Mirabilissemper's Blog

Al douăzeci și șaselea volum al autoarei și a douăzeci și una carte din seria dedicată Isabelei Allende de Editura Humanitas a apărut simultan cu ediția în limba spaniolă și engleză, în 25 ianuarie 2022.

Geneza romanului Violeta este legată de moartea în 2020 a mamei autoarei, cu puțin înainte de a împlini 100 de ani, opera literară fiind un omagiu adus acestei femei. Violeta, femeia ajunsă în 2020 la vârstă centenară, care a străbătut neînvinsă vremuri grele, a preluat din trăsăturile pentru care Isabel Allende și-a iubit atât de mult mama: frumusețe, tărie de caracter, simț al afacerilor, devotament față de familie, pasiune. Replica ficțională a mamei câștigă în plus independența față de bărbați, aspect care poate încadra romanul în unul dedicat feminismului, având și aparența unei opere istorice. De fapt, deși ușor de citit, volumul e mai greu de încadrat într-o tipologie romanescă, datorită multitudinii temelor tratate: istorie, politică, iubire, familie, condiția umană, în general. Fiind o frescă a unui secol cuprins între pandemia de gripă spaniolă și cea de coronavirus, cartea spune povestea Violetei și a celor patru generații, dar și a felului în care istoria își pune amprenta asupra acestora.

Romanul este scris sub forma unor scrisori, confesiuni, mărturisiri, adresate de Violeta, personajul eponim, nepotului acesteia, Camilo. După dedicație, cartea se deschide cu ultimele două versuri ale poemului ”The Summer Day” scris de autoarea americană Mary  Oliver: Tell me, what is it you plan to do / with your one wild and precious life? Mottoul acesta direcționează lectura către o pledoarie pentru o viață trăită plenar, valorificând experiențe care i se oferă omului în călătoria sa „unică, sălbatică și prețioasă”.

Romanul vieții Violetei devine moștenirea spirituală și în egală măsură testamentul „care este mai curând sentimental decât material” lăsat lui Camilo, „prietenul și confidentul meu, companionul meu spiritual și iubirea mea cea mai mare”. Cu o structură simetrică, având un incipit reprezentat de scrisoarea Violetei, semnată și datată (septembrie 2020) și un final întitulat „ADIO, CAMILO” care încheie o existență bogată, cele două secvențe având în comun iubirea pentru nepotul său, romanul Isabelei Allende este cronica unui secol traversat de evenimente dramatice, prezentate într-o scriitură lipsită de emfază, purtându-ne prin epoci și spații atât de diferite. Cele patru părți: Surghiunul (1920-1940), Pasiunea (1940-1960), Absenții (1960-1983), Renașterea (1983-2020) și cele 28 de capitole surprind într-o manieră originală etapele importante ale vieții Violetei. Titlurile sugestive propun o reinterpretare a etapelor din viața eroinei, din care nu lipsesc și elementele autobiografice și aspecte recurente ale operei autoarei chiliene.

Nașterea Violetei în casa cu camelii, într-o familie cu cinci băieți, dominată de un pater familias, într-o lume conservatoare, este descrisă în tonalități specifice romanului sud-american. Mai ales în prima parte romanul amintește de lumea lui Marquez, realismul magic fiind o amprentă a stilului autoarei. Venirea pe lume a Violetei, copilăria acesteia sunt descrise în relație cu evenimentele care marchează epoca, de exemplu, Primul Război Mondial, epidemia de gripă spaniolă: „Tata bănuia, pe bună dreptate, că în timpul războiului din Europa epidemia făcuse mai mulți morți printre soldații din tranșee, înghesuiți și supuși contagierii, decât gloanțele și gazul muștar. Cu aceeași ferocitate a devastat Statele Unite și Mexicul, apoi s-a extins prin America de Sud. Ziarele spuneau că în alte țări cadavrele se stivuiau precum lemnele de foc pe străzi pentru că nu erau nici timp și nici destule cimitire pentru a fi înmormântate cât mai repede, că o treime din omenire era infectată și se ajunsese la mai bine de cinzeci de milioane de victime, însă știrile și zvonurile care circulau erau la fel de contradictorii. Armistițiul care punea capăt celor patru ani îngrozitori ai Marelui Război din Europa se semnase de optsprezece luni și abia acum începea să fie cunoscut bilanțul real al pandemiei, pe care cenzura militară îl ținuse ascuns. Nici o națiune nu-și recunoștea numărul pierderilor; doar Spania, care rămăsese neutră în acel conflict, făcea cunoscute știri despre boală, drept care a ajuns să fie numită ”gripă spaniolă”.

Autoarea excelează în arta portretului literar, construind eroi ficționali de o mare profunzime, reprezentativi pentru lumea lumea sud-americană în care s-au născut sau la care se adaptează organic. Violeta este înconjurată de asemenea prezențe formatoare. Copilul năbădăios, crescut până la cinci ani de mătușile necăsătorite, Pia, pricepută la plante medicinale, și Pilar, temperamentală, talentată la mecanică, reparând acoperișul casei sau tăind găinile și curcile pentru Crăciun, este educat acasă, la ideea tatălui, de Miss Taylor: „Cele două cufere din alamă verde cu care venise Miss Taylor conțineau cărți de școală și de artă, toate în engleză, un microscop, o cutie de lemn cu tot ce era nevoie pentru a face experiențe de chimie și douăzeci și unu de volume din ediția cea mai recentă a Enciclopediei Britannica, publicată în 1911. Spunea că dacă ceva nu apare acolo înseamnă că nu există. Garderoba ei consta din două ținute de stradă cu pălăriile de rigoare – una era de culoarea muștarului cu care coborâse de pe vapor – și un pardesiu cu guler din blana unui mamifer greu de identificat; restul erau fuste și bluze simple peste care purta un halat. Își scotea și își punea hainele cu manevre de contorsionistă, niciodată nu am văzut-o în lenjerie intimă, cu atât mai puțin goală, în perioada în care am împărțit camera.” Englezoaica Josephine Taylor, tânăra de 23 de ani, „proaspătă ca un măr” îi va impune Violetei disciplina, învățând-o „bazele unei școlarități acceptabile”, stabilind un „plan de studiu care includea gimnastică în aer liber, ore de muzică, știință și artă”. Josephine va face cuplu cu Teresa Rivas, femeia curajoasă, independentă, activistă pentru drepturile femeilor, protestatară de profesie, iar după moartea acesteia, se va căsători cu José Antonio, fratele Violetei. Relația dintre Josephine și José Antonio amintește de iubirea dintre Florentino Ariza și Fermina Daza din „Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez.

Printre personaje care populează universul ficțional al romanului alături de indieni, se află și femeia- șaman, Yaima, „urmașa unei stirpe de tămăduitoare care îi transmiseseră darul vindecării, visele premonitorii și revelațiile supranaturale, pe care ea le dusese mai departe” și care înlesnea comunicarea între spirite și pământ. Yaima o ajută printr-un ritual pe mama Violetei „să plece la Tatăl”. De asemenea, învățătorii Lucinda și Abel Rivas, adevărați apostoli ai luminării oamenilor sărmani, sunt cei care își oferă propria casă Violetei și familiei sale după sinuciderea tatălui, din cauza crizei financiare din 1929. Astfel începe Surghiunul familiei del Valle, „o epocă a descoperirilor”, episod care probabil este inspirat de condiția de imigrantă a scriitoarei, empatizând și prin ficțiune cu cei care împărtășesc acest destin.

Partea a doua a romanului, „Pasiunea” prezintă poveștile de dragoste ale Violetei și bărbații din viața acesteia. Insistentul și anodinul Fabian, cel care o convinge cu mari eforturi pe eroina cărții să se căsătorească, un pionier al inseminării artificiale la animale, este pasionat de profesia sa, dar incapabil să stârnească pasiunea în femeia iubită. Cel care va face acest lucru este Julian Bravo, un pedagog rău pentru Violeta, cea care se va maturiza forțat, va cunoaște experiența maternității de două ori și va fi nevoită să devină independentă. Necăsătorită niciodată cu Bravo, fostul pilot în Royal Air France în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Fabian acordându-i divorțul mult mai târziu, Violeta va cunoaște și iubirea liberă, fără nicio constrângere lângă Roy Cooper, „cel pe care Julian îl angajase ca detectiv particular, să-i salveze viața lui Nieves”, rodul iubirii celor doi.

Cartea poartă cititorul prin spații atât de variate, de la America Latină, Chile (deși țara originară a scriitoarei nu este numită niciodată de-a lungul istorisirii), la America de Nord sau Danemarca, creionând tablouri veridice, în relație cu omul.

Niciun aspect problematic al perioadei 1920-2020 nu trece neobservat: condiția femeii, machismul; dictatura și victimele acesteia, eroii fără morminte; războaiele și traumele provocate; problematica LGBT, drogurile (fiica Violetei fiind victima acestui flagel) etc. Emoționant este tratată relația părinți-copii. Încercările Violetei de a se apropia de fiica ei sunt dureroase, nepotul acesteia, Camilo, oferindu-i șansa de a face pace cu trecutul lui Nieves. Durerea pierderii propriului copilului este redată fără afectare, simplu, nu în maniera prozei lacrimogene (scriitoarea trăind această tragedie dincolo de ficțiune):

„[…] simt aievea durerea de atunci, e o durere care revine cu tenacitate și mă atacă pe neașteptate. Nu există durere mai mare pe lume, nici nu poartă un nume. […] e suferința cea mai veche și mai comună a omenirii, pe vremuri nimeni nu spera să-i trăiască toți copiii, mulți mureau de mici, mor și acum în multe părți ale lumii, dar asta nu te alină când mama ești chiar tu. Eram golită pe dinăuntru, o rană sângerândă, nu-mi ajungea aerul, oasele parcă-mi erau de ceară, sufletul mi se dusese departe. Și lumea continua să existe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat; trebuia să mă ridic, să merg, să vorbesc, nu, nu mi-am pierdut mințile, uite că beau apă, dar parcă am nisip în gură, ochii îmi ard, dar fata mea e rece, ca o sculptură în alabastru, nu-mi va mai zice niciodată mami, va lăsa un gol imens, doar amintirea râsului, grației, revoltei și martiriului ei.”

Unul dintre mesajele acestui roman pe care îl regăsim în întreaga operă a Isabelei Allende e reprezentat de pledoaria pentru libertatea femeii, pentru emanciparea ei, pentru egalitatea în drepturi cu bărbatul: „Apără-ți independența, nu lăsa pe alții să hotărască pentru tine, învață să stai pe picioarele tale. Ai priceput? Cuvinte pe care nu le-am uitat niciodată.”

prof. Loredana Stan

O viață măruntă scrisă de Hanya Yanagihara este o carte cu notorietate, fiind în același timp un roman care nu este recomandat din pricina realismului dur și a preocupării exagerate pentru suferință. Un fost elev al meu prezenta acest roman de peste 1000 de pagini astfel: „Cartea cu care am încheiat perioada liceului, pentru că a fost ultima carte citită înainte de începerea facultății, a fost O viață măruntă de Hanya Yanagihara, pe care nu o pot însă recomanda, deși a reprezentat pentru mine, din toate punctele de vedere, o trecere dureroasă între aceste două etape și va ocupa pentru mult timp un loc special în sufletul meu”, gânduri care suscită interes, înțelegere a acestei condiții a volumului.

Hanya Yanagihara este o scriitoare americană, de origine hawaiiană, născută în Los Angeles, dar trăind în Hawaii, New York, California, Texas, spații pe care le descrie și în proza sa. Este autoarea a trei romane (cel mai recent, ”To Paradise” , o distopie, apărut la începutul anului 2022), cel de-al doilea, O viață măruntă fiind scris de-a lungul unui an și jumătate. Acest roman a apărut în 2015, în România a fost publicat la Editura Litera, în traducerea Adrianei Bădescu.

Autoarea este redactor-șef al ”T Magazine”, suplimentul de stil al ziarului ”New York Times” și este o prezență discretă în peisajul literaturii contemporane, neacordând interviuri și neinteracționând cu cititorii pe contul de Instagram, unde are 108K de urmăritori și doar 77 de urmăriri. Postările sale din această rețea socială vorbesc despre pasiunea pentru artă, călătorii, parfumuri, dar și despre promovarea cărților sale. În ianuarie 2022 anunța apariția viitoare a celui mai recent roman al său și în România.

Prezentată drept „o carte profund umană” sau „cartea care a făcut tot internetul să plângă” sau „o epopee a chinului și a sfâșierii”, respinsă pentru că „e prea mult un imn al durerii” și „nu se întâmplă nimic bun, nu există speranță”, neaducând bucurie așa cum trebuie să facă literatura (concepție care ignoră faptul că literatura este o „imitație” a realității), O viață măruntă este o carte valoroasă pentru că se detașează de scriitura contemporană, având un stil original, îndepărtându-se de stereotipurile actuale (deși respectă și comandamentele corectitudinii politice), mizând pe analiza psihologică, pe portretele personajelor, și nu pe acțiune, demonstrând că se pot scrie bine 1000 de pagini despre oameni aflați în luptă cu viața. E diferită de cărțile cu fraze alcătuite din câteva cuvinte și cu dialoguri infantile, care promovează mesaje de dezvoltare personală gratuite, în numele ideii că viața e grea și nu vrem să rămânem și în literatură încapsulați în ritmurile obositoare și chinuitoare ale existenței.

Romanul scris de Hanya Yanagihara are pe prima pagină dedicația adresată lui Jared Hohlt (scriitor și redactor american), iar pe ultima filă, la capitolul mulțumiri autoarea menționează că nu ar fi scris această carte „în lipsa conversațiilor” avute cu acesta și fără ajutorul acestuia pe care îl numește „primul și cel mai drag cititor”. Cartea este structurată în șapte părți, fiecare dintre acestea având câte trei capitole, exceptând partea finală care conține doar scrisoarea lui Harold, cea din urmă privire asupra vieților personajelor importante ale cărții, mai ales asupra celor patru prieteni: Willem, JB, Malcolm și Jude. Titlul primei și ultimei părți, ”Lispenard Street” conferă cărții o structură circulară, deși perspectivele narative sunt diferite, strada din marginea Chinatown a New Yorkului fiind primul spațiu în care Jude și Willem, cuplul de personaje aflat în centrul romanului, se mută. Imaginea inițială a acestei străzi are semnificația unui topos al începuturilor și evocă sugestia unor vieți care stau sub semnul necunoscutului, al incertitudinilor, având toate șansele realizărilor. În final, secvența inițială a celor patru prieteni care se mută la New York se încarcă de greutatea suferinței, a regretelor, a destinelor întrerupte înainte de vreme, a tragediei sub semnul căreia se află întreaga existență a lui Jude: „Dar atunci, în ziua aceea, atunci, pe Lispenard Street, nu știam mai nimic din toate acestea. Atunci stăteam amândoi și ne uitam la clădirea din cărămidă roșie, iar eu mă prefăceam că n-aveam de ce să mă mai tem niciodată pentru el, iar el mă lăsa să mă prefac, să cred asta: că toate lucrurile periculoase pe care le-ar fi putut face, toate modurile în care ar fi putut să-mi frângă inima erau deja de domeniul trecutului, […]”

O viață măruntă poate fi privită ca un bildungsroman, un roman al evoluției celor patru prieteni, care, întâlnindu-se într-un colegiu din Massachusetts, se mută la New York pentru a trăi pe cont propriu. Trăgând la naștere lozuri mai mult sau mai puțin câștigătoare, cei patru prieteni caută să-și facă un viitor bun, încercând să învingă un destin rău întocmit, în cazul lui Jude, personajul în jurul căruia converg toate acțiunile cărții.

În primele pagini, JB se considera norocos pentru că avea o familie fericită, în care femeile aveau un rol important (tatăl murindu-i la vârsta de trei ani, singurul motiv de tristețe din copilărie), susținându-l și încurajându-l în toate acțiunile sale, el fiind „regele casei” și având obligația față de ocrotitoarele sale „să fie fericit, să trăiască exact cum voia”. Malcolm, arhitect, încercând să-și construiască o identitate profesională, se născuse într-o familie bogată, fiind singurul dintre prietenii săi care locuia în casa impozantă a părinților săi. Willem, „era fiul unui argat din Wyoming”, care pe toată perioada liceului își îngrijise fratele cu dizabilități. Murind Hemming, fratele cel mare, și părinții, nu s-a mai întors pe meleagurile natale. La New York era chelner, încercând să devină un actor cunoscut.

În ceea ce-l privește pe Jude, exista mult mister în viața sa. În expozițiune naratorul le cedează perspectiva sa celor trei prieteni ai lui Jude, fixând premisa romanului, liniile directoare ale acestuia: „era ceva misterios aici – îl cunoșteau deja pe Jude de aproape zece ani și tot nu erau siguri dacă și când existaseră părinți în viața lui, tot ce știau era că situația părea să fie demnă de plâns și că despre ea nu trebuia să se discute”. Pe parcursul cărții, cititorul dezleagă puzzle-ul narativ, reconstituind trecutul înnegurat al lui Jude, scriitoarea folosindu-se de procedee stilistice diferite, care declanșează poveștile dureros de triste ale acestuia. Există o permanentă pendulare între trecut și prezent și chiar priviri îndreptate către viitor care pregătesc lectorul pentru cele mai nefericite scenarii. Astfel, cititorul află că Jude a fost abandonat la naștere și crescut într-o mănăstire, unde a cunoscut abuzurile sexuale, violența, umilințele. La vârsta de nouă ani, convins de fratele Luke, în care Jude vede un tată, pleacă de la mănăstire cu acesta, și este obligat să se prostitueze. După trei ani, ajunge într-un centru de plasament unde are parte de aceleași orori. Evadând din acest mediu, este apoi sechestrat de dr. Traylor și închis într-o pivniță. Încercând să scape de doctor, acesta îl accidentează cu mașina, provocându-i mutilări care îl condamnă pe viață. Revelația lui Jude asupra propriului trecut sintetizează condiția tragică a personajului: „Fusese născut, abandonat, găsit și folosit așa cum fusese menit să fie folosit.”

Scriitoarea realizează fișe de observație a personajelor, marcând etape importante din viața acestora, descriind vârstele acestora, plasând eroii romanului și într-un context social. Se consemnează realist și naturalist, cartea fiind o reinterpretare, în acord cu timpurile contemporane, a acestui curent literar, dominația bolii, a aspectelor dure ale existenței, pesimismul, viciile, fiind trăsături care susțin acest caracter al romanului. Sunt multe romane contemporane, îndrăgite mai ales de tineri, care prezintă condiția unor personaje în relație cu boala, dar aceasta este doar un prilej de a evidenția parcursul exterior al acestora, prea puțin viața interioară și conflictele psihologice. În O viață măruntă, boala, suferințele de ordin fizic și psihic ale lui Jude sunt de fapt un alt personaj al romanului, sunt un revelator al stărilor de conștiință: „durerea fusese atât de cumplită – insuportabilă aproape, ca și când cineva i-ar fi înhățat șira spinării ca pe un șarpe și ar fi scuturat-o încercând s-o smulgă din mănunchiurile ei de nervi”; „Dar acum ar fi imposibil să nu-i observe cineva brațele, spatele sau picioarele, brăzdate de șanțuri în locurile din care mușchii și țesuturile afectate au fost îndepărtate, presărate cu adâncituri cât un vârf de deget acolo unde șuruburile ortezelor i-au fost fixate în os, prin carne, cu bucăți lucioase de piele în zonele în care a fost ars în noaptea cu mașina și cu porțiuni în care rănile i s-au închis, iar carnea s-a umflat ca niște creste în jurul cărora pielea a căpătat un fel de bronz tern, permanent. Când are hainele pe el, este o persoană, un om, dar fără ele e dezvăluit așa cum e în realitate, cu anii de putregai întipăriți pe piele, cu propria-i carne o mărturie a trecutului depravat și denaturat.”

Trecerea timpului marchează reușite în plan profesional pentru cei patru prieten: Jude învinge lipsurile de ordin material din trecut și își creează un confort financiar, devenind un avocat de succes, Willem devine un actor cunoscut, a cărui imagine este prezentă pe afișele arborate în întreaga lume, Malcolm va avea propria firmă de arhitectură, ocupându-se și de proiectarea și construcția caselor prietenilor săi, JB va fi un pictor cu expoziții importante, chipurile prietenilor săi fiind modelele unor opere care vorbesc dincolo de timp despre existența ființelor pieritoare. Nu întâmplător, sfârșitul cărții îl găsește în viață doar pe JB, ajuns la vârsta de șaizeci și unu de ani, organizând o expoziție „Jude, singur” cu lucrări care îl înfățișează în perioada de trei ani de după moartea lui Willem, cel care îi devenise partener. („Și totuși, Willem reprezenta versiunea lui de fericire, o versiune pe care niciodată nu crezuse c-o va avea.”)

Deși Jude are succese pe plan profesional, nu poate să se vadă un om normal, nu-și poate uita trecutul, permanent scufundându-se în apele unor amintiri dureroase. Se învinovățește perpetuu, condamnându-se pentru greșelile oamenilor prezenți în „viața sa măruntă”, având obsesia micimii și inutilității existenței sale (de unde și legătura cu titlul romanului). Se simte mereu maculat, nu poate accepta și înțelege gesturile de tandrețe, afecțiunea familiei pe care o primește ca un fel de compensație, Jude fiind adoptat la 30 de ani de către profesorul său, Harold, și de către soția acestuia, Julia: „[…] în anii care vor veni va pune la încercare în mod repetat declarațiile de abnegație ale lui Harold, îi va testa promisiunile pentru a vedea cât de solide sunt și nici măcar nu va fi conștient că face asta. Dar o va face, oricum, fiindcă o parte din el nu-i va crede niciodată pe Harold și pe Julia: oricât ar vrea să-i creadă, oricât își închipuie că-i crede, rămâne la fel de neîncrezător și întotdeauna va trăi cu convingerea că în cele din urmă se vor plictisi de el, că într-o zi vor regreta că l-au adus în viața lor.”

Deși s-a spus că nu există niciun mesaj optimist, nicio speranță emanată de cele 1016 pagini ale romanului O viață măruntă, consider că tema prieteniei și a iubirii sunt cele care aduc puțină lumină în tenebrele dureroase ale problematicii cărții. Este emoționant felul în care prietenia de peste douăzeci de ani dintre cei patru eroi ficționali ai cărții dăinuie, deși aceștia sunt diferiți, din punct de vedere al temperamentelor, etniilor, raselor, experiențelor de viață: „Prietenia însemna să fii martor la șirul monoton de probleme al celuilalt, la accesele lui lungi de plictiseală și la ocazionalele triumfuri. Însemna să te simți onorat de privilegiul de a putea fi prezent în cele mai sumbre momente ale altuia, știind că și tu poți fi sumbru în prezența lui.”

Sunt înduioșătoare iubirea paternă a lui Harold, eforturile supraomenești ratate de a-și convinge fiul adoptiv să rămână în viață: „Și tot acelea sunt clipele când îmi doresc să pot crede într-un fel de viață după viață, să cred că, într-un alt univers, poate pe o planetă mică și roșie unde nu avem picioare, ci cozi, unde lipăim prin aer aidoma unor foci, unde aerul în sine nu hrănește, compus din trilioane de molecule de zahăr și proteine, și unde tot ce trebuie să faci ca să rămâi viu și sănătos e să deschizi gura și să tragi aerul în piept, poate că voi doi sunteți împreună, plutind prin atmosferă. Sau poate că el e și mai aproape: poate că e motanul acela cenușiu care se oprește în ultima vreme în fața casei vecine și care începe să toarcă dacă întind mâna spre el poate că e cățelul pe care îl văd trăgând de lesa din mâna celuilalt vecin; poate că e copilașul pe care l-am văzut alergând prin piațetă cu câteva luni în urmă, strigând de bucurie, urmat de părinții îngrijorați; poate că e floarea deschisă pe neașteptate în rododendronul pe care îl credeam de mult uscat; poate că e norul acela, vălul acela, ploaia, ceața. Doare nu numai faptul că a murit sau cum a murit: doare ce a crezut murind. Așa că încerc să fiu bun și blând cu tot ce îmi iese în cale, și în tot ce îmi iese în cale îl văd pe el.”

Sunt de admirat sacrificiile pe care le face Willem pentru a fi aproape de Jude. Tot răul pe care îl trăiește Jude încearcă a fi contrabalansat de binele pe care personaje precum: Andy, Richard, Lucien, Rhodes, Citizen, cei doi Henry Young, Sanjay încearcă să-l aducă în viața prietenului lor: „Nu e oare un miracol să fii adoptat la vârsta de treizeci de ani, să găsești oameni care să te iubească atât de mult încât să dorească să te considere al lor? Nu e oare un miracol să fi supraviețuit unor situații de nesupraviețuit? Nu e oare prietenia un miracol în sine – să găsești o altă persoană grație căreia întreaga lume, atât de singuratică, să pară cumva mai puțin singuratică?”

Cititorul poate observa în roman absența vulgarității, scriitoarea neasumându-și acest risc, scenele considerate prea multe, care descriu abuzurile fizice, fiind realizate aproape din perspectiva unui medic, cu o privire lucidă, dar nu lipsită de indiferență.

Cartea câștigă prin descrierile orașului New York, fiind o declarație de iubire adresată indirect acestui oraș. Descrierile cinematografice ale cafenelelor, galeriilor de artă, muzeelor, străzilor conțin poezia unui oraș viu, emoția generată de un mediu propice desfășurării unei vieți autentice. De asemenea, romanul conține multe referințe livrești, artistice, personajele având asemenea preocupări, iubind arta, înconjurându-se de obiecte de artă, călătorind în toată lumea: „[…]Jude cântă oricum, fiindcă era un pian superb, și uneori, în timp ce-l privea pe copil mișcându-se alene degetele pe clapele delicate, își dorea să fie singur cu instrumentul și să-și lase mâinile să alerge pe suprafața lor cât de repede putea. Interpretă Sonata nr. 50 în re major de Haydn, una dintre piesele lui preferate, atât de alertă și de plăcută, încât crezu că-i va putea înviora pe amândoi.”

Romanul O viață măruntă scris de Hanya Yanagihara va trece probabil testul timpului, clasicizându-se și devenind o operă problematizantă, reprezentativă pentru tema condiției umane, pentru „demonii” cu care se luptă omul contemporan.

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Dan Lungu este scriitor, sociolog, profesor, fost senator. Dan Lungu a debutat în 1996 cu volumul de versuri „Muchii”, dorind a fi Poet (neapărat cu majusculă), dar pentru că, în accepțiunea sa, vocea sa nu era una inconfundabilă, fiind prea culturală și tehnică, a rămas doar un cititor de stihuri. Scriitorul ieșean vorbește cu mare admirație despre cărți („cum am învățat alfabetul am început să citesc”) și despre toți profesorii de literatură română din perioada școlarității sale („am avut norocul unei relații privilegiate cu profesorii mei de limba și literatura română și m-au ajutat foarte mult în cariera mea, pentru că de acasă nu avea cine să mă îndrume, prietenii mei din mahala nu scriau nimic, așa că școala a fost pentru mine extraordinară ”). În 1989 a fost admis la Politehnică, iar după Revoluție s-a transferat la Facultatea de Filosofie, secția Sociologie – Politologie a Universității „Al. I. Cuza”. Teza de doctorat dedicată ipostazelor sociologice ale propagandei și manipulării, studiile postdoctorale de la Sorbona despre metodele de cercetare în sociologia artei și literaturii și-au pus amprenta și asupra operelor de ficțiune ale scriitorului ieșean, influențând mai ales construcția artistică a prozelor sale.

Autorul își construiește cu multă atenție romanele, folosindu-se de modele diferite, care conferă o structură cu o influență importantă la nivelul supratemei operelor. În emisiunea „Vorba de cultură” de la Radio România Cultural, Dan Lungu mărturisea că primul roman al său, „Raiul găinilor” (2004) e construit după modul de circulație a unui zvon în comunitățile mici, această schemă fiind liantul capitolelor. De asemenea, romanul „Cum să uiți o femeie” (2011) e construit după modelul panglicii lui Möbius (obiect topografic realizat prin simpla răsucire a unei bucăți de hârtie și conectarea capetelor cu niște bandă. Dacă s-ar urmări bucla cu degetul, s-ar ajunge în cele din urmă chiar înapoi de unde s-a plecat). Astfel, în capitolele acestui volum alternează perspectiva subiectivă și obiectivă, la mijlocul operei literare suprapunându-se persoana I cu a III-a, acesta fiind spațiul simbolic în care se răsucește banda lui Möbius, metaforă sugestivă pentru jocul de perspective, pentru construirea identității omului prin alternanța interior/exterior.

Cel mai recent roman al lui Dan Lungu, Șoferul din Oz (2022) construiește un univers ficțional cu care cititorii s-au întâlnit în volumele ”Raiul găinilor” și „Sînt o babă comunistă”. Aceste trei romane descriu aceeași lume cu o privire nostalgică îndreptată spre trecutul comunist. În timp ce perdanții tranziției, locuitorii de pe strada Salcâmilor și pensionara Emilia Apostoae, sunt nostalgici, identificând perioada comunistă cu propria tinerețe, eroii romanului Șoferul din Oz se îmbogățesc sau încearcă să facă avere, fiind mult mai adaptați la lumea în care trăiesc. Ei nu sunt perdanți, nu eșuează în încercarea de a se adapta vremurilor tulburi în care trăiesc, ci intră în angrenajul social al unei lumi politico-interlope, care acum se construiește.

Scriitorul prezenta cea mai recentă creație a sa drept „povestea vremurilor noastre, povestea averilor lor”, mărturisind că în realizarea acesteia s-a bazat pe o bogată documentare, pe interviuri sociologice și pe povestirile confidențiale ale unor oameni implicați în viața politică, socială. Cartea este o creație ficțională despre convertirea capitalurilor de orice natură, fie că e vorba de finanțe, de educație, de relații, contribuind la nașterea unei noi elite, bazate pe impostură.

Acțiunea romanului se petrece la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000, cu ecouri și din prezent, scriitorul fiind preocupat în toate operele sale să ofere o imagine a societății în care trăim, ajutând cititorul să înțeleagă lumea din care vine. Naratorul obiectiv construiește universul ficțional cu un ochi al sociologului, dar și al omului politic, perspectivă cumva nouă în Șoferul din Oz. Naratorul generic cedează perspectiva narativă personajului principal al cărții, Sergiu, romanul fiind prezentat din punctul de vedere al acestuia. Șoferul factotum, Sergiu, este un personaj reflector al cărții, prin intermediul căruia naratorul pătrunde în anumite medii, oferind lumii romanești o imagine realistă, veridică. Imaginea autentică a societății românești este completată și cu perspectiva altor personaje secundare sau episodice, narațiunile fiind captivante, realizate într-un stil sfătos, plin de umor și de duioșie, elemente specifice autorului Dan Lungu.

Romanul Șoferul din Oz este structurat pe 42 de capitole, fără titluri sugestive. Incipitul „Desigur, era întuneric. Soneria telefonului mobil prinse a cânta drăcește, iar ecranul lumina cețos-albăstrui un colț al camerei obscure. Inconfundabilii AC/DC. Confuz, bărbatul bâjbâi după aparat, cu ochii în continuare închiși, […]” este sugestiv pentru condiția dilematică a personajului principal, „șofer, bodyguard, bucătar la grătar, tăietor de lemne, punător de râme în cârlig sau chiar secretar de stat”. Dincolo de semnificațiile denotative ale cuvintelor, este important și substratul simbolic al acestor fraze simple de început, care fac trimitere la imaginea inițială a personajului principal, reprezentativ pentru o întreagă generație care încearcă să supraviețuiască într-o lume anomică, în care mediocritatea și imoralitatea sunt regine.

Finalul romanului e cumva în antiteză cu incipitul, din punctul de vedere al condiției personajului principal, care își învinge ezitările călătoriei sale existențiale și are certitudinea unei vieți trăite în liniște și iubire, departe de combinațiile sulfuroase ale potentaților zilei: „S-a ridicat și a ieșit din sală, hotărârea lui era luată.”

Angajat de Bebe, zis Boss, să-l păzească de încurcăturile, situațiile tensionate în care se afla frecvent, Sergiu încearcă să găsească calea care să-i ofere o viață decentă. Cu o etică simplă, trăind alături de o bunică paralizată, într-o garsonieră dintr-un cartier modest al unui oraș de provincie, Sergiu, bărbatul de 140 de kilograme, acceptă compromisul slujbei oferite de Boss, care îi oferă o viață plină de imprevizibil, „în care nicio zi nu seamănă cu alta”, punându-se la dispoziția unui șef cu nenumărate relații, care face parte din lumea politico-interlopă. Idealul de viață al lui Sergiu este unul simplu, lipsit de aspirații iluzorii: „El nu voia decât câteva chestii simple, o casă pentru el și femeia lui, un azil pentru Mama Sofia, doi-trei copii și pâine pe masă pentru ei, iar pentru asta era dispus să muncească din răsputeri.”

Boss, pe numele său adevărat Bebe, sugerând infantilitatea și imprudența de care dă dovadă în acțiunile în care este implicat, își construiește un parcurs existențial sinuos, intrând în alianțe cu oameni îndoielnici, făcând afaceri ilegale, dar aspirând la o funcție confortabilă într-un minister. Acesta este fiul unui fost director al unei fabrici de zahăr din vremea comunistă care se privatizează și se bucură de aceeași autoritate și în anii tranziției. Boss nu alege să continue cariera tatălui său, ci să folosească relațiile acestuia, intrând în combinații cu interlopi de naționalități diferite, astfel consolidându-și autoritatea de temut.

Semnificația titlului romanului lui Dan Lungu poate fi pusă în relație cu dimensiunea onirică a lui Sergiu, cu latura sentimentală care îl protejează de răul (figurat în roman prin imaginea unei mlaștini) în care este în pericolul de a se afunda. Sergiu nu știe decât să conducă o mașină și să se bată, dar, în ciuda robusteții sale, și-a păstrat ceva din inocența unui copil nedreptățit de soartă. Amintirile din copilăria cu un tată vitreg violent și o mamă umilită, dar și lecțiile oferite în adolescență de gașca din cartier îi accentuează dorința „șoferului din Oz” de a-și construi o familie și o casă, ceea ce nu a avut niciodată cu adevărat. Astfel, titlul cărții este expresia aspirației personajului principal pentru o viață senină, liniștită, așa cum reiese din secvența din capitolul XXV: „Din camera alăturată intră un copil. Mai povestește-mi, tati, se roagă copilul. Ce să-ți mai povestesc? întreabă el, făcând pe niznaiul. Poveștile tale de când erai șoferul lui Boss, zice el. Dar nu-s chiar pentru copii, zice el. Nu contează, mie îmi plac așa, zice copilul însuflețit. Îmi spui? Diseară, înainte de culcare, concede el. Oana râde și se bagă în vorbă: Ai putea face un film pentru copii, Șoferul din Oz. Din orz, zice el, din lanul de orz. Râd tuspatru, ei trei cu gura, Mama Sofia cu ochii.”

O secvență emblematică pentru imaginea societății politico-interlope românești în care Boss este un personaj important este cea a inaugurării unei filiale a băncii „Înfrățirea”, în comuna M. Realismul imaginilor este potențat de viziunea ironică, sarcastică: „Erau oameni grei băgați în afacere, ce deschideau orice ușă. Aveau publicitate bună și oameni de încredere. Nu numai reclamă la teve, ci și panouri prin sate, pe marginea șanțului. Cele mai multe economii se aflau la generația care crescuse cu panouri, le intrase în sânge. Panouri de onoare și panouri cu lozinci, cu citate. Acum nu mai scrie «Trăiască și înflorească unitatea noastră de producție» sau «Nicio masă fără pește», ci te îndeamnă să depui banii la «Înfrățirea». Ce scrie pe panou e sfânt.”

Episodul nunții de romi la care este invitat Boss este descris în tonalități care amintesc de „Satyriconul” lui Petronius sau de „Țiganiada” lui Ioan Budai Deleanu, prin detaliile surprinse, jovialitatea imaginilor, naturalețea limbajului colocvial. Descrierea mulțimii pestrițe, a opulenței spectacolului kitsch pus în scenă într-o intersecție a unui oraș de provincie, unde victimele și călăii își schimbă rolurile ca într-o secvență de Saturnalii, fac dovada măiestriei tehnicilor cinematografice întrețesute în narațiune. O imagine desprinsă parcă din secvența banchetului lui Trimalchio din „Satyricon” amintește că imoralitatea, parvenitismul dăinuie, indiferent de vremuri: „Pe mijlocul mesei trona o lebădă enormă de marțipan, cu aripile desfăcute, ca și cum ar fi vrut să-și ia zborul, poleită și ea cu aur. În schimb, fructele erau în coșuri atârnând de crengile unor copaci artificiali, la înălțimi variabile, artistic alese. Cele mai multe erau fructe exotice, care creșteau pe alte meleaguri: mango, rodii, ananas, lici, portocale, mandarine și multe altele pe care nu le cunoștea. Nu lipseau strugurii cu boabe gigantice, probabil niște mutații genetice.[…] Luă o baclava, mic lingou de aur, și ieși. Era însiropată și extrem de dulce. Spera din toată inima că pojghița de aur nu-i va rămâne pe dinți.”

De la nunta romilor, Boss este răpit (nu întocmai cum fusese răpită frumoasa Romica în „Țiganiada”) de către un basarabean sau ucrainean sau român (naționalitatea răufăcătorilor fiind voit ambiguizată) și dus la o stână, iar Sergiu este anunțat la telefon să aducă răscumpărarea cerută. Episodul acesta rușinos pentru Boss se încheie cu plecarea la București, șeful lui Sergiu devenind consilier la Agenția de Prognoză și Dezvoltare, funcție care presupune în concepția sa „Bani, influență și toate alea, viață adevărată. Ce am făcut până acum e minciună.[…] Desene animate. Pistol cu apă.”

Toate aceste secvențe ale ascensiunii clasei politico-interlope sunt prezentate fragmentar, prin ochii lui Sergiu, fiind doar sugerate, cititorii văzând niște vârfuri ale aisbergului. Poveștile afacerilor ilicite în care este amestecat Boss nu sunt spuse până la capăt de Sergiu, nu sunt prezentate până la sfârșitul derulării acestora pentru că „șoferul din Oz” vrea să își apere șeful, dar nu vrea să cunoască dimensiunea răului de care acesta este capabil. Scriitorul se folosește de acest artificiu compozițional, construind un personaj care nu vrea să știe nimic despre afacerile necurate ale lui Boss, deviza lui Sergiu fiind: „Nu aud, nu văd, iar dacă se întâmplă să greșesc îmi țin gura.” Intenția scriitorului nu este doar aceea de a prezenta discreția eroului ficțional, încrederea necondiționată în angajatorul său, ci și de a arăta profunzimea corupției societății românești, adâncimile acestui rău făcut cu bună știință, de care toată lumea e conștientă, dar pe care nimeni nu îl condamnă.

În romanul Șoferul din Oz scriitorul introduce personaje secundare, așa cum este tatăl Oanei, iubita lui Sergiu, care aduc o perspectivă nostalgică asupra trecutului și o privire critică asupra prezentului. Iancu, bătrânul de optzeci de ani, fost poștaș, este incapabil să mai fie la curent cu toate noutățile din sat, părându-i-se că nu mai trăiește. Bătrânul meditează la contrastul dintre trecut și prezent, având senzația că lumea în care a trăit moare odată cu el. În reflecțiile înțeleptului Iancu se regăsesc ecouri ale unor analize sociologice simpliste: „Părerea lui e că meseriile se nasc și mor la fel ca oamenii. Când era el mic, existau dogari, rotari, ceaprazari, cojocari și tot felul, de care azi nu mai auzi decât în cartea de telefoane, dar nici cărți de telefoane nu mai sunt, că acum ții numerele în memoria telefonului.[…] Știi că o lume a murit atunci când meseriile care o făceau să meargă își dau duhul. Dar sunt meserii care par că n-or să dispară niciodată. Militarii, de exemplu. Oamenii vor vrea întotdeauna să se omoare unii pe alții, așa că e nevoie de ei. Doctorii, că bolile n-or să dispară niciodată. Politicienii, nici ei, fiindcă oamenii mereu vor putere, vor ca unii să-i conducă pe alții. Nici agricultorii și crescătorii de animale, indiferent cum își schimbă numele, nu vor dispărea, pentru că oamenii au stomac și trebuie să bage ceva în el…”Același personaj vorbește despre farsa tragică a campaniilor electorale organizate în mediul rural în care un candidat a atras atenția alegătorilor cu șlapi de plastic. Episodul este tragicomic, profund românesc: „Șlapi gratis, a pus el un anunț mare în fața magazinului. Șlapi gratis pentru toată lumea, asta era strategia lui. Vii și-l iei pe dreptul, iar el ți-l păstrează acolo, în magazin, pe stângul. Vii să iei perechea după vot. Dacă va ieși primar, iei stângul gratis; dacă nu, îl cumperi. Nu puțini au fost cei care i-au călcat pragul, deși Polovăț pusese om să supravegheze intrarea și să noteze cine și ce face. Ionică n-a ieșit primar, așa că în multe familii mai vezi și acum câte un mucos care merge cu doi șlapi de dreptul, al lui și al lui frate-su.”

Începând de la capitolul XXX este prezentată viața în capitală a lui Sergiu și a șefului său, mutarea din provincie fiind stabilită datorită noii poziții oficiale pe care o ocupă Boss în prezent. Șoferul descurcăreț, capabil să se adapteze oricăror situații neprevăzute, preia o parte din atribuțiile șefului său, ținând locul acestuia la birou și însoțindu-l pe Boss la Salon, un spațiu de la parterul hotelului în care cei doi închiriaseră camere. Salonul este un spațiu simbolic care comprimă, esențializează imaginea societății românești de la sfârșitul anilor ’90, este un purgatoriu prin care trebuie să treacă cei care vor putere și care au nevoie de validare socială și politică: „Lumea Salonului era cât se poate de pestriță. În miezul ei erau cei aflați la butoane, iar în jurul lor se înfiripau cercuri, pâlcuri, triburi, rețele, clanuri. Cei cu putere radiau, râsul lor se auzea cel mai tare. […] Foști demnitari,[…]alături de lupi tineri, gata să înșface o halcă din mers. Actuali și foști directori de bănci, direcții din ministere, fabrici, agenții guvernamentale […].Masoni, foști taximetriști ajunși avocați, actori cândva celebri eșuați în directori de teatru, decani la universități private, consultanți pe proiecte europene, colecționari de artă, consilieri superiori la instituții nemaiauzite și nemaivăzute, oengiști cu trabuc, sindicaliști la papion, boxeri cândva celebri, acum cu ochelari cu ramă aurie, moderatori de talk-show-uri se perindau pe acolo seară de seară, făceau lobby, networkimg, puneau la cale concursuri, potlogării, combinații, șmenuri, revolte, scrisori deschise, tunuri de zile mari sau doar mici ciupeli.”

Din această radiografie sui-generis a României postcomuniste, din zorii capitalismului autohton, nu putea lipsi episodul universității de apartament, care emite diplome de studii fără o zi de prezență la cursuri. Boss este absolventul unei asemenea facultăți. Sergiu este el însuși uimit de „performanța” educațională a șefului său: „Îi întinse o diplomă. Științe Politice și Administrative, zise ea. E bine? mai întrebă. El zise că probabil da. O luă în mână și o cercetă. O diplomă cartonată, cu scris în relief, cu ștampile și iscălituri, o diplomă adevărată. Pe numele lui Boss. Pe spate, avea mediile pe cei patru ani. Fusese un student destul de bun, se pare, numai că el habar n-avea când fusese Boss la școală.”

Secvența finală a inundației de la clădirea Diamant, pe un ger cumplit, în care Sergiu și oameni văzuți la Salon sau la coadă la diplome, la universitate, încearcă să salveze banii iliciți depozitați în aceste încăperi este o metaforă pentru lumea pe dos din care personajul principal al cărții refuză să mai facă parte. Imaginea banilor care plutesc, a valului de bancnote care ”țâșnea ca o vomă”, gesturile rapide ale interlopilor și ale ajutoarelor acestora care strâng banii în saci, în secret, fără știrea poliției simbolizează apogeul decăderii unei societăți infracționale.

Mesajul romanului Șoferul din Oz de Dan Lungu poate fi interpretat ca fiind unul optimist, datorită condiției personajului principal care, după ce trece prin toate ”probele” necesare supraviețuirii într-o lume a mafiei politice și interlope, conștientizează încă o dată șansa de a se salva prin familie și iubire. Viitorul său este incert, dar izbândește etica omului simplu care crede în soluțiile individuale, știind că ”dacă el începe să se scufunde, nu-i va întinde nimeni o mână să-l salveze.”

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025