Mirabilissemper's Blog

Maya Lunde este o scriitoare norvegiană, născută la Oslo, unde trăiește și în prezent, alături de soțul ei și de cei trei copii. A studiat literatura și psihologia, are un masterat în media și în istoria filmului, a creat multe scenarii de film, a scris multe cărți pentru copii, care au fost premiate. Primul ei roman destinat unui public matur, ”Istoria albinelor” deschide seria unei tetralogii dedicate elementelor primordiale ale Universului.

”Istoria apelor” a apărut în Norvegia în 2017, iar în România în octombrie 2020, la editura Humanitas Fiction, în colecția ”Raftul Denisei”, colecție coordonată de Denisa Comănescu. Traducerea în limba română a volumului se datorează Ivonei Berceanu care a oferit o scriitură expresivă, cu dialoguri inteligibile și cu un vocabular atractiv din domeniul maritim.

Cartea nu este o istorie propriu-zisă a apelor, ab initio. Ea propune o temă de actualitate, care probabil va înlocui în curând pandemia: încălzirea globală, fragilitatea planetei, felul în care se raportează omul la natură.

Romanul are două planuri narative, capitolele intitulându-se simplu, după numele personajelor principale: Signe și David. Scriitoarea se folosește în construcția volumului de tehnica contrapunctului și de narațiunea la persoana I, cele două voci narative, spunându-și poveștile: Signe, o femeie de șaptezeci de ani, care în 2017, în Norvegia, la bordul bărcii sale, ”Albastru”, continuându-și vocația protestului, își rememorează istoria personală: relația cu mama, iubirea pentru Magnus, ura împotriva intervenției omului în ritmurile ancestrale ale naturii; David, un bărbat tânăr, care în 2041, în Franța, fuge din calea focului, cu fetița sa, Lou, pierzându-se de cealaltă jumătate a familiei, soția și băiatul de un an și ajunge într-o tabără de refugiați.

Al doilea fir narativ ar putea să creeze imaginea unei cărți distopice, dar sunt argumente care pot combată această aparență. Romanul vorbește despre un viitor nu foarte îndepărtat, în care încălzirea globală ar putea să pârjolească teritorii vaste, iar oamenii să lupte pentru supraviețuire, să sufere de sete și de foame, să-și dea viața pentru o picătură de apă, să considere un lux spălarea trupului și a hainelor. Astfel, subiectul cărții nu prezintă un viitor care pare distopic, ci unul verosimil, capabil în orice moment să devină realitate.

Dragostea pentru apă, în oricare formă de agregare, se observă încă din incipit. Astfel, se poate spune că romanul începe cu o lecție sui-generis de explicare a circuitului apei în natură: ”Nimic nu putea stăvili apele pe care le puteai urmări de la stânci până la fiorduri; din zăpada care cădea din nori și se așternea pe vârful munților, până la aburul care se ridica deasupra mării, transformându-se din nou în nori. În fiecare iarnă ghețarul creștea, acumula zăpadă, în fiecare iarnă creștea așa cum trebuia, și în fiecare vară se topea, se scurgea, se transforma în picături, picăturile se adunau în pârâiașe, conduse de gravitație, șuvoaiele se contopeau și se transformau în cascade și în râuri.”

Finalul cărții cedează perspectiva lui David, care alături de noua femeie din viața sa și de Lou, caută drumul către casă, către începuturi, către origini: ”Suntem pe drumul nostru cel bun într-acolo. Vom ajunge. Totul este proaspăt. Totul este curat. Totul este nou. Și cu toate acestea, familiar. Deoarece noi recunoaștem acest miros, acest aer, această umiditate și această deschidere. De aici ne tragem noi. Apa a fost aerul nostru acasă.”

Cele două personaje principale ale romanului sunt construite minuțios. Amândouă pleacă într-o călătorie fizică și spirituală: Signe, încercând să ajungă pe ape la Magnus, vechea sa iubire, pentru a protesta împotriva acordului acestuia de a se exploata un ghețar de pe meleagurile natale, se întâlnește cu sine, cu fetița de nouă ani, care primea cadou de ziua sa un camion de zăpadă, cu studenta la jurnalism, cu tânăra protestatara, cu femeia care a renunțat la iubire, în numele unor convingeri adânci; David, bărbatul căsătorit prea tânăr, asumându-și prea curând rolul de soț și de tată, ajunge într-o tabără de refugiați, învățând iubirea, grija, tandrețea față de propriul copil, alegând între viață și moarte, căutând ”mirosul” normalității în locul celui al fumului, arsurii, putrefacției, murdăriei.

Signe își rememorează condiția de însingurată, pe parcursul călătoriei sale spirituale:

”Mă duc la mama, îi spuneam tatălui meu atunci când plecam de la el. Mă duc la tata, îi spuneam mamei mele când plecam de la ea. Locul meu a devenit cel de-a lungul drumului de pietriș care străbătea satul, de la casa îngustă din port până la hotel, cu cele aproape o sută de camere ale sale, și înapoi din nou. Îmi amintesc de mine ca fiind infinit de mică, însingurată, roasă de sentimentul vinovăției, și mă simțeam răpusă.”

Iată imaginea unui viitor care bate la ușă: ”Pretutindeni oamenii se războiau, așa mi se părea, statele din nord se luptau cu cele din sud, unde era secetă. Și se dădeau lupte și în interiorul fiecărui stat. […] Cât de repede merg lucrurile! Într-o zi te trezește ceasul deșteptător, mănânci micul dejun, mergi la serviciu, te cerți, râzi, iubești, te speli, îți faci griji că vei rămâne fără bani în cont înainte de finalul lunii… Necrezând că tot ceea ce ai în jurul tău poate dispărea pur și simplu. Chiar dacă auzi că lumea este în schimbare. Chiar dacă vezi asta pe mirele care indică nivelul apelor. Nu te gândești la asta până în ziua în care nu ceasul deșteptător e cel care te trezește, ci urletele oamenilor. Flăcările au ajuns în orașul tău, până la casa ta, la cei pe care îi iubești. Îți arde locuința, așternutul tău ia foc, perna începe să fumege și nu poți face altceva decât să fugi.”

Apa este și ea personajul principal al cărții, liantul care așază alături personaje care trăiesc în timpuri și spații diferite; apa este revelatorul care scoate la suprafață trăiri, atitudini, relații atât de diferite între mamă și fiică sau tată și fiică.

La dezbaterea de lansare a romanului ”Istoria apelor”, Denisa Comănescu amintea despre faptul că a fost impresionată de imaginile percutante ale taberei de refugiați în care David și Lou își găsesc adăpost. Scriitoarea Maya Lunde a stat ea însăși într-o tabără de refugiați din Grecia pentru a putea cunoaște pe viu această experiență. Sunt lucruri care se trăiesc deja, în timpurile noastre, în taberele acestea: lipsa apei, a medicamentelor, traumele fizice și psihice, pericolele iminente care își pun amprenta asupra maselor. Descrierea acestui spațiu este realizată în carte în tușe impresionante, groase, care înfățișează o realitate terifiantă:

”Rațiile de mâncare au fost reduse. Aproape că mă obișnuisem cu foamea. Cu ghiorțăitul mațelor. Cu pofta aceea resimțită în tot corpul. Ideea de ciocolată, grăsime de pe șuncă, cacao cu frișcă, cartofi prăjiți, grăsime de la friptură, piept de rață, lasagna, pateu de ficat, pâine proaspătă, doar pâine proaspătă cu unt.

Se zvonea că nu veniseră provizii de mai bine de o săptămână. Că tabăra își consuma încet rezervele.

Și starea de spirit. Gunoiul în grămezi împuțindu-se de la căldură.

Sloganurile scrise pe ziduri deveneau din ce în ce mai numeroase.

Din ce în ce mai des vedeam grupuri mici de oameni adunându-se pâlcuri. Vorbeau în șoaptă, doar cu cei apropiați.

Până și sunetele din tabără se schimbaseră. Se auzea un zumzăit apăsător care persista. Care mereu amenința să devină mai puternic.

Dar cel mai rău era cu apa. O raționalizaseră și mai drastic. Nu mai aveam voie să facem duș și nici să ne spălăm hainele. Primeam doar atâta apă cât să bem.

Mă trezeam și mă gândeam la apă.”

Romanul ”Istoria apelor” este o carte a confruntării omului cu natura, un avertisment împotriva pericolelor care ne amenință planeta.

Loredana Stan

Cea mai recentă carte de memorii a scriitoarei Isabel Allende a apărut în țara noastră, în premieră internațională, în aceeași zi cu ediția în limba spaniolă, la editura Humanitas Fiction, care i-a publicat toate volumele autoarei (exceptând o singură carte). Lansarea live a volumului a avut loc în 22 noiembrie, discuțiile fiind moderate de către Denisa Comănescu, directoarea editurii Humanitas Fiction, coordonatoarea seriei de autor Isabel Allende.

Ediția originală a cărții are titlul ”Mujeres del alma mia. Sobre el amor impaciente, la vida larga, y las brujas buenas”, traducerea în limba română aparținându-i Corneliei Rădulescu. Subtitlul ediției în limba română ”Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune” îi creează cititorului un orizont de așteptare, trasând liniile de forță ale unui volum de memorialistică deloc plictisitor, ca și autoarea însăși.

Cu o viață atât de palpitantă, căsătorită de curând pentru a treia oară, ajunsă la o vârstă la care alte femei își vindecă doar reumatismul, Isabel Allende, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, a fost jurnalistă de la vârsta de 16 ani, este autoarea a 25 de volume, traduse în multe limbi, primind nenumărate distincții și premii care atestă valoarea literară a acestora, dar și calitatea mesajului care are darul de a ajunge mai ales la sufletele cititoarelor.

Autoarea însăși a transmis în mesajul adresat cititorilor români câteva considerații despre cartea sa, accentuând că acesta este un volum despre feminism și feminitate, despre familia sa conservatoare, despre ”femeile sufletului său”.

În ultimul capitol al volumului ”Ce vrem noi, femeile?”, înainte de ”Mulțumiri”, scriitoarea prezintă câteva elemente despre geneza cărții, contextul în care apărut: este un ”produs” al pandemiei, scrisă în intimitatea căminului conjugal, din California. De asemenea, scriitoarea reflectează asupra lumii în care dorim să trăim, asupra frumuseții pe care trebuie să ”o vezi cu inima deschisă și mintea limpede.” Mesajul cu care se încheie cartea invită la recuperarea umanității din noi și este la fel de actual și astăzi și, cu siguranță, și anul acesta (dacă suntem optimiști):

”Când va trece Coronavirusul vom ieși din bârlog și vom păși cu grijă într-o nouă normalitate; primul lucru va fi să ne îmbrățișăm pe stradă. Cât de mult ne-a lipsit contactul cu oamenii! Vom sărbători fiecare întâlnire și ne vom îngriji cu drag de aspectele inimii.”

Volumul este alcătuit din capitole scurte, care pot fi citite și interpretate independent. Dedicația ”Pentru Panchita, Paula, Lori, Mana, Nicole și celelalte femei extraordinare din viața mea” ca și titlul și subtitlul cărții îndreaptă lectura către planurile narative principale: imaginea familiei scriitoarei-copilăria și tinerețea (relația cu mama, Panchita; absența tatălui natural; imaginea autoritară a bunicului care i-a insuflat independența și încrederea în sine; relația cu unchiul Ramon, tatăl său vitreg);condiția de femeie, soție, mamă (cei trei soți ai scriitoarei; maternitatea; moartea fiicei sale; relația cu nepoatele sale; feminismul, feminitatea și senzualitatea autoarei); miniportrete ale ”femeilor sufletului său”, adevărate prietene și mentori (Paula, fiica sa, crescută în valorile feminismului, răpusă de o boală nemiloasă, în numele căreia, autoarea a înființat o fundație care investește ”în puterea femeilor și fetelor în situație de mare risc”; Carmen Balcells, agenta literară a lui Isabel Allende; Olga Murray, ”o tinerică de nouăzeci și patru de anișori” care a înființat o organizație de caritate care oferă protecție fetelor exploatate din Nepal și a ridicat un sat-model la marginea orașului Katmandu, Olgapuri, cu școli, ateliere, case pentru copiii aflați în situații de risc; Eve Ensler, autoarea cărții, ”Monologurile vaginului”; Esther Odiambo, protectoarea unei comunități de femei din Kibison, Kenya; Michelle Bachelet, prima femeie-președinte din Chile; Mona Eltahwy, Bella Abzug, activiste pentru cauza feminismului; poeta Sylvia Plath; scriitoarea Virginia Woolf; actrița Sophia Loren etc.)

Frumusețea cărții vine din simplitate, din emoția pe care o transmite, din sinceritatea confesiunii unei autoare care nu mai are nimic de demonstrat, nimic de pierdut:

”Rezumând, mă aflu într-un moment minunat al lungului meu destin. Iată o veste bună pentru toate femeile: viața ni se ușurează odată ce trecem de menopauză și terminăm de crescut copiii, dar cu condiția să ne putem reduce la minimum așteptările, să renunțăm la resentimente și să ne relaxăm convinse fiind că nimănui, în afară de cei apropiați, nu-i pasă niciun pic de ceea ce facem și de cine suntem. Să încetăm cu prefăcătoria, cu pretențiile, cu lamentațiile și autoflagelarea pentru orice prostie. Trebuie să ne iubim mult și să-i iubim pe alții-fără să măsurăm dacă ne iubesc și ei la fel de mult. Este etapa amabilității.”

Imaginea senectuții străbate ca un fir roșu întreaga carte, viziunea scriitoarei fiind una senină, comică, ironică, deloc terifiantă, bătrânețea fiind privită curajos, dar normal, pentru Isabel Allende, și în relație cu feminitatea, senzualitatea, sexualitatea:

”La vârsta mea pasiunea se trăiește ca în tinerețe, numai că înainte de a face o imprudență stau să mă gândesc. Vreo două-trei zile. Așa m-am lăsat sedusă în 2016, la peste șaptezeci de ani, când m-am întâlnit cu bărbatul potrivit: a fost un impuls, o pornire din inimă. El avea să fie al treilea soț al meu […] Pasiunea erotică mi s-a potolit în mare măsură, poate că într-o zi va dispărea cu totul, că se zice că trece cu vârsta. Deocamdată nu mă gândesc la asta; dacă se va întâmpla, sper ca patima să se transforme în umor, tandrețe și prietenie, ca la prietenele mele de aceeași vârstă care trăiesc în cuplu. Mă întreb însă cum e dacă unuia i se răcește inima și-și pierde libidoul înaintea celuilalt. […] Spunea Mae West, diva filmului mut, că niciodată nu ești prea bătrân ca să întinerești. Dragostea întinerește, dincolo de orice îndoială. Trăiesc acum o dragoste nouă și poate că asta mă face să mă simt sănătoasă și entuziasmată de parcă aș avea cu treizeci de ani mai puțin. În cazul meu este vorba de un exces de endorfină, hormonul fericirii. Se pare că toți ne simțim mai tineri decât anii pe care-i avem și că avem un șoc când calendarul ne reamintește că a trecut un an sau un deceniu. Da, timpul zboară. Atât de repede, că-mi uit vârsta și sunt mirată când mi se cedează locul în autobuz. Mă simt tânără pentru că pot încă să mă tăvălesc pe jos jucându-mă cu cățelele, să ies la înghețată, să-mi amintesc ce am mâncat la micul dejun și să fac amor râzând.”

Cartea conține și patru poeme, dintre care două sunt canto-poeme cu un mesaj vibrant despre condiția refugiaților, despre femeile care-și pun ”copiii într-o barcă/doar dacă marea ar fi un loc mai sigur decât uscatul” (Waeshan Shire, ”Cămin”) sau despre tinerețea veșnică în care poți să ”revii la șaptesprezece ani/după ce ai trăit un secol/ […]ca și cum ai descifra niște semne/fără să fii din nou fragilă ca o secundă” (Violeta Parra, ”Să revii la șaptesprezece ani”). La începutul cărții se găsesc și versurile poemului ”Arde” scris de Miguel Gane (românul Mihai Gane, născut în 1993, care trăiește de la vârsta de 9 ani în Madrid), revelația Americii Latine, publicat de către cel mai mare holding editorial din lume, cu multe exemplare tipărite și vândute: ”Nu, când taci nu ești frumoasă./Ești superbă când lupți,/când te bați pentru ce-i al tău, când nu taci/și vorbele mușcă, când deschizi gura/și totul arde în jurul tău.”

Cartea ”Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende este o demonstrație că memorialistica este un gen literar pe placul cititorilor, o biografie literară despre o viață trăită în armonie cu propria ființă, despre curajul de a fi înaintea vremurilor tale, de a înfrunta urâțeniile din lume, despre generozitatea de a vedea binele în oamenii pe care îi întâlnești.

prof. Loredana Stan