Mirabilissemper's Blog

Membru al Uniunii Scriitorilor, doctor în filosofie, personalitate a spațiului cultural ialomițean și național, de numele căreia se leagă numeroase inițiative și proiecte artistice de anvergură, profesorul Nicolae Stan este autorul unor volume premiate, apreciate de cititori și de critica literară. Format la școala optzecismului românesc (membru al Cenaclului de Luni și al Cenaclului Junimea), a debutat în 1984 cu volumul de proze „Boare de Waterloo”, colaborând la prestigioase reviste literare, fiind inclus în „Dicționarul General al Literaturii Române”, editat de Academia Română, în anul 2007. Directorul care avea să transforme Liceul de Matematică- Fizică / Liceul Teoretic din Slobozia în Colegiul Național „Mihai Viteazul”, rămâne pentru mine (elevă și profesoară în această instituție) același intelectual rafinat, același spirit tânăr, dar și un observator intransigent al vieții politice, sociale contemporane, un cronicar adaptat la ritmurile rețelelor sociale.

„Oglindă spartă”, publicat în 2022, la editura „Junimea” este romanul cu care scriitorul Nicolae Stan se întoarce acasă, în spațiul Crăsanilor, un sat „mărginaș” transformat într-un adevărat cosmos, cu legi proprii, cu locuitori care intră în armonie cu natura, imprimând o energie specifică: „Îi pare atât de clar delimitat față de rest, atât de inconfundabil și de întreg, încât nu-l mai privește ca pe o micuță localitate aruncată în nesfârșirea Bărăganului, ci îl contemplă ca pe însăși lumea. Crăsănenii sunt atât de diferiți între ei, de harnici și de meditativi, deopotrivă, că toate tipologiile oamenilor se regăseau în ei. Și, fiind ei lumea cea mare, concentrată miraculos într-un loc atât de mic, pare că orice nou-venit se adaptează felului lor de a fi. De fapt, până la urmă, dacă reușești să privești lucrurile din afara lor, vezi cum această magmă umană solidară, în căutare de spațiu și de timp, a istoriei crăsănene, intră în tine treptat, lent, cucerindu-te, asimilându-te. Orice străin, odată intrat în Crăsani, devine pe nesimțite crăsănean, mai devreme sau mai târziu, fără excepție.”

De fapt, primul personaj care îi atrage atenția cititorului este personajul colectiv, crăsănenii fiind martori și trăitori ai unei istorii care se derulează prin fața lor. Pe parcursul unei săptămâni, de la începutul lunii mai, dintr-un an contemporan neprecizat, crăsănenii privesc spectacolul existenței cu interes, comentând schimbările prozaice sau misterioase, cu neputință de a fi decriptate, ce se petrec în sânul comunității lor.

Cele 134 de pagini ale romanului, cu o compoziție organizată riguros, în șapte capitole, cu titluri sugestive, par a se constitui în cronica unei experiențe mistice a preotului Radu Plămadă, istorisită de o voce detașată, dar nu indiferentă la evenimente și personaje. Un Popa Tanda contemporan, dornic să rămână în istoria Crăsanilor ca un erou civilizator, părintele-paroh de 27 de ani instituie printre enoriași respectul față de biserică, obișnuindu-i pe aceștia cu predicile, cu tradiția vecerniei de vineri, fascinându-i cu rugile, îndemnurile, miluirea din săptămâna Patimilor. El știe că i-a fost sortit să păstorească această comunitate și, în cerdac, la masa de nuc, fumând pipă, din postura unui pontifex (făcător de poduri, care mediază comunicarea între cer și pământ) deschide catastiful și pune pe hârtie planuri privind găsirea „unor mijloace trebuincioase pentru o viață omenească, mai ales la bătrânețe.” Se gândește că pentru a construi un centru social are nevoie de fonduri proprii, convingându-i printr-un manifest pe crăsăneni să contribuie la ridicarea noului așezământ. Își concepe mărețul proiect, împărțindu-și „calculele sacre” în „prilejuri de bucurie” și „prilejuri de jale”, convins că și prin mâinile sale curge energie divină, cuvântul scris de el „întrupându-se”. Astfel, notează în catastif numele celor 15 „aleși ai cerului” care vor urca „scara desăvârșirii, în drumul ce se varsă în lumină”. Romeo Pescăruș, prietenul lui Radu Plămadă, citește numele bunicii sale care l-a crescut precum o mamă, în fruntea listei celor „programați de preot să se săvârșească-n ordine naturală, spre mai grabnica îngemănare cu cele cerești” , reproșându-i preotului că îi „omoară” ființa dragă.

Romanul propune întâlnirea cu personaje care se individualizează prin trăiri, replici, crize spirituale, acestea revenind în satul natal, Crăsani, ca în matca originară, sperând să „reclădească poduri”, legături între lumi cu ființele dragi, precum Nicușor Mândruț, fostul slobozean, dansator în Ansamblul folcloric „Bărăganul”. Virgil Pușcașu, șoferul care trăise o viață întreagă la București, se retrăsese în satul copilăriei sale, înconjurându-se doar de confortul casei sale, nevorbind cu nimeni, fiind veșnic încruntat și având un comportament de neînțeles pentru crăsăneni. Cei doi împărțeau custodia motanului Ivan, (strigat de Nicușor și cu apelativul de „Flăcănel” sau „Flăcănilă”), un personaj în sine, care știe să descifreze sunetele vrăjitorești cu care îl cheamă fostul dansator pentru o confesiune cathartică: „Cel chemat deslușește instantaneu sonoritatea vrăjitorească a glasului dinspre fereastra deschisă, un glas cu o muzicalitate anume, care avea darul să-l supună. Un descântec. Fără dubii, omul de la fereastră scoate pe gură sunete cântate, ca într-o vrajă, atunci când are nevoie de prezența vigilentului Ivan. Scos din contemplare, își înalță capul de pe lăbuțe, își învârtește urechile ascuțite ca pe antene parabolice, și se postează dintr-un salt acrobatic înaintea omului cântător. În aer fiind, scoate și el un sunet scurt, nu un simplu mieunat, ci o mărturisire de permanență garantată.” ( În viața reală, scriitorul Nicolae Stan, așa cum ne transmite Facebookul, este stăpânul lui Ivan, un motan cu „ochi lucitori” expresiv și curios, devenit modelul eroului ficțional.) Un om al locului, un patriot înflăcărat este Titel Graur, fost profesor suplinitor în sat, fost fântânar, căutător al cursurilor de apă subterane, dar și un arheolog amator, scormonitor al Piscului Crăsanilor. Acesta îi ține o lecție sui-generis părintelui Plămadă, fiindu-i un ghid în încercarea de a cunoaște istoria locală, explicându-i cum, în calitate de consilier, a redenumit străzile satului, convins fiind că ”Dacă cel mai vechi popor al lumii a venit aici, pe aceste locuri, și ne-a găsit pe noi, înseamnă că nu suntem mai prejos ca el.”

Volumul izbutește să ofere, în spirit realist, imaginea unei geografii locale, cu toponime reale, cu descrieri care capătă semnificații deosebite mai ales pentru cei care trăiesc astăzi în această zonă al cărei centrum mundi este satul Crăsani. Un alt aspect important este fundalul existenței unei lumi specifice Câmpiei Bărăganului pe care este proiectată acțiunea romanului „Oglindă spartă”. Descrierea locurilor este marcată de simbolul apei, al podului, al oglinzii. Limbajul personajelor este marcat de registrul cult, de stilul eseistic, cu trimiteri la religie și, indirect, la filosofie, dar și de cel colocvial, marcat de oralitate:

„- Viața, fiule, este ca o apă curgătoare. Nici năvalnică mereu, nici înceată mereu. Potrivită. Trebuie doar să-i afli măsura. Dar numai tu s-o cauți. E viața ta. Și fiecare cu măsura lui. Iar oamenii, ține minte, băiatul tatii, sunt poduri mai bine sau mai rău croite, mai trainice sau mai șubrede, care se plimbă neîncetat între cele două maluri ale apei ce curge necontenit, băiete.”

Moartea este văzută ca o intrare plină de bucurie în apele oglinzii, vegheată de motanul Ivan:

„Nicușor Mândruț pășește încet și, treptat, pe măsură ce se apropie de Ivan, oglinda mare din dreapta patului, dăruită din dragoste curată, fără pată, îl înghite cu tot și cu toate. Iar el se lasă luat cu bucurie și recunoștință.

Plină de valențe literare este inserarea în discursul preotului Radu Plămadă a motivului scării raiului, „a dumnezeiescului urcuș”, cu care acesta încearcă să convingă credincioșii să aibă o viață plăcută lui Dumnezeu. O asemenea scară este pictată pe zidurile mănăstirii Sucevița și este metafora centrală a romanului „Scara lui Iakov” scris de Ludmila Ulițkaia.

Volumul „Oglindă spartă” scris de Nicolae Stan poate fi considerat un roman al condiției umane, dar și al iubirii pentru Câmpia Bărăganului.

LOREDANA STAN