Mirabilissemper's Blog

Femeia pescăruș este o carte frumoasă și sensibilă pentru că volumele seamănă cu autorii lor. Creatoarea acestui volum este ea însăși o prezență carismatică, transmițând în aparițiile publice sau în postările de pe rețelele sociale, aceeași naturalețe, delicatețe și bucurie a comunicării pe care le regăsim și în scrisul său. Vali Șerban, autoarea cărții de poezii apărute în 2025, la Editura Castrum de Thymes, este un membru important al comunității culturale ialomițene. În calitate de documentarist al Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” Ialomița, de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, de redactor-șef al revistei „Printre cărți”,Vali Șerban s-a implicat în proiecte culturale și educaționale dedicate promovării lecturii, valorificării patrimoniului local și susținerii creației literare contemporane. A debutat în volum în 2023 cu „Viața e un caiet cu lecții”, Editura Siono.

Este o autoare premiată la multe concursuri de creație literară, apreciată pentru forța lirismului creațiilor sale, pentru sensibilitatea și profunzimea trăirilor transmise prin cuvânt. Literatura devine pentru distinsa poetă un instrument de reflecție și vindecare, o punte între oameni și un spațiu al încrederii în valori autentice.

Femeia pescăruș continuă mesajul moral și umanist al volumului precedent scris de Vali Șerban, dezvăluind un ochi poetic atent la toate aspectele vieții, capabil să transforme detaliile aparent neînsemnate în surse de meditație și de emoție. Cele 83 de creații lirice creionează un univers din care Dumnezeu nu lipsește niciodată, fiind secondat de îngeri și de oameni care caută drumul către lumină și armonie. Condiția umană, timpul, iubirea, relația cu divinitatea, moartea sunt teme frecvent întâlnite în imaginarul poetic al autoarei, generând introspecția și o meditație senină asupra sensului vieții și al trecerii. Scrise modern, având un suport narativ, fiind eliberate de încorsetările versificației clasice, poemele spun povești despre viață și oameni. Fluxul ideatic se revarsă nestingherit, asemenea zborului acestei femei curajoase – imagine sugerată de metafora din titlul volumului – care explorează înălțimile poeziei, abordând teme fundamentale ale existenței, în spiritul marilor creatori.

Lirismul este dominant, poezia existenței este surprinsă în fragmente cotidiene: în metafora jocului minții („Șah”), în rugăciunea către înger („Iartă-mă, Îngerule!), în imaginile fragrante ale universului vegetal („Flori de iasomie”), în „poveștile nerostite ale sufletului”(„Tăceri”), în convivialitatea cu Moartea („Sticla de vin”), în umanizarea sacrului, în curajul de a vorbi cu Dumnezeu ca unui semen („Bucură-te, Doamne!”) sau în gestul milostivirii unui biet suflet („2 covrigi”).

Volumul se deschide cu un poem-interogație („Cine ești?”), un dialog insolit cu ființa cu aripi, „o pasăre/Ori un înger”, ascunsă după „colțul acela de timp”. Simplitatea cuvintelor naște cu atât mai multă profunzime, cu cât permite ca sensul să se decanteze în tăcere, în melanjul suav al exclamațiilor și al afirmațiilor rătăcite printre puncte de suspensie.

Poate că nu întâmplător ultima poezie a volumului Femeia pescăruș este o meditație asupra dăruirii și a singurătății celui care se jertfește, asupra ființei care oferă tot — viață, timp, nădejde, iubire — și primește în schimb doar tăcerea, absența, indiferența celorlalți. „Suflete tont” este o poezie cu o tonalitate elegiacă edulcorată, pusă în valoare de subtila tensiune între „ei” și „tu”, prin reproșuri blânde și revelații amare în care ființa se confundă cu viața, timpul, nădejdea, iubirea. Durerea risipirii se transformă în iertare și în înțelegere, „sufletul tont” devenind înțelept căci: „Ceilalți ți-au dat/din ce-au avut.” Vali Șerban reușește să surprindă cu finețe paradoxul dăruirii absolute: iubirea izvorăște din singurătate și altruism, efortul de a da negarantând niciodată puterea de a primi ceva în schimb.

Un poem minimalist este „Sertarul”, în care ingambamentul provoacă o curgere lină a imaginilor spre un neașteptat climax, în care moartea este umanizată și înveșmântată cu păcatele ființei. Sertarul cu păcatele sufletului este o metaforă a interiorității, o reprezentare a spațiului intim în care conștiința își ascunde vina, versurile transformându-se într-o meditație existențială despre confruntarea cu moartea:„Sufletul/are un sertar/ unde-și ascunde păcatele/și-l deschide/doar atunci/când/moartea/vrea să se îmbrace”.

Obsesia timpului neiertător, preocuparea pentru modul în care omul poate să-și răscumpere clipele sunt recurente în lirica poetei Vali Șerban. Timpul este fie gonit spre Apus, fie ascuns în glasul sângelui, fie își înfige unghiile în „carnea trecătorilor” sau este „tras în piept” precum fumul din țigara oferită de un Dumnezeu împăciutor: „Dumnezeu/ fumează țigări pe ascuns/Când plâng,/îmi dă și mie una/să trag timpul în piept/”. Un poem rugă este „Timpule drag”, în care exclamațiile și interogațiile nasc o retorică a dorinței de împrietenire cu secundele. Refrenul „cere-I ochi și privește-mă” intonat la început vehement, apoi, în poziție mediană, păstrând numai verbul la imperativ, iar, în final, alături de interjecția duioasă, „Hai”, exprimă dorința de a fi văzut, recunoscut, atins într-o lume în care nici Timpul nu mai pare stăpân pe el însuși. Imaginea finală — „Mă vei găsi pe-o margine de ceas / cum stau și priveghez la tot ce a mai rămas” — sugerează o suspendare între viață și eternitate, între răbdare și dorința de reîntregire.

Există în versurile din Femeia pescăruș o artă a adresării către divinitate, suflet, timp, Înger, Viu, bunic, tată, care exprimă nevoia de mărturisire, dorința de a păstra mereu aproape ființele dragi, dar și teama de marea trecere. În acest sens, poemul „Sunt nopți” concentrează tensiunea dintre absență și dor, dintre pierdere și căutare. Fiica îl caută pe cel dispărut în obiecte mărunte, încărcate de memorie afectivă. Realitatea cotidiană devine un spațiu al speranței, o încercare de a recupera trecutul. Finalul poeziei, înfățișând imaginea tatălui care „stă la rând să cumpere păpuși cu brațe de înger și ochi de stele” se transformă într-un exercițiu de înșelare a memoriei, pentru ca absența să pară de neconceput.

Multe dintre poezii sunt monologuri adresate, rostite pe tonalități diferite, verbele la imperativ și substantivele în vocativ construind o retorică a chemării și a confesiunii.Vocile lirice par să caute răspunsuri, să ceară înțelegere sau iertare, transformând poezia într-un dialog între om și absolut. În spatele acestei adresări directe se ascunde o profundă nevoie de comuniune spirituală.

Femeia pescăruș trăiește într-un univers în care Dumnezeu și îngerii coboară mereu pe pământ, iar oamenii privesc la miracolul apropierii lor, încercând, prin cuvânt, să atingă lumina de dincolo de lume. Astfel, universul liric se construiește prin reunirea elementelor primordiale – cerul, pământul și apa –, care devin spații ale întâlnirii dintre divin și uman, dintre iubire și moarte.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Tatiana Țîbuleac, Când ești fericit, lovește primul, Editura Cartier, 2025

Al treilea roman al autoarei născute la Chișinău impresionează ca și precedentele, emoționează, spune adevăruri dureroase, descrie o lume în care unii oameni sunt atât de răi, încât, vorba lui Eugen Ionescu, par că nu merită să trăiască. E multă durere, mult scrâșnet, enormă tensiune defulată, personajul central al cărții, naratoarea, dorindu-și ca ceilalți să dispară, pentru a trăi liniștită alături de sine.

Când ești fericit, lovește primul de Tatiana Țîbuleac păstrează o legătură cu precedentele romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi”, „Grădina de sticlă”, la nivelul formulei compoziționale, al scriiturii dense, a observației tăioase sau iubirii față de orașul Chișinău. Cronologia întortocheată aduce alături fragmente din viața Milei, o femeie de 50 de ani, marcată de alcoolism și de eșecuri, „ – o creatură pe dos, eviscerată de orice dorință proprie, capabilă să simtă doar ceea ce a trecut mai întâi prin alții.”

Romanul surprinde perioada tranziției din Chișinău, dar și experiența vieții la Paris a unei generații de migranți din Europa de Est, prinse între dorul de acasă și iluzia unei existențe noi. În centrul său se află teme importante precum identitatea, evadarea în vicii, feminitatea, degradarea sau relația dintre părinți și copii. În același timp, cartea aduce în prim-plan neputința și vulnerabilitatea umană, privite ca forme ale fragilității existenței. Regăsim, de asemenea, nostalgia – a copilăriei, a locurilor pierdute, a legăturilor destrămate, dar și memoria, ca forme de supraviețuire și de împăcare cu sine.

Dacă despre celelalte două romane ale sale, Tatiana Țîbuleac spunea că sunt dedicate fiului și fiicei sale, Când ești fericit, lovește primul este pe deplin cartea sa, personajul feminin fiind un dublu al autoarei, după cum tatăl Milei îl are ca model pe tatăl scriitoarei.

În același timp, romanul este, așa cum sugerează și dedicația de pe prima pagină – „Lui tata, în cămașă galbenă” – o carte a tatălui, o confesiune adresată memoriei și absenței părintești. Figura tatălui domină povestea, el devine modelul, adversarul, dar și reperul moral al Milei. Alternând stilul tăios, dar și nostalgic, duios, Tatiana Țîbuleac construiește un portret care emană iubire și provoacă eliberare. Dorul fiicei devine astfel o formă de împăcare cu memoria tatălui: „De cele mai multe ori mi-e dor de el așa cum se cuvine, cum am învățat din cărți că trebuie să-ți fie dor de un tată mort. A fost un om bun, spun, un intelectual adevărat, cum azi nu se mai nasc, care a trăit, a murit și a fost îngropat cu o legătură de principii pe piept, atât de înalte, încât capacul sicriului s-a închis cu greu. Alteori însă, mi se face dor de el mai simplu, fără principii și restul, și atunci strig. Niște ani, tată, dacă mai trăiai niște ani, m-ai fi văzut și pe mine așa cum ți-ai dorit mereu.”

Titlul romanului mi-a amintit inițial de cartea de poezii a lui Mircea Cărtărescu, „Nu striga niciodată ajutor”, scriitor pe care Tatiana Țîbuleac îl apreciază mult. La prima vedere, impresionist, titlul trimitea la un îndemn exprimat mobilizator, ca în cărțile motivaționale. Dar este mai mult decât atât, pentru că finalul cărții explicitează că aceste cuvinte făceau parte dintre mesajele pe care naratoarea le găsise după moartea tatălui, fiind adresate lui însuși. De altfel, autoarea preciza într-o apariție televizată, în studioul în care a lucrat înainte să plece la Paris, unde trăiește și în prezent, că titlul cărții este fundamentul romanului și este singurul detaliu păstrat din perioada în care a început să-l scrie, acum cinci ani. Astfel, semnificația titlului trebuie pusă în legătură cu relativitatea conceptului de fericire, cu efemeritatea lui și cu valorificarea acestei beatitudini, pentru că este pasageră. Fericirea Milei nu se află nici în Moldova, nici la Paris: „Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.”

Îndemnul testamentar găsit de eroină în același context ca și mesajul din titlul romanului: „Mila, să scrii neapărat o carte despre prieteni” poate fi privit în relația cu tema scrisului și a prieteniei. Mila, care fusese profesoară la Chișinău, în anii grei ai tranziției, când intelectualii reprezentau o categorie socială călcată în picioare, pleacă la Paris, unde ajunge să trăiască alte umilințe, să crească copii, să facă menajul, să aibă grijă de câini și de oameni neputincioși. Tatăl ei, care fusese ziarist și mânuise toată viața condeiul și cărțile, simte că fiica lui s-ar putea realiza intelectual și profesional. Astfel, îndemnul este și ecoul unei relații ambigue, contradictorii, Mila descriind scrisul ca „acest bastard pe care l-a iubit mai mult decât pe mine, cu care și-a siluit toate femeile și cu care m-a împerecheat și pe mine doar ca să se simtă el un bărbat împlinit.” Îndemnul tatălui de dincolo de moarte este o recunoaștere a potențialului Milei, dar și o proiecție a propriei neîmpliniri, transformând scrisul într-un univers al confruntării și al reconstrucției identitare.

Tema prieteniei se conturează în relație cu oamenii care îi rămân Milei aproape de-a lungul vieții, în special cu Malik și cu ea, formând un triunghi afectiv în care sentimentele transcend convențiile. Prietenia lor declanșează transformarea interioară și este o alternativă la iubirea convențională și legăturile de sânge. Într-o lume marcată de pierdere, migrație, înstrăinare, prietenia capătă valoare de refugiu, de solidaritate tăcută, din care se nasc, inevitabil, trădarea și suferința. Prietenia dintre Mila și Malik se naște din lipsă și din suferință: „o fată fără mamă și un băiat fără tată”. Îi unește nevoia de afecțiune și sentimentul că împreună pot înfrunta singurătatea. Cu timpul însă, această apropiere se metamorfozează, se complică, devine un amestec de tandrețe, dorință și trădare. Momentul în care în viața lor apare ea marchează destrămarea echilibrului și sfârșitul prieteniei: „în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tânără prefăcută în lumină -, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întâi capul. Apoi, pe rând, inima. Iar la sfârșit, și cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia.”

Mila și Malik trăiesc, din copilărie, în același bloc, iar mai târziu ea se mută în apartamentul de deasupra locuinței fetei, tulburând echilibrul fragil al celor doi. Amândoi sunt atrași de puterea de seducție a nou-venitei, iar apropierea de ea declanșează trăiri neobișnuite. Cea care intră în acest triunghi afectiv nu are nume, este prezentată doar prin pronumele personal și prin detaliile care îi pun în valoare feminitatea și frumusețea, devenind astfel un simbol al fascinației, al dorinței și al pierderii. Malik pleacă pentru ea la Paris, „acest oraș bătrân și falnic în care dormim în cercuri, muncim în cercuri, iubim în cercuri. În care trăim ca în burta unui ceas ruginit.” Mila ajunge și ea în Paris, iar relațiile dintre ei se reconfigurează în timp. Malik, abandonându-și cariera de inginer, de profesor la Politehnică, pierde totul în Franța: „Orice fusese între ei doi, orice sperase el să obțină, se terminase.” Mila îi va rămâne aproape, sufletește, până la capăt, purtându-i de grijă bărbatului în drumul spre sfârșitul său tragic.

În această carte își fac loc și „prietenele vulgare” ale Milei, așa cum le numește Haim, francezul orb de care ea are grijă, femei ca Fima, Lenuța, care fac menajul în Paris, nu-și uită originile și încearcă, fiecare în felul ei, să-și facă un rost într-o lume străină sau ca ucraineanca Aniuta care e aici de când a început războiul. De o parte se află lumea dezrădăcinaților, a migranților care trăiesc din munci umile, iar de cealaltă, lumea francezilor precum Antoine, angajatorul Milei, cel care o plătește să aibă grijă de micuța Celeste: „Îți promit marea cu sarea, iar pe urmă îți scot din salariu până și orele în care le dorm copiii. Nu e o glumă. Unele familii refuză să plătească bonelor orele în care le dorm copiii, pe motiv că atunci ele se odihnesc.”

În acest univers cu o umanitate atât de diversă, relațiile umane sunt marcate de neîncredere și duritate, solidaritatea fiind o rara avis, născută doar din suferința comună. Parisul nu este pentru Mila decât, pentru o scurtă perioadă, locul unei aparente împliniri profesionale, altfel ea visează la o viață normală, în care să lucreze în domeniul pentru care s-a pregătit, să aibă vacanțe și weekenduri lungi: „Să-mi vopsesc unghiile carmin și să mă duc la mare cu un bărbat sănătos, care nu trebuie împins în cărucior sau lovit între omoplați. Un bărbat care să mă vadă și să vrea ce vede. Dar pentru că nu am nimic din ce ar trebui ar fi trebuit să fie al meu, aveam măcar alcoolul care mă purta prin toată negreața că pe un pod lung, spre niște ferestruici de lumină unde aveam părinți, Malik era al meu, noi două ne spuneam pe nume, iar acum n-am nici asta.” Monologul Milei surprinde eșecul unei femei care nu mai are puterea de a lupta pentru a-și construi ferestre într-un univers ostil, asemenea lui Iona, găsind în viciu singura cale de evadare și de posibilă împăcare cu sine.

Când ești fericit, lovește primul de Tatiana Țîbuleac este cartea unui tată, dar și romanul cu prieteni și, mai ales, neprieteni. Este, de asemenea, cartea unei femei care descoperă fericirea nu în împliniri personale, bucurii, satisfacții profesionale, ci în libertatea de a-și putea împărtăși durerea, de a-și păstra vie, în memorie imaginea tatălui, cea mai de preț ființă din universul său.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025