Bibliotecă de scriitor – Marius Chivu: „Biblioteca este garajul meu cu scule. Niciodată nu știu ce-mi trebuie și prefer să am la îndemînă cît mai multe.”

 Interviu și fotografii de Ema Cojocaru

”Ca să înțelegem mai bine revolta părinților tefeliști împotriva notelor, tezelor, coronițelor și școlii autoritare, de modă veche, care inhibă creativitatea și distruge copilăria, ar trebui să pornim de la o observație prea lesne trecută cu vederea: și la corporație se dau note. Se cheamă metrice, prin intermediul cărora angajatul e supravegheat și evaluat constant. Dacă notele sunt mici, te ia la rost managerul, așa cum îl lua la rost părintele de modă veche pe copil, nu pe profesor, atunci când copilul venea cu note proaste acasă. Deși nu te bate nimeni la corporație ca pe plantație, dacă notele sunt proaste, se mai face și shaming sau chiar bullying. În fine, dacă notele sunt foarte proaste iar la poarta firmei așteaptă alții, nu rămâi doar fără coroniță, echivalentul bonusului de la sfârșitul lunii, ci riști să rămâi și fără job, deci fără venit.

Acum, se pun următoarele două întrebări: a) de ce la corporație nu se scot notele? și b) de ce nu protestează părinții angajați împotriva acestui sistem de evaluare, cu pedepsele și recompensele aferente, pe care altfel îl înfierează cu mânie progresistă ori de câte ori acesta se manifestă la nivelul școlii?

Răspunsul la prima întrebare e destul de simplu: nu deoarece corporațiile nu ar vrea sa facă activitatea angajatului cât mai „fun”. Din contră, se străduiesc din răsputeri să facă asta. Spre exemplu, îți aduc baloane la scurt timp după ce un manager a urlat la tine că nu ești destul de eficient (caz real). Însă dacă s-ar scoate notele la corporație ar scădea productivitatea. Dacă scade productivitatea, clientul (de regulă un răsfățat educat de aceleași mămici protectoare) renunță la serviciile tale și se orientează către un alt furnizor. Dacă clientul renunță la serviciile tale, investitorul nu mai face profit, motiv pentru care își va retrage banii din respectiva afacere și îi va băga în altceva, iar tu o să rămâi fără job, adică nu doar că te vei simți umilit, ci o să faci și foamea.

Părinții angajați la corporație înțeleg că o afacere nu poate funcționa fără criterii de performanță, dar ecuația se complică, căci în principiu o afacere ar putea funcționa și în condițiile unei împărțiri mai echitabile a profitului între angajat și angajator sau, spun unii mai radicali, chiar și atunci când angajații devin proprietari ai mijloacelor de producție și nu mai există angajatori. Însă părinții angajați la corporație înțeleg nu doar adevărul elementar că orice investiție nu poate fi rentabilă fără criterii de performanță, adevăr care era valabil și în socialism, ci ajung să creadă că „nu există alternativă” (Thatcher) la actualul capitalism neoliberal, cu toate nedreptățile și alienările lui, și că ai lor copii se pregătesc pentru o viață de adult în care vor răbda disciplina capitalului, cu beneficii mai mari sau mai mici, fără să poate face nimic.

Și atunci părinții compensează.

Întâi de toate se revoltă împotriva profesorului pentru a compensa lipsa de revoltă împotriva managerului.

În al doilea rând, simțindu-se vinovați față de copil pentru că l-au adus într-o lume fără orizont de mai bine și care, la drept vorbind, arată din ce în ce mai rău, încearcă să-l protejeze cât mai mult de „trauma” care va deveni o experiență cotidiană atunci când copilul va deveni adult, în ideea că măcar acum să nu primească note și bătăi cu rigla la palmă, cât e copil, că oricum asta o să îndure tot restul vieții după ce o să se facă mare.

Bineînțeles, prin încercarea de a-l feri cât mai mult pe copil de traumele vieții de adult, părintele îl fragilizează, ceea ce înseamnă că va fi mult mai traumatizat atunci când, inevitabil, va da de competivitatea capitalistă și de alte provocări ale vieții, decât ar fi fost dacă de mic copil s-ar fi obișnuit cu ideea că în viață mai iei și note proaste, mai iei și palme, nu primești tot timpul coroniță. De altfel, merită notat faptul că în timp ce la noi profesoarele și mămicile tefeliste cer ca elevii să nu mai fie traumatizați prin coroniță, dincolo de granița de nord se desfășoară un război devastator. Cum s-ar spune, îi pregătesc pe copii pentru lumea de mâine.

În al treilea rând, dresajul neoliberal l-a învățat pe părinte că dacă oricum e inevitabil să suferi, atunci măcar să suferi doar pentru ceea ce aduce profit, adică doar pentru ceea ce o să se ceară la corporație, adică vreo două limbi străine, niște competențe digitale și niște abilități de comunicare, în ipoteza în care nu te duci spre IT sau medicină, unde mai trebuie să înveți și matematică sau biologie și chimie.

De aici și revolta împotriva „materiilor inutile”, cum ar fi literatura, istoria și filosofia, care nu produc profit în mod nemijlocit, dar care te-ar putea ajuta să înțelegi ce se întâmplă, de fapt, în viața ta de la corporație, de ce ai ajuns în situația de a nu-ți mai putea plăti creditul cu un salariu de corporatist, ce se ascunde în spatele discursurilor motivaționale care îți sunt livrate la corporație, câtă încredere ar trebui să ai în psihologul pe care îl frecventezi săptămânal, de ce nu reușesc asistații social să devină peste noapte antreprenori și IT-iști și cum ai putea să deosebești știrile adevărate de alea false, inclusiv cele de la Digi. Bineînțeles, atâta timp cât nu înțelegi lumea, nici nu poți spera să o schimbi, la fel cum nu poți aștepta nimic de la niște semidocți hipersensibili, narcisiști și veșnic ofensați.

În fine, în Minunata Lume Nouă sclavii sunt împărțiți în diferite categorii: alfa, beta, gama, delta și epsilon. Spre exemplu, în timp ce cei din categoria gama sunt pregătiți pentru call-center, epsilonii sunt pregătiți să culeagă sparanghel, pentru că spre deosebire de primii, care locuiesc în urbanul mare, cei din urmă au acces la o educație de mult mai proastă calitate (sau deloc). Or această revoltă împotriva tezelor, notelor și coronițelor sugerează că avem de-a face și cu o împărțire mai rapace a privilegiilor. Școală fără note nu se poate și deprivând școala de criteriile de performanță fără de care nicio instituție nu funcționează, implicit îi lipsești și mai mult pe cei aflați la baza piramidei sociale de șansa de a urca în ascensorul social.

Însă pentru tefelime nu e de ajuns că plozii ei își permit educația (și șansa) de care copiii săracilor sunt lipsiți. Ea vrea și mai multe privilegii. Nu doar școli de fițe doar pentru cine își permite, ci și o educație cât mai puțin traumatizantă. Adică și mai multe privilegii pentru cei deja privilegiați, care îi copleșesc cu „empatie” pe copiii lor în timp ce îi înjură pe săraci, că ăia nu de empatie au nevoie, ci de muncă. Și bineînțeles, în educație tonul îl dau elitele, că ele au suficient capital financiar și cultural pentru a pune presiune pe sistem. Drept urmare, sistemul e reformat în funcție de „nevoile” părinților din clasa de mijloc, care au ajuns la stadiul în care vor și mai mult de la școală, nu doar garantarea reproducerii statutului social, ci și o educație „fără traume” pentru copii, adică răsfăț, chiar dacă asta înseamnă educație mai proastă și deci mai puține șanse de ascensiune socială pentru cei din mediile defavorizate care vor fi exploatați mai brutal, la munca de jos, decât cei cu joburi mai cool și unde exploatarea e mai sofisticată și mai civilizată.

În fine, după cum bine observa un prieten, trăim într-o societate în care singurele instituții care mai funcționează (meritocratic, că altfel nu se poate) sunt instituțiile de reproducere a capitalului, toate celelalte fiind praf. Adică acele instituții al căror unic scop e să scoată cât mai mult profit din angajați și să-i țină pe aceștia în acea condiție în care neînțelegând lumea în care trăiesc, nici nu pot spera să o schimbe, în timp ce angajații nu știu să ceară decât note cât mai mari și teme cât mai puține pentru copiii lor. Adică niște bule protective și creativ-emaptice într-o societate în care altminteri scapă cine poate.”

”Îmi amintesc cît de simplu era în copilărie să-ți faci prieteni, cel puțin pentru cei din generația mea  – ieșeai pe-afară, de obicei în parcarea meschină din spatele blocului, cu cine se nimerea, la o adică săreai elasticul și cu Florentina „grasa“, te dădeai cu rotilele și cu Nicoleta de la scara B, chiar dacă la început ziceai despre ea că era o sclifosită, dar după ce făceați schimb de ciunga, parcă ți se părea fată de gașcă, te împrieteneai și cu Remus, țiganul, și făceați concurs care scuipă mai departe, împărțea cu tine semințele. La „fața“ sau la „rațele și vînătorii“ se băgau toți copiii, la fel și la fotbal, băieții nu țineau cont care de pe unde e, că ăla e sărac, ăla e corigent la mate, că pe ăla îl bate tac-su. La Cluj, în vacanțe, eram la fel de prietenă și cu Andreea „românească“, și cu Andreea „ungurească“, deși ultima nu lega mai mult de trei cuvinte în limba română, nu făceam vreo diferență. Îți aduceai acasă toate haimanalele, mergeai și tu pe la casele lor, de intelectuali, de snobi, de securiști, de muncitori în fabrică, de mame și bunici demente, de tați abuzivi. Prietenia se înfiripa din orice și nu ținea cont de nimic. Se spune că prietenii din copilărie rămîn prieteni pe viață. Îi țin bine minte pe mulți, uneori mi-e dor de copiii de atunci, însă n-am ținut legătura cu nici unul. Mă întreb ce s-o fi ales de ei. Prietena mea cea mai bună din clasele mici locuiește la cîteva străzi distanță, tot pe Calea Moșilor, în același bloc al copilăriei noastre. Cred că o singură dată în atîția ani ne-am întîlnit întîmplător, nici măcar în cartier, la coadă la Mega, de pildă, ci la o lansare de carte, am făcut schimb de numere de telefon și ne-am promis să ieșim la o cafea. Eu n-am sunat, n-a sunat nici ea, probabil că fiecare a avut o reținere – oare ce mai avem de împărțit una cu cealaltă, doi oameni adulți și străini, pentru care lumea păpușilor gen Barbie cu conduri din dopuri de la sticle de lapte a dispărut pentru totdeauna? Cum ne-am mai putea regăsi una în cealaltă din moment ce toate reperele prieteniei noastre nu mai există?

Îmi amintesc că și prin liceu îmi făceam prieteni cu ușurință prin găștile de rockeri, de punkiști, de hippioți, îți spunea nu știu cine că-i place un album, făceați schimb de casete piratate, cumpărate de la tarabă din Piața Romană, era deja „tovarășul“ tău. Era suficientă o singură afinitate de muzică, de modă, de viață ca să fii alături de omul ăla forever, vorbeați cu orele la telefon (fix), țipa mama din cealaltă cameră să închizi că o să-i vină o avere factura, nu-ți păsa, tot o dădeai mai departe cu muzica, cu amorurile, plănuiai următoarea plecare la munte. În gașcă, te „anturai“, „fraternizai“, te cuplai. Te părăsea, te cuplai cu altul din gașcă, ăla vechi se oftica, dar se cupla cu prietena ta cea mai bună, erau permutări, apoi migrații spre alte găști care se uneau, aveai mereu senzația că trăiești într-o mare familie de prieteni cu care oricînd vei avea ce discuta, ce împărtăși. Toate aceste încrengături ale prieteniei erau atît de eterogene, n-aveai nimic în comun cu nimeni, de fapt, dar totul era „la comun“ – banii, alcoolul, hainele, țigările, casetofonul, starea de bine, vibe-ul, cum s-ar spune astăzi. Asistai imun la primele beții ale unora, băieții își țineau iubitele de păr ca să vomite pe plajă, la ore mici, împărțeai ultima conservă de pateu de ficat, poșteai țigările, mințeai părinți străini – da, Maria e la mine, învățăm pentru Bac! –, iar Maria era la 200 de kilometri distanță, la mare, cu un gagiu. Și în studenție era cam la fel. Deși apăreau ambiții, rivalități, tot se ieșea în grup, tot aveai toleranță la tot soiul de „specimene“ pe care astăzi le-ai respinge, îl acceptai și pe ciudatul care căra după el, în geantă, toate volumele lui Proust, te entuziasmai să vezi alături de alt ciudat toate filmele lui Pasolini cap-coadă, te îngrijora fata serafică și veșnic depresivă care vorbea numai despre „stigmatul morții“, îi suportai pe toți, cu toate stîngăciile și mojiciile lor.

La începutul acestui an m-am întîlnit cu vechea gașcă, de fapt cu o mică parte din ea. De obicei, cînd se întîmplă un astfel de eveniment, cum sînt și întîlnirile de tipul „20 de ani de la terminarea liceului“, niciodată nu e inițiativa ta, îi lași pe alții să „organizeze“. În cazul nostru, a fost ideea unei prietene care nu locuiește în București, a venit aici într-o mică vacanță și a reușit să ne adune. Prima senzație, cea mai stranie, a fost că timpul n-a trecut de fapt deloc peste noi – era o regăsire identică cu aceea de pe vremuri, ne activam automat aceleași legături care odinioară ne țineau laolaltă. Aveam aceleași reacții, spuneam aceleași glume, începeam cu toții să funcționăm la fel, ca într-un organism pluricelular. Constatam cît de bine arătam unii și alții, că nu avem încă burți revărsate, că tenul e încă ferm, că avem, de fapt, în fața noastră imaginea completă a omului, prietenului de odinioară. Și ne gratulam pentru asta. De fapt, ne oglindeam unii într‑alții, ca să anulăm cei 20 de ani care au trecut. Regăseam amintirile comune, le reluam și le îmbogățeam din perspective diferite, ca să autentificăm relația dintre noi. Întîlnirea noastră s-a prelungit pînă tîrziu în noapte, ne-am mutat ca pe vremuri din crîșmă în crîșmă, păream inepuizabili, pînă la urmă am eșuat pe băncile din Cișmigiu unde am picurat cîțiva stropi din sticla de Jäger, comună, exact ca pe timpuri, doar că atunci băutura era una mult mai dubioasă, în memoria unuia dintre prieteni care nu mai e printre noi. Am oftat, am fost cu toții triști, dar am trecut și peste acel moment. Ne-am despărțit îmbrățișîndu‑ne, am recunoscut că ne-am simțit minunat și ne-am promis că vom repeta figura cît de curînd. A doua zi eram conștienți că acel „cît de curînd“ era, de fapt, improbabil și la fel de îndepărtat ca aventurile tinereții noastre. Fiecare e cu viața lui, să bei Jägermeister la ora patru, pe o bancă în Cișmigiu, nu mai reprezintă o prioritate pentru nimeni.

Îmi amintesc că abia după facultate începeai să devii „responsabil“. Intrai în cîmpul muncii, părăseai căminele sau apartamentele boeme, shareuite, demisolurile sau mansardele, aveai un job și o chirie de plătit sau o rată, cuplușoarele deveneau domestice și pe termen lung, uneori se căsătoreau, prieteniile, găștile începeau să se destrame ca o țesătură veche.

Apoi te trezești la 40 de ani și în jurul tău e un gol social pe care începi să-l umpli într-un mod haotic și abuziv cu evenimente de tot soiul la care de multe ori nu se distrează nimeni, cu ieșiri cu colegii de muncă și teambuilding-uri, cu amiciții de breaslă, cu rămășițe ale prieteniilor care au existat cîndva. Ajungi la 50 de ani, apoi la 60 și, după toate aceste încercări de socializare mai mult sau mai puțin reușite care te-au ținut ocupat la vîrsta de mijloc, descoperi că ești aproape singur – tu, partenerul de viață, în cazul fericit în care acesta mai e alături de tine, un frate, un prieten rătăcit, copiii au crescut și au plecat, oamenii te sună din ce în ce mai rar și cu niște interese bine determinate. Foarte rar mai există cineva cu adevărat interesat de tine și care să te întrebe la un mod onest „Ce mai faci?“. Nu de complezență și ca să aibă un pretext ca să vorbească despre sine. Un „Ce mai faci?“ autentic și care așteaptă un răspuns. Apoi descoperi că nici tu nu prea mai ești interesat de ceilalți, de oameni, în general, te întrebi dacă nu cumva toată viața ai fost un mizantrop, te autoizolezi la domiciliu, intri într-un fel de carantină pe care nu ți-a impus-o nimeni, e bun și virusul ăsta la ceva, nu mai trebuie să ieși, să te întîlnești, să dai mîna sau să te pupi, trebuie să păstrezi distanța, uneori și față de tine însuți.”

din revista Dilema veche

Răspuns al unei profesoare la întrebarea: ”Numele învățătoarei ți-l mai amintești?”: ”Da. Ne bătea la palmă cu piciorul de scaun, și avea o chestie cu trasul de urechi brutal la băieți, de îi ridica de la podea. O psihopată. Sper să i se întoarcă toate înzecit!”

”Mona Lisa, opera lui Leonardo da Vinci, a fost ţinta unui act de vandalism: un bărbat deghizat în femeie, aflat într-un scaun cu rotile, s-a ridicat brusc, și a aruncat cu o prăjitură cu frișcă în cea mai faimoasă capodopera din istoria picturii.

Din fericire, sticla care protejează tabloul a împiedicat deteriorarea pânzei.

Poliţiştii l-au blocat imediat pe autor, al cărui gest pare să fie doar de natură demonstrativă şi nu avea drept scop cauzarea de prejudicii operei de artă. Individul, înainte de a fi reţinut de gardieni, a împrăştiat trandafiri pe podea.

Nu este primul atac asupra tabloului
Tocmai datorită notorietăţii sale şi a faptului că este un simbol universal cunoscut, capodopera lui Leonardo a fost ţinta unor atacuri de mai multe ori: în 2009, un vizitator a aruncat în ea o ceaşcă de ceai care s-a izbit de geamul din sticlă.

În anii 1950, Mona Lisa a fost uşor avariată în două rânduri de doi atacatori care au aruncat în mai multe rânduri acid şi o piatră spre tablou.” sursa