproape imposibil de atins din cauza vulnerabilităților sale.

Christopher, având un calendar personal în care Zilele Bune sunt acelea în care vede patru mașini roșii la rând, neputând să facă glume pentru că nu le înțelege, dar având în ciuda avertismentului („în această carte nu veți găsi glume”) un umor genuin și o prospețime a observațiilor demne de un adult inteligent, este un personaj la trăirile căruia cititorul vibrează.

Capitolele romanului sunt numerotate cu numere prime, pentru că ele sunt pasiunea lui Christopher, succesiunea acestora ajungând la final, la cifra 233. Tânărul explică regula de calculare a numerelor prime, comparându-le cu viața: „Sunt foarte logice, dar nu poți niciodată să le determini regulile, chiar dacă ți-ai petrece tot timpul gândindu-te la ele.” Volumul este un exemplu de text multimodal, conținând tabele, desene, hărți, diagrame, realizate de personajul / autorul intratextual, cu scopul de a descoperi soluțiile problemelor cu care se confruntă acesta.

Personajul- narator se declară fanul lui Sherlock Holmes, dar nu îl place pe creatorul acestuia, Sir Arthur Conan Doyle, pentru că aderă la Societatea de Spiritism, și inserează în capitolul 139 povestea „zânelor de la Cottingley”„fotografiate”, dar și imaginea cu acestea, adolescentul tratând acest „caz” cu seriozitatea unui om de știință care crede în adevăr și este revoltat de prostie: „[…]dacă te uiți la fotografii, poți să vezi că zânele arată identic cu zânele din cărțile de povești vechi și că au aripi, rochii, ciorapi și pantofi, ceea ce e ca și cum extratereștrii ar ateriza pe pământ și ar arăta precum Dalek-ii din Doctor Who sau ca Trupele de Asalt Imperiale de pe Steaua Morții din Star Wars, ori ca omuleții verzi din caricaturile cu extratereștri. […] uneori oamenii vor să fie proști și nu vor să cunoască adevărul.”

Romanul lui Mark Haddon tratează și relația dintre Christopher și părinții săi. Părinții săi nu sunt niște eroi exemplari, învățând cu dificultate să relaționeze cu propriul fiu, fapt care îi separă, încercând să-și găsească fiecare liniștea într-o altă legătură amoroasă. Mama e cea „omorâtă” de către tată într-un scenariu credibil prezentat adolescentului, pentru că aceasta luase decizia să-și părăsească fiul. Adolescentul e nevoit să gestioneze propriile neputințe relaționale, dar mai ales „moartea” mamei și apoi „readucerea” ei la viață, descoperind scrisorile trimise de aceasta, din Londra. El descoperă și autorul omorârii câinelui, ajutat de mărturisirea ucigașului, și consideră că nu mai poate să trăiască alături de tată, luând hotărârea de a pleca la mamă. Din acest moment, ritmul acțiunii devine mult mai antrenant, Christopher făcând eforturi aproape supraomenești pentru a ajunge singur la Londra: „ Iar când trenul a oprit la Willesden Junction și ușile s-au deschis automat, am coborât din tren. După aceea ușile s-au închis automat și trenul a plecat mai departe.[…] eram obosit și mort de foame și deja vorbisem cu o mulțime de străini, ceea ce e periculos, și cu cât mai multe lucruri periculoase faci, cu atât e mai probabil ca ceva rău să ți se întâmple. […] Mi-a luat 27 de minute ca să ajung la 451c Chapter Road, Londra NW2 5NG și nu era nimeni înăuntru când am apăsat pe butonul de la Apartamentul C, și singurul lucru interesant care s-a întâmplat pe drum au fost 8 bărbați îmbrăcați în costume de vikingi adevărați, fiindcă vikingii au trăit cu aproape 2000 de ani în urmă, […]

– Am venit cu trenul. Și mi-a fost foarte frică. Și am luat cardul lui tata ca să pot scoate bani și un polițist m-a ajutat. Dar pe urmă a vrut să mă ducă înapoi la tata. Și era în tren cu mine. Dar pe urmă n-a mai fost.”

Christopher are un ideal pentru care muncește foarte mult: dorește să dea examen pentru nivelul A, la matematică, nivel pentru care nimeni din școala sa nu a mai fost vreodată evaluat, dovedind în felul acesta că nu este „prost”. Plecarea la Londra tulbură planurile adolescentului, dar acesta se va bucura de susținerea părinților pentru ca efortul să nu fi fost în zadar.

Curios, organizat, învățând lucruri noi conform unei logici care este de multe ori este greu de înțeles, adolescentul de15 ani are ca prieten care îl însoțește chiar în călătoria la Londra pe Toby, un șobolan care nu-i provoacă repulsie, așa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor. Această legătură dintre cei doi, dar și dificultățile de relaționare, de a înțelege comportamentul oamenilor amintesc de romanul „Flori pentru Algernon” scris de Daniel Keyes.

Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o pledoarie pentru umanitate, este o lecție de toleranță și de respect față de semeni: „pentru că a iubi pe cineva înseamnă să-l ajuți când are probleme, să ai grijă de el, să-i spui adevărul.[…] oamenii cred că nu sunt computere pentru că au sentimente, iar computerele nu au sentimente. Dar sentimentele înseamnă să ai pe ecranul din mintea ta o imagine a ceea ce urmează să se întâmple a doua zi sau anul viitor, ori a ceea ce s-ar fi putut întâmpla în loc de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, iar dacă e o imagine fericită, oamenii zâmbesc, însă dacă e o imagine tristă, plâng.”

prof.Loredana Stan

Ruta Sepetys, scriitoare americană, născută în 1967, în Michigan, fiica unor refugiați lituanieni, este o autoare foarte cunoscută pe plan internațional. Este creatoarea unor bestselluri, scriind mai ales cărți de ficțiune istorică, foarte apreciate de cititori de toate vârstele și incluse în nenumărate liste de premii. Conturile scriitoarei din rețelele sociale anunță prezența la festivaluri literare, la dezbateri sau întâlniri cu cititorii. Cu ocazia World Teachers’ Day, Ruta Sepetys își anunța prezența la Eastern Kentucky University, ca o celebrare a faptului că volumele sale sunt predate în sălile de clasă din întreaga lume. În 8 octombrie 2022, îi anunța pe cititorii români că va veni în țara noastră la începutul lunii decembrie, fotografia de mediatizare a evenimentului înfățișând-o pe autoare cu expresiva copertă a celui mai recent roman al său, ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”.

Perioada comunismului este tratată în multe cărți de ficțiune ale unor autori români. Am scris cronici despre minunatele volume ale Ioanei Nicolaie, Veronica D. Niculescu, Dan Lungu, mărturisindu-mi admirația în legătură cu felul în care este reconstituită această epocă a istoriei noastre. Nu mă așteptam să găsesc o carte la fel de utilă pentru înțelegerea comunismului românesc la o scriitoare străină. Este admirabil modul în care această carte ajunge la sufletele cititorilor adolescenți, aceștia parcurgând cele 350 de pagini pe nerăsuflate, în urmărirea destinelor eroilor ficționali ai volumului. Este de apreciat modul în care, cu ajutorul acestei cărți, generația matură, contemporană cu evenimentele descrise în ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989”, își poate retrăi trecutul. O singură pagină este declanșatoare de amintiri, opera literară având efectul unui fel de catharsis.

Nota autoarei, fotografiile cu oameni și evenimente legate de Revoluția română, sursele, cărțile și articolele, ”cărămizile” cu ajutorul cărora a clădit romanului, prezentate la sfârșitul volumului vorbesc despre munca asiduă de cercetare, despre efortul de a oferi cititorilor din întreaga lume o carte credibilă, autentică, veridică, lipsită de înfrumusețări și exagerări gratuite. Imaginea ultimelor luni de comunism din istoria României este atât de bine realizată, încât cititorul devine mai degrabă interesat de valoarea documentară a cărții și mai puțin de cea artistică, literară.

Cartea ”Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989” apărută în 2022, la editura Epica, în traducerea Gabrielei Stoica și a Ioanei Socolescu, poate fi citită ca un roman istoric, politic, dar și ca unul de dragoste sau polițist.

Scriitoarea folosește motivul literar al manuscrisului găsit, ”caietul” lui Cristian Florescu, personajul-narator al cărții, documentul ajungând pe biroul unui diplomat american, ca o ”mărturie zguduitoare” a vieții din comunism, și după douăzeci de ani, înapoi, la autor: ”Am lăsat manuscrisul la mormântul lui Bunu, ca să-l citească. Într-o zi, poate că și alții îl vor citi.”

Capitolul 80 OPZECI prezintă, într-o consemnară diaristică subiectivă, ziua de 25 decembrie 1989, ziua în care adolescentul de 17 ani, Cristian Florescu, simte ”mirosul nenumăratelor dorințe și rugi disperate, prinse în capcană.” și le eliberează, începând să învețe ce înseamnă libertatea, posibilitatea de a alege, de a avea opțiuni. ”Sfârșitul șoaptelor” se încheie cu capitolul 1 UNU (prima zi de Crăciun trăită în libertate a lui Cristian și a Lilianei, iubita sa) și cu un EPILOG care clarifică calvarul personajului principal de a afla adevărul despre familia sa și despre felul în care Securitatea și-a pus amprenta în mod tragic asupra destinelor celor dragi.

Încă din primele pagini ale romanului, Cristian Florescu, tânărul pasionat de poezie, filosofie și de limba engleză, este racolat de Securitate, devenind turnător, fiind șantajat deoarece vânduse un timbru românesc unui cetățean străin și primise valută străină (un dolar): ”L-am privit fix pe securistul din fața mea. Mi-au transpirat palmele instantaneu și-an simțit cum mi se zbătea o venă. În România, Securitatea avea mai multă putere decât armata. Bărbatul ăsta putea să ne distrugă. Putea face așa încât toată familia să fie urmărită. Îmi putea distruge șansa de a merge la facultate. Putea să-i lase pe ai mei fără serviciu. Sau și mai rău.

[…] Nu era o propunere. Era un ordin, ba chiar unul care contravenea tuturor normelor decență. Voia să devin un șobolan, un turnător care dă raportul despre viețile private ale altora.

[…] Și așa a început totul.

Eu eram Cristian Florescu. Nume de cod, «OSCAR».

Un spion de șaptesprezece ani.

Un informator.”

Prin ochii personajului-narator sunt prezentate aspecte reprezentative pentru viața trăită în București, în România anului 1989: demolarea caselor și a bisericilor, câinii fără stăpân, întunericul și frigul, frica de a spune ceva care ar putea fi considerat ofensă la adresa conducătorului iubit sau a regimului politic, delațiunea devenită a doua natură a omului, neîncrederea în interacțiunile umane, cozile nesfârșite la alimente de strictă necesitate, raționalizarea alimentelor, lipsa medicamentelor, ascultarea telefoanelor, urmărirea și anchetarea disidenților, munca patriotică, propaganda comunistă din presă, interzicerea unor cărți etc.

Cartea surprinde și puținele mijloace de evadare din realitatea sumbră. Filmele urmărite la aparatul video, ”în sufrageria minusculă și cu iz de mucegai ” a bișnițarului Stea-de-Mare, transformată în cinematograf clandestin, le arată privitorilor aspecte nebănuite ale vieții. Ecranul televizorului și vocea unică a celei care dubla filmele (binecunoscuta Irina-Margareta Nistor) erau poarta către fericire:

”Dar personajele din filme luau propriile decizii – ce să mănânce, unde să locuiască, ce fel de mașină să conducă, ce tip de muncă să desfășoare și cu cine să vorbească. Nu trebuiau să stea la coadă pentru mâncare. Dacă deschideau un robinet, curgea apă fierbinte. Dacă nu le plăcea ceva, se plângeau cu voce tare. Era absolut incredibil!

Dar partea cea mai incredibilă dintre toate- interacțiunile umane. Se uitau nestingheriți unii în ochii altora, fără să-și ferească privirea.

Se vedea cu ochiul liber cât de relaxați erau unii cu alții. Părea atât de firesc.

Nu-și făceau griji că puteau fi turnați.

Așa cum îmi făceam eu.”

Și înregistrările de familie trimise din țara sa lui Dan Van Dorn, tânărul american pe care ”îl turna” la Securitate Cristian, au același efect asupra adolescentului român, arătându-i o lume care pare complet utopică. Cristian Florescu este uimit că americanii au camere video pentru a se filma, nu-și poate lua ochii de la bolul mare de banane și de la frigiderul enorm, luminat în interior și plin de mâncare. Reflecțiile sale arată maturitate și luciditate:

”Înregistrarea văzută în după-masa asta nu era un scenariu fabricat.

Cei din film nu erau actori.

Erau oameni adevărați, într-o casă adevărați din America, iar mâncarea era adevărată.

Totul era adevărat.

Iar noi cu ce eram hrăniți?

Doar cu minciuni.”

Gândurile pe care eroul cărții le consemnează în caietul său devin niște strigăte de ajutor, în încercarea de a salva prin cuvinte lumea în care trăiește, dar și pe sine. Astfel, ”Scrisoare din România”, poezia a cărei paternitate nu și-a asumă Cristian Florescu este citită la radio în ziua de 24 decembrie 1989 și devine manifestul unei generații curajoase, care și-a dat viața pentru libertate:

”Mă vezi?

Mijesc ochii în lumina slabă,

Căutând cheia pentru

Ușa încuiată a lumii.

Sunt pierdut în propria-mi umbră,

Captiv în imperiul fricii.”