Mirabilissemper's Blog

”Să vorbim despre pace. Manifestarea supremă a machismului e războiul. Majoritatea victimelor oricărui război nu sunt combatanții, ci femeile și copiii. Violența e principala cauză a morții femeilor între paisprezece și patruzeci și patru de ani, mai mult decât cancerul, malaria și accidentele de trafic luate la un loc. Femeile și fetele reprezintă 70% din victimele traficului de persoane- ai zice că este vorba de un război nedeclarat împotriva femeilor. Prin urmare, nu e de mirare că ne dorim, în primul rând, pacea pentru noi și copiii noștri.

Am văzut prima dată ”Monologurile vaginului” de Eve Ensler, deja parte a culturii universale, împreună cu mama. Ne-a impresionat până la măduvă. La ieșire, mama mi-a spus că niciodată nu se gândise la vaginul ei, cu atât mai puțin să și-l privească în oglindă.

Eve Ensler și-a scris ”Monologurile”în 1995, când cuvântul ”vagin” era un termen considerat vulgar, pe care femeile abia de îndrăzneau să-l rostească înaintea ginecologului. Cartea s-a tradus în multe limbi, s-a jucat pe off-Broadway, în școli și în colegii, pe stradă, în piețe și, clandestin, în subsoluri din țări unde femeile sunt lipsite de drepturi fundamentale. Autoarea a strâns astfel milioane de dolari pe care le-a folosit în programe de protecție a femeilor, pentru a le educa și a le stimula capacitatea de lider.

Eve, care a fost agresată sexual de propriul tată, a înființat V-Day, care are ca scop lichidarea violenței împotriva femeilor și fetelor pretutindeni în lume. În Congo, fundația ei a creat City of Joy, un refugiu pentru victimele războiului, femei și fete care au trecut prin răpiri, violuri, abuzuri, incest, exploatare, tortură sau mutilare genitală, care sunt în pericol de a fi omorâte din gelozie sau răzbunare, de a fi eliminate sau pentru că reprezintă pagubă colaterală a conflictelor armate. Acolo ele încep să se însănătoșească, își regăsesc glasul, reîncep să cânte și să danseze, să-și spună povestea, învață să aibă încredere în ele însele și în celelalte, să-și regăsească sufletul. Se reîntorc în lume transformate. De decenii, Eve asistă la atrocități inimaginabile, dar nu s-a descurajat: e convinsă că putem pune capăt acestui tip de violență în decurs de o generație.”

David Foenkinos este un scriitor francez, cu mare notorietate, care îl apreciază pe confratele său, Michel Houellebecq, dar nu și cea mai recentă carte a acestuia („Serotonină”). Nu îl interesează locul pe care îl ocupă în contextul literar francez, contemporan, dar îi place libertatea pe care i-o oferă statutul de autor de bestselleruri și e pasionat să realizeze filme, alături de fratele său, David Foenkinos scriind scenariile acestor opere cinematografice. Este autorul „Gallimard” cel mai vândut, debutând la această prestigioasă editură. 

Potentiel érotique de ma femme (Gallimard, 2004)/Potenţialul erotic al soţiei mele (Humanitas, 2005) este cartea care l-a făcut cunoscut pe Foenkinos, mai ales, datorită titlului romanului.

Cartea ar putea părea un roman licențios, vulgar, dar prejudecata aceasta va fi eliminată de la primele rânduri citite: „Hector avea o figură de erou. Îl simțeai gata să treacă la fapte, să înfrunte toate primejdiile omenirii noastre umflate, să înfierbânte gloatele de femei, să organizeze vacanțe în familie, să discute în ascensor cu vecinii și, dacă era în formă, să înțeleagă un film de David Lynch. Un soi de erou al timpului nostru, cu pulpele bombate.”

Scriitorul, folosind ca instanță de comunicare un narator auctorial a cărui voce se confundă uneori voit cu cea a personajului, astfel, stârnind empatia cititorului, descrie parcursul existențial al omologului parodic al eroului troian, din momentul deciziei acestuia de a se sinucide, până la cel al împlinirii în plan uman, dobândind statutul de tată de tripleți: „Cei trei copii fură așezați alături; păreau identici ca trei piese ale unei colecții. Hector era cât se poate de mirat că era părintele acestor trei ființe omenești. Își sărută soția, și în acest sărut el puse tot curajul de care aveau nevoie. Tații sunt aventurierii timpurilor moderne, se gândi din nou la expresia asta. Cu trei copii dintr-un foc, merita măcar numele de erou.”

Incipitul și finalul romanului conferă volumului o compoziție simetrică, justificând condiția de erou contemporan a lui Hector.

Cele 175 de pagini sunt structurate în patru părți, cu titluri care anticipează etapele existențiale ale personajului principal: „Un soi de viață”, „Un soi de viață conjugală”, „Un soi de decădere”, „Un soi de senzualitate”.

Cu un stil și cu personaje care îmi amintesc de romanele „Conjurația imbecililor” și „M-am hotărât să devin prost”, cartea povestește cum Hector se ascunde șase luni în spital, după sinuciderea eșuată, spunând că a fost plecat în America. Apoi el își rememorează, cu ajutorul unor paranteze naratoriale, episoadele unei alte boli, „colecționita”. Cel pe care nu-l pasionau femeile „decât în semiîntunericul odăii sale, câteva ore pe zi” decide să se vindece de mania de a colecționa obiecte și destinul face să o întâlnească la bibliotecă pe Brigitte, viitoarea soție a lui Hector, cea care își descoperă și căreia i se descoperă „potențialul erotic care moțăia irosindu-se în ea.”

Scena primei întâlniri senzuale dintre eroii cărți este descrisă original, cu elemente lirice, dar și cu detalii care amintesc de literatura absurdului: „Hector auzise zgomotul hainelor feminine picate pe podea, zgomotul acela neînsemnat care dă un rost urechilor de bărbat. Brigitte era goală sub cearșaf; Hector ridică cearșaful. În fața frumuseții acestei clipe, se prăbuși rămânând totuși drept; coloana vertebrală îi luneca înspre picioare. În fața emoției, Hector era o carne fără temelie. El își depuse trupul pe trupul ei, și-și puse buzele pe buzele ei. Totul era atunci doar o chestiune de tăcere. O tăcere de început care face dragoste cu o biserică.”

Hector își găsește fericirea, revelându-i-se potențialul erotic al soției sale, subit, în clipa în care o privește pe aceasta cum spală geamurile. Bărbatul nu mai colecționa insigne, țepușe de aperitive, vechituri, ci momentele când Brigitte spăla geamurile: „Îi plăcea spălatul de geamuri al nevestei sale așa cum altora le place să se ducă la curve plimbând cățelul.”

O altă parte a romanului tratează istoria crizei matrimoniale a cuplului Hector-Brigitte. Minciunile, „un fel de Lazăr mereu gata să se ridice în miracolul unei noi lumini…” se insinuează în viețile celor doi, Hector, conștientizând apoi că: „Pentru a se vindeca, ar trebui poate să încerce să se colecționeze pe sine însuși!”

Revirimentul mariajului se produce prin „exerciții de stil erotic” la care aderă voluntar, spontan, cei doi soți.

Cartea descrie nu doar „potențialul erotic” al soției lui Hector, dar e pretabilă unor analize psihanalitice, freudiene, dincolo de primul strat al lecturii.

Lectura acestui roman nu este deloc greoaie, este incitantă, interesantă, inedită, lipsită de orice fel de obscenitate, cu trimiteri culturale, referințe la societatea contemporană.

prof. Loredana Stan

”Nu, nu murise pentru o cauză nobilă, ci pentru ambițiile unuia care conducea țara atunci și era aliat cu Hitler- Mareșalul Antonescu. Cum e să mori eroic nu pentru a face un bine omenirii sau măcar comunității tale, ci pentru că un nene care ajunge în fruntea unui stat încearcă să-și compenseze problemele de dinamică sexuală prin ceva care să-i dea și lui impresia că e bărbat? Adică, pur și simplu, cum e să-ți dai viața că ăluia nu i se mai scoală? Bun, nu am dovezi că Antonescu a fost impotent, că nu m-am băgat în patul lui să-i urmăresc prestația, dar am convingerea că lucrurile astea sunt în legătură. Există tot felul de compensații pe care bărbații și le acordă atunci când văd că pierd teren. Conducătorii de națiuni îi pun pe alții să-și verse sângele pentru puța lor fără sânge, cei cu bani își cumpără mașini puternice, ”bărbătești”, în interiorul cărora să-și ascundă neputința, iar în fine, cei care nu au de niciunele apelează la ceva care chiar nu costă nimic: bătutul nevestelor. Dacă nu poți să-ți mai satisfaci femeia, o bați, măcar așa să simtă cine-i bărbatul. Și, pentru reușita tratamentului, te apuci și de băut.”

”Când ești un supraviețuitor, ca bunică-meu, se mai întâmplă să nu-i lași pe alții să trăiască!…(Sau asta o fi chiar o condiție a supraviețuirii?)”

”Peste ani aveam să regăsesc asta în Nymphomaniacul lui Lars von Trier, în episodul cu moartea tatălui. Pe patul de spital, bărbatul e întrebat de fiică dacă se teme de moarte, iar el răspunde liniștit că nu, că medic fiind, a văzut mulți oameni murind. Și-i mai dă și un citat din Epicur, care zice că nu e cazul să te temi de moarte, pentru că, atunci când suntem, moartea nu a venit, iar când a venit, nu mai suntem. Ce frumos!… Iată un om demn, curajos și rațional! Rațiunea nu se lasă impresionată de moarte, nu? Toate bune, numai că, atunci când se apropie funia de pat, demnitatea și curajul se duc pe apa sâmbetei și-l vedem pe tată pur și simplu descompus de groază. Nu mai e om, ci doar o adunătură de carne care se zbate, urlă și lasă să se scurgă zoaie din ea.

Am fost la filmul ăsta de două ori la cinematograf (a doua oară am mers cu fiu-meu de 17 ani) și de fiecare dată am plâns în hohote la scena asta. Mi-era rușine de cei din jur, care-mi aruncau priviri piezișe, dar nu puteam să mă abțin. Prima oară l-am văzut pe bunicul în rolul tatălui bolnav și pe mine în cel al fiicei, a doua oară pe mine în rolul muribundului și pe fiu-meu la capul patului. Atunci, la cinematograf, fiu-meu s-a făcut că nu bagă de seamă că hohoteam și nici după aceea n-a adus vreodată vorba despre asta. Cu siguranță situația l-a făcut să se simtă aiurea. Asta e, n-am ce face!”

”Unii merg în Cimitirul Bellu ca într-un parc, să vadă ceva frumos. Pe mine m-a întristat enorm vizita la Bellu – și nu pentru că e vorba de moarte. Mi s-a părut jalnică străduința oamenilor de a recrea viața pe care n-o mai au, cu mijloacele lor neputincioase, încercarea lor disperată de a se agăța de lumea asta și în special de tine, vizitatorul viu pe care-l imploră să le facă loc, chiar și pentru o secundă, în memoria sa. Ca exhibiționiștii, se mulțumesc și cu o privire fugară din partea ta pentru a fi satisfăcuți. Sunt adevărați vampiri ai memoriei: te atrag în capcana lor elaborată ca să-ți paraziteze atenția – singurul lucru cu care se mai pot hrăni pentru a exista. (…)

În Cimitirul Bellu, locul unde ți se arată că totul e trecător, realizezi că prostia oamenilor e totuși eternă. Ea nu ține cont de epoci și nici nu capătă valoare odată cu trecerea timpului, ca obiectele vintage. ”

”Ca să pună-n pagină personaje vii, scriitorul trebuie să procedeze la fel ca actorul: să le regăsească în sine și să le joace rolurile. De aceea ”Madame Bovary, c’est moi”. De fapt, Flaubert era în aceeași măsură nu numai Emma, ci și Charles sau Leon. Un scriitor interpretează în fața cititorilor-spectatori toate rolurile din cartea sa.”

”LUNI, 24 MARTIE

[…]

În emailurile de azi, am găsit unul de la o fostă angajată, Sara, care a lucrat pentru mine în timpul vacanțelor acum câțiva ani. ”Băi, Țâțe de gagică, am nevoie de o recomandare. Am atașat formularul. Zi de bine, bulangiule, altfel mă iau de tine.” Așa că am scris asta și i-am trimis-o prin e-mail.

[…]

RECOMANDARE PENTRU SARA PEARCE

Sara a lucrat sâmbetele la The Book Shop, 17 North Main Street, Wigtown, vreme de trei ani, în timp ce era elevă la liceul Douglas Ewart. Când spun ”a lucrat”, folosesc termenul în cele mai generoase sensuri posibile. Își petrecea întreaga zi fie afară, fumând și răstindu-se la oamenii care încercau să intre în magazin, fie uitându-se la reluările serialului Hollyoaks pe 4OD. Deși în general era punctuală, adesea venea ori beată, ori foarte mahmură. De obicei, era nepoliticoasă sau agresivă. Rareori făcea ce i se spunea și niciodată, în cei trei ani cât a fost aici, nu a făcut ceva constructiv ori din proprie inițiativă. Invariabil lăsa mizerie în urma ei, de regulă sticle de Irn-Bru, pungi de chipsuri, ambalaje de ciocolată și pachete de țigări. Tot timpul fura brichete și chibrituri din magazin și era jignitoare și adesea violentă cu mine.

A fost o membră de valoare a personalului și nu am nicio ezitare în a o recomanda.”

[…]

”LUNI, 31 MARTIE

[…]

”În ultima oră de program, magazinul a fost ocupat de o familie formată din șase persoane: mama, tatăl și patru fete cu vârste între șase și șaisprezece ani. Când a venit momentul să achite cărțile, mama mi-a spus că ieșiseră cu toții la o plimbare de dimineață, iar fetele se simțiseră triste, în ciuda vremii însorite. Le-a întrebat de ce erau așa de nefericite, iar ele au răspuns la unison că nu voiau decât să vină la The Book Shop, pentru că nu mai trecuseră pe aici de doi ani și erau foarte nerăbdătoare să revină. Au cheltuit 175 de lire și au plecat cu șase sacoșe de cărți. Lucrurile de genul ăsta se întâmplă mult prea rar, dar, atunci când se întâmplă, îmi aduc aminte de ce am ales să intru în lumea vânzării de cărți și cât de importante sunt librăriile pentru mulți oameni.”