Mirabilissemper's Blog

Cea mai recentă carte de memorii a scriitoarei Isabel Allende a apărut în țara noastră, în premieră internațională, în aceeași zi cu ediția în limba spaniolă, la editura Humanitas Fiction, care i-a publicat toate volumele autoarei (exceptând o singură carte). Lansarea live a volumului a avut loc în 22 noiembrie, discuțiile fiind moderate de către Denisa Comănescu, directoarea editurii Humanitas Fiction, coordonatoarea seriei de autor Isabel Allende.

Ediția originală a cărții are titlul ”Mujeres del alma mia. Sobre el amor impaciente, la vida larga, y las brujas buenas”, traducerea în limba română aparținându-i Corneliei Rădulescu. Subtitlul ediției în limba română ”Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune” îi creează cititorului un orizont de așteptare, trasând liniile de forță ale unui volum de memorialistică deloc plictisitor, ca și autoarea însăși.

Cu o viață atât de palpitantă, căsătorită de curând pentru a treia oară, ajunsă la o vârstă la care alte femei își vindecă doar reumatismul, Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, a fost jurnalistă de la vârsta de 16 ani, este autoarea a 25 de volume, traduse în multe limbi, primind nenumărate distincții și premii care atestă valoarea literară a acestora, dar și calitatea mesajului care are darul de a ajunge mai ales la sufletele cititoarelor.

Autoarea însăși a transmis în mesajul adresat cititorilor români câteva considerații despre cartea sa, accentuând că acesta este un volum despre feminism și feminitate, despre familia sa conservatoare, despre ”femeile sufletului său”.

În ultimul capitol al volumului ”Ce vrem noi, femeile?”, înainte de ”Mulțumiri”, scriitoarea prezintă câteva elemente despre geneza cărții, contextul în care apărut: este un ”produs” al pandemiei, scrisă în intimitatea căminului conjugal, din California. De asemenea, scriitoarea reflectează asupra lumii în care dorim să trăim, asupra frumuseții pe care trebuie să ”o vezi cu inima deschisă și mintea limpede.” Mesajul cu care se încheie cartea invită la recuperarea umanității din noi și este la fel de actual și astăzi și, cu siguranță, și anul acesta (dacă suntem optimiști):

”Când va trece Coronavirusul vom ieși din bârlog și vom păși cu grijă într-o nouă normalitate; primul lucru va fi să ne îmbrățișăm pe stradă. Cât de mult ne-a lipsit contactul cu oamenii! Vom sărbători fiecare întâlnire și ne vom îngriji cu drag de aspectele inimii.”

Volumul este alcătuit din capitole scurte, care pot fi citite și interpretate independent. Dedicația ”Pentru Panchita, Paula, Lori, Mana, Nicole și celelalte femei extraordinare din viața mea” ca și titlul și subtitlul cărții îndreaptă lectura către planurile narative principale: imaginea familiei scriitoarei-copilăria și tinerețea (relația cu mama, Panchita; absența tatălui natural; imaginea autoritară a bunicului care i-a insuflat independența și încrederea în sine; relația cu unchiul Ramon, tatăl său vitreg);condiția de femeie, soție, mamă (cei trei soți ai scriitoarei; maternitatea; moartea fiicei sale; relația cu nepoatele sale; feminismul, feminitatea și senzualitatea autoarei); miniportrete ale ”femeilor sufletului său”, adevărate prietene și mentori (Paula, fiica sa, crescută în valorile feminismului, răpusă de o boală nemiloasă, în numele căreia, autoarea a înființat o fundație care investește ”în puterea femeilor și fetelor în situație de mare risc”; Carmen Balcells, agenta literară a lui Isabel Allende; Olga Murray, ”o tinerică de nouăzeci și patru de anișori” care a înființat o organizație de caritate care oferă protecție fetelor exploatate din Nepal și a ridicat un sat-model la marginea orașului Katmandu, Olgapuri, cu școli, ateliere, case pentru copiii aflați în situații de risc; Eve Ensler, autoarea cărții, ”Monologurile vaginului”; Esther Odiambo, protectoarea unei comunități de femei din Kibison, Kenya; Michelle Bachelet, prima femeie-președinte din Chile; Mona Eltahwy, Bella Abzug, activiste pentru cauza feminismului; poeta Sylvia Plath; scriitoarea Virginia Woolf; actrița Sophia Loren etc.)

Frumusețea cărții vine din simplitate, din emoția pe care o transmite, din sinceritatea confesiunii unei autoare care nu mai are nimic de demonstrat, nimic de pierdut:

”Rezumând, mă aflu într-un moment minunat al lungului meu destin. Iată o veste bună pentru toate femeile: viața ni se ușurează odată ce trecem de menopauză și terminăm de crescut copiii, dar cu condiția să ne putem reduce la minimum așteptările, să renunțăm la resentimente și să ne relaxăm convinse fiind că nimănui, în afară de cei apropiați, nu-i pasă niciun pic de ceea ce facem și de cine suntem. Să încetăm cu prefăcătoria, cu pretențiile, cu lamentațiile și autoflagelarea pentru orice prostie. Trebuie să ne iubim mult și să-i iubim pe alții-fără să măsurăm dacă ne iubesc și ei la fel de mult. Este etapa amabilității.”

Imaginea senectuții străbate ca un fir roșu întreaga carte, viziunea scriitoarei fiind una senină, comică, ironică, deloc terifiantă, bătrânețea fiind privită curajos, dar normal, pentru Isabel Allende, și în relație cu feminitatea, senzualitatea, sexualitatea:

”La vârsta mea pasiunea se trăiește ca în tinerețe, numai că înainte de a face o imprudență stau să mă gândesc. Vreo două-trei zile. Așa m-am lăsat sedusă în 2016, la peste șaptezeci de ani, când m-am întâlnit cu bărbatul potrivit: a fost un impuls, o pornire din inimă. El avea să fie al treilea soț al meu […] Pasiunea erotică mi s-a potolit în mare măsură, poate că într-o zi va dispărea cu totul, că se zice că trece cu vârsta. Deocamdată nu mă gândesc la asta; dacă se va întâmpla, sper ca patima să se transforme în umor, tandrețe și prietenie, ca la prietenele mele de aceeași vârstă care trăiesc în cuplu. Mă întreb însă cum e dacă unuia i se răcește inima și-și pierde libidoul înaintea celuilalt. […] Spunea Mae West, diva filmului mut, că niciodată nu ești prea bătrân ca să întinerești. Dragostea întinerește, dincolo de orice îndoială. Trăiesc acum o dragoste nouă și poate că asta mă face să mă simt sănătoasă și entuziasmată de parcă aș avea cu treizeci de ani mai puțin. În cazul meu este vorba de un exces de endorfină, hormonul fericirii. Se pare că toți ne simțim mai tineri decât anii pe care-i avem și că avem un șoc când calendarul ne reamintește că a trecut un an sau un deceniu. Da, timpul zboară. Atât de repede, că-mi uit vârsta și sunt mirată când mi se cedează locul în autobuz. Mă simt tânără pentru că pot încă să mă tăvălesc pe jos jucându-mă cu cățelele, să ies la înghețată, să-mi amintesc ce am mâncat la micul dejun și să fac amor râzând.”

Cartea conține și patru poeme, dintre care două sunt canto-poeme cu un mesaj vibrant despre condiția refugiaților, despre femeile care-și pun ”copiii într-o barcă/doar dacă marea ar fi un loc mai sigur decât uscatul” (Waeshan Shire, ”Cămin”) sau despre tinerețea veșnică în care poți să ”revii la șaptesprezece ani/după ce ai trăit un secol/ […]ca și cum ai descifra niște semne/fără să fii din nou fragilă ca o secundă” (Violeta Parra, ”Să revii la șaptesprezece ani”). La începutul cărții se găsesc și versurile poemului ”Arde” scris de Miguel Gane (românul Mihai Gane, născut în 1993, care trăiește de la vârsta de 9 ani în Madrid), revelația Americii Latine, publicat de către cel mai mare holding editorial din lume, cu multe exemplare tipărite și vândute: ”Nu, când taci nu ești frumoasă./Ești superbă când lupți,/când te bați pentru ce-i al tău, când nu taci/și vorbele mușcă, când deschizi gura/și totul arde în jurul tău.”

Cartea ”Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende este o demonstrație că memorialistica este un gen literar pe placul cititorilor, o biografie literară despre o viață trăită în armonie cu propria ființă, despre curajul de a fi înaintea vremurilor tale, de a înfrunta urâțeniile din lume, despre generozitatea de a vedea binele în oamenii pe care îi întâlnești.

prof. Loredana Stan

”Să vorbim despre pace. Manifestarea supremă a machismului e războiul. Majoritatea victimelor oricărui război nu sunt combatanții, ci femeile și copiii. Violența e principala cauză a morții femeilor între paisprezece și patruzeci și patru de ani, mai mult decât cancerul, malaria și accidentele de trafic luate la un loc. Femeile și fetele reprezintă 70% din victimele traficului de persoane- ai zice că este vorba de un război nedeclarat împotriva femeilor. Prin urmare, nu e de mirare că ne dorim, în primul rând, pacea pentru noi și copiii noștri.

Am văzut prima dată ”Monologurile vaginului” de Eve Ensler, deja parte a culturii universale, împreună cu mama. Ne-a impresionat până la măduvă. La ieșire, mama mi-a spus că niciodată nu se gândise la vaginul ei, cu atât mai puțin să și-l privească în oglindă.

Eve Ensler și-a scris ”Monologurile”în 1995, când cuvântul ”vagin” era un termen considerat vulgar, pe care femeile abia de îndrăzneau să-l rostească înaintea ginecologului. Cartea s-a tradus în multe limbi, s-a jucat pe off-Broadway, în școli și în colegii, pe stradă, în piețe și, clandestin, în subsoluri din țări unde femeile sunt lipsite de drepturi fundamentale. Autoarea a strâns astfel milioane de dolari pe care le-a folosit în programe de protecție a femeilor, pentru a le educa și a le stimula capacitatea de lider.

Eve, care a fost agresată sexual de propriul tată, a înființat V-Day, care are ca scop lichidarea violenței împotriva femeilor și fetelor pretutindeni în lume. În Congo, fundația ei a creat City of Joy, un refugiu pentru victimele războiului, femei și fete care au trecut prin răpiri, violuri, abuzuri, incest, exploatare, tortură sau mutilare genitală, care sunt în pericol de a fi omorâte din gelozie sau răzbunare, de a fi eliminate sau pentru că reprezintă pagubă colaterală a conflictelor armate. Acolo ele încep să se însănătoșească, își regăsesc glasul, reîncep să cânte și să danseze, să-și spună povestea, învață să aibă încredere în ele însele și în celelalte, să-și regăsească sufletul. Se reîntorc în lume transformate. De decenii, Eve asistă la atrocități inimaginabile, dar nu s-a descurajat: e convinsă că putem pune capăt acestui tip de violență în decurs de o generație.”

David Foenkinos este un scriitor francez, cu mare notorietate, care îl apreciază pe confratele său, Michel Houellebecq, dar nu și cea mai recentă carte a acestuia („Serotonină”). Nu îl interesează locul pe care îl ocupă în contextul literar francez, contemporan, dar îi place libertatea pe care i-o oferă statutul de autor de bestselleruri și e pasionat să realizeze filme, alături de fratele său, David Foenkinos scriind scenariile acestor opere cinematografice. Este autorul „Gallimard” cel mai vândut, debutând la această prestigioasă editură. 

Potentiel érotique de ma femme (Gallimard, 2004)/Potenţialul erotic al soţiei mele (Humanitas, 2005) este cartea care l-a făcut cunoscut pe Foenkinos, mai ales, datorită titlului romanului.

Cartea ar putea părea un roman licențios, vulgar, dar prejudecata aceasta va fi eliminată de la primele rânduri citite: „Hector avea o figură de erou. Îl simțeai gata să treacă la fapte, să înfrunte toate primejdiile omenirii noastre umflate, să înfierbânte gloatele de femei, să organizeze vacanțe în familie, să discute în ascensor cu vecinii și, dacă era în formă, să înțeleagă un film de David Lynch. Un soi de erou al timpului nostru, cu pulpele bombate.”

Scriitorul, folosind ca instanță de comunicare un narator auctorial a cărui voce se confundă uneori voit cu cea a personajului, astfel, stârnind empatia cititorului, descrie parcursul existențial al omologului parodic al eroului troian, din momentul deciziei acestuia de a se sinucide, până la cel al împlinirii în plan uman, dobândind statutul de tată de tripleți: „Cei trei copii fură așezați alături; păreau identici ca trei piese ale unei colecții. Hector era cât se poate de mirat că era părintele acestor trei ființe omenești. Își sărută soția, și în acest sărut el puse tot curajul de care aveau nevoie. Tații sunt aventurierii timpurilor moderne, se gândi din nou la expresia asta. Cu trei copii dintr-un foc, merita măcar numele de erou.”

Incipitul și finalul romanului conferă volumului o compoziție simetrică, justificând condiția de erou contemporan a lui Hector.

Cele 175 de pagini sunt structurate în patru părți, cu titluri care anticipează etapele existențiale ale personajului principal: „Un soi de viață”, „Un soi de viață conjugală”, „Un soi de decădere”, „Un soi de senzualitate”.

Cu un stil și cu personaje care îmi amintesc de romanele „Conjurația imbecililor” și „M-am hotărât să devin prost”, cartea povestește cum Hector se ascunde șase luni în spital, după sinuciderea eșuată, spunând că a fost plecat în America. Apoi el își rememorează, cu ajutorul unor paranteze naratoriale, episoadele unei alte boli, „colecționita”. Cel pe care nu-l pasionau femeile „decât în semiîntunericul odăii sale, câteva ore pe zi” decide să se vindece de mania de a colecționa obiecte și destinul face să o întâlnească la bibliotecă pe Brigitte, viitoarea soție a lui Hector, cea care își descoperă și căreia i se descoperă „potențialul erotic care moțăia irosindu-se în ea.”

Scena primei întâlniri senzuale dintre eroii cărți este descrisă original, cu elemente lirice, dar și cu detalii care amintesc de literatura absurdului: „Hector auzise zgomotul hainelor feminine picate pe podea, zgomotul acela neînsemnat care dă un rost urechilor de bărbat. Brigitte era goală sub cearșaf; Hector ridică cearșaful. În fața frumuseții acestei clipe, se prăbuși rămânând totuși drept; coloana vertebrală îi luneca înspre picioare. În fața emoției, Hector era o carne fără temelie. El își depuse trupul pe trupul ei, și-și puse buzele pe buzele ei. Totul era atunci doar o chestiune de tăcere. O tăcere de început care face dragoste cu o biserică.”

Hector își găsește fericirea, revelându-i-se potențialul erotic al soției sale, subit, în clipa în care o privește pe aceasta cum spală geamurile. Bărbatul nu mai colecționa insigne, țepușe de aperitive, vechituri, ci momentele când Brigitte spăla geamurile: „Îi plăcea spălatul de geamuri al nevestei sale așa cum altora le place să se ducă la curve plimbând cățelul.”

O altă parte a romanului tratează istoria crizei matrimoniale a cuplului Hector-Brigitte. Minciunile, „un fel de Lazăr mereu gata să se ridice în miracolul unei noi lumini…” se insinuează în viețile celor doi, Hector, conștientizând apoi că: „Pentru a se vindeca, ar trebui poate să încerce să se colecționeze pe sine însuși!”

Revirimentul mariajului se produce prin „exerciții de stil erotic” la care aderă voluntar, spontan, cei doi soți.

Cartea descrie nu doar „potențialul erotic” al soției lui Hector, dar e pretabilă unor analize psihanalitice, freudiene, dincolo de primul strat al lecturii.

Lectura acestui roman nu este deloc greoaie, este incitantă, interesantă, inedită, lipsită de orice fel de obscenitate, cu trimiteri culturale, referințe la societatea contemporană.

prof. Loredana Stan

”Nu, nu murise pentru o cauză nobilă, ci pentru ambițiile unuia care conducea țara atunci și era aliat cu Hitler- Mareșalul Antonescu. Cum e să mori eroic nu pentru a face un bine omenirii sau măcar comunității tale, ci pentru că un nene care ajunge în fruntea unui stat încearcă să-și compenseze problemele de dinamică sexuală prin ceva care să-i dea și lui impresia că e bărbat? Adică, pur și simplu, cum e să-ți dai viața că ăluia nu i se mai scoală? Bun, nu am dovezi că Antonescu a fost impotent, că nu m-am băgat în patul lui să-i urmăresc prestația, dar am convingerea că lucrurile astea sunt în legătură. Există tot felul de compensații pe care bărbații și le acordă atunci când văd că pierd teren. Conducătorii de națiuni îi pun pe alții să-și verse sângele pentru puța lor fără sânge, cei cu bani își cumpără mașini puternice, ”bărbătești”, în interiorul cărora să-și ascundă neputința, iar în fine, cei care nu au de niciunele apelează la ceva care chiar nu costă nimic: bătutul nevestelor. Dacă nu poți să-ți mai satisfaci femeia, o bați, măcar așa să simtă cine-i bărbatul. Și, pentru reușita tratamentului, te apuci și de băut.”

”Când ești un supraviețuitor, ca bunică-meu, se mai întâmplă să nu-i lași pe alții să trăiască!…(Sau asta o fi chiar o condiție a supraviețuirii?)”

”Peste ani aveam să regăsesc asta în Nymphomaniacul lui Lars von Trier, în episodul cu moartea tatălui. Pe patul de spital, bărbatul e întrebat de fiică dacă se teme de moarte, iar el răspunde liniștit că nu, că medic fiind, a văzut mulți oameni murind. Și-i mai dă și un citat din Epicur, care zice că nu e cazul să te temi de moarte, pentru că, atunci când suntem, moartea nu a venit, iar când a venit, nu mai suntem. Ce frumos!… Iată un om demn, curajos și rațional! Rațiunea nu se lasă impresionată de moarte, nu? Toate bune, numai că, atunci când se apropie funia de pat, demnitatea și curajul se duc pe apa sâmbetei și-l vedem pe tată pur și simplu descompus de groază. Nu mai e om, ci doar o adunătură de carne care se zbate, urlă și lasă să se scurgă zoaie din ea.

Am fost la filmul ăsta de două ori la cinematograf (a doua oară am mers cu fiu-meu de 17 ani) și de fiecare dată am plâns în hohote la scena asta. Mi-era rușine de cei din jur, care-mi aruncau priviri piezișe, dar nu puteam să mă abțin. Prima oară l-am văzut pe bunicul în rolul tatălui bolnav și pe mine în cel al fiicei, a doua oară pe mine în rolul muribundului și pe fiu-meu la capul patului. Atunci, la cinematograf, fiu-meu s-a făcut că nu bagă de seamă că hohoteam și nici după aceea n-a adus vreodată vorba despre asta. Cu siguranță situația l-a făcut să se simtă aiurea. Asta e, n-am ce face!”

”Unii merg în Cimitirul Bellu ca într-un parc, să vadă ceva frumos. Pe mine m-a întristat enorm vizita la Bellu – și nu pentru că e vorba de moarte. Mi s-a părut jalnică străduința oamenilor de a recrea viața pe care n-o mai au, cu mijloacele lor neputincioase, încercarea lor disperată de a se agăța de lumea asta și în special de tine, vizitatorul viu pe care-l imploră să le facă loc, chiar și pentru o secundă, în memoria sa. Ca exhibiționiștii, se mulțumesc și cu o privire fugară din partea ta pentru a fi satisfăcuți. Sunt adevărați vampiri ai memoriei: te atrag în capcana lor elaborată ca să-ți paraziteze atenția – singurul lucru cu care se mai pot hrăni pentru a exista. (…)

În Cimitirul Bellu, locul unde ți se arată că totul e trecător, realizezi că prostia oamenilor e totuși eternă. Ea nu ține cont de epoci și nici nu capătă valoare odată cu trecerea timpului, ca obiectele vintage. ”

”Ca să pună-n pagină personaje vii, scriitorul trebuie să procedeze la fel ca actorul: să le regăsească în sine și să le joace rolurile. De aceea ”Madame Bovary, c’est moi”. De fapt, Flaubert era în aceeași măsură nu numai Emma, ci și Charles sau Leon. Un scriitor interpretează în fața cititorilor-spectatori toate rolurile din cartea sa.”