Un BookTuber prezenta această carte spunând că ea nu l-a dezamăgit și că așteptările i-au fost confirmate (de parcă o carte ar putea dezamăgi, oricât de slab ar fi scrisă; atâta vreme cât o carte este mângâiată cu ochii și primită în mintea și sufletul cititorului, ea nu poate dezamăgi, supraviețuiește dincolo de etichete, recenzii și alte comentarii.).

Oameni anxioși a apărut la noi în 2020, la editura Art și a fost tradusă din limba suedeză de Andreea Caleman.

462 de pagini, incluzând și „Mulțumirile autorului”, distribuite în 75 de capitole, formează un roman unitar, modern scris, respectând formula unei cărți de succes.

Titlul poate fi ușor de interpretat, anticipând o problematică actuală, oferindu-i cititorului întâlnirea cu personaje care sunt „variațiuni pe aceeași temă” ale lui homo anxiosus. Anxietatea (conform DEX, starea de neliniște, de așteptare încordată, însoțită de palpitații, jenă în respirație etc., întâlnită în unele boli de nervi) este principala „vinovată” care generează comportamente imprevizibile, acțiuni negândite, decizii dramatice din partea tuturor personajelor. Anxietatea este personajul din umbră care bântuie existențele unui spărgător și ale celor șapte ostatici ai săi, dar și ale celor doi polițiști, tată și fiu.

Naratorul, care povestește la persoana a III-a, dar care nu este indiferent față de personajele sale, empatizând cu acestea, avertizează la începutul și la finalul cărții că: „Aceasta este o poveste despre multe chestii, dar mai ales despre idioți. ”; „Adevărul este că a fost o poveste despre multe lucruri, dar mai ales despre idioți. Facem și noi ce putem. Încercăm să fim maturi și să ne iubim unul pe altul […] ”

Apoi, pe parcursul capitolelor, naratorul prezintă alte fațete ale poveștii, astfel încât aceasta ajunge să fie și despre sinucidere, despre jefuirea eșuată a unei bănci, despre vizionarea unui apartament scos la vânzare, despre un pod, de unde, cu zece ani în urmă, se aruncase un om, despre vinovăție, despre supraviețuire, despre divorț, moarte, părinți și copii, Crăciun, dar mai ales despre iubire.

Acțiunea se petrece într-o zi de 30 decembrie, într-un orășel suedez, de lângă orașul Stockholm. Scriitorul acordă atenție multiplelor semnificații ale numelui acestui oraș important. Spre exemplu, polițiștii care încearcă să identifice și să prindă spărgătorul de la banca cashless trăiesc cu spaima că nu vor reuși dezlegarea cazului și că superiorii de la Stockholm vor găsi soluțiile. Bătrâna Estelle, delicată și tolerantă, face cunoștință cu Julia și Ro, cuplul de lesbiene care participă la vizionarea apartamentului, folosindu-se de asocierea dintre acest oraș și cuplurile LGBTQ+. Se creează imaginea unei lumi provinciale, liniștite, în care nici măcar spărgătorii nu sunt ce par a fi, agresivitatea, violența nefiind apanajul nici măcar a unei luări de ostatici. Bineînțeles că este menționat și numele sindromului Stockholm, pe care ar putea să-l aibă și cei șapte ostatici. Numai că relația atacator-atacat este inversată, pervertită, atât spărgătorul, cât și ostaticii fiind niște profani, niște amatori, niște „idioți” care nu-și stăpânesc deloc „rolurile”. Spărgătorul este înțeles de către victimele sale, acestea caută soluții de scăpare pentru așa-zisul atacator.

Spărgătorul și ostaticii devin în final o mare familie, experiența trăită în ajunul Anului Nou, redându-le bucuria de a trăi, învățându-i că: „limitele universului […] nu există. Tot ce știm despre Dumnezeu este că nu știm nimic. Și tot ce i-a cerut o mamă, care era și preot, familiei sale e simplu: Să facem tot ce putem. Să plantăm azi un măr, chiar dacă știm că mâine e sfârșitul lumii. Să-i salvăm pe cei pe care îi putem salva.”

Cartea putea cădea în capcana unui text lacrimogen, dar se salvează prin umor și ironie, (întâlnite încă din dedicația cu care se deschide romanul: „Această carte este dedicată vocilor din capul meu, cei mai bizari prieteni ai mei. Și nevesti-mii, care locuiește cu noi”) printr-un puzzle narativ care stimulează atenția cititorului. Iată cum naratorul ”fraternizează” cu personajul, explicând „întorsăturile” destinului:

„Cu o zi înainte de ajunul Anului Nou, pui în buzunar ultima scrisoare de la avocatul care vrea să-ți ia copiii, lângă scrisoarea în care proprietarul îți spune că, dacă nu plătești chiria azi, te dă afară. Și atunci, în momentul acela, nu mai e nevoie de mare lucru ca să clachezi. O singură idee foarte, foarte proastă. Nu-i nevoie de mai mult. Te uiți la pistolul de jucărie care arată ca un pistol adevărat. Faci două găuri într-un fes negru și ți-l tragi peste ochi, întri într-o agenție a băncii care nu vrea să-ți împrumute bani fiindcă n-ai bani, te gândești să ceri doar șase mii cinci sute, banii de chirie, și să te întorci să-i plătești când îți primești salariul.[…] Dar, pe urmă, se dovedește că afurisitul de pistol de jucărie, care arată ca un pistol adevărat, de fapt arată așa fiindcă este un pistol adevărat.”

Romanul atinge subiecte de mare actualitate, într-un stil propriu lui Fredrik Backman, care este un fin observator al societății globalizante în care trăim:

„De asta nici nu avea prieteni adevărați, nici măcar pe platformele de socializare, și petrecea cea mai mare parte a timpului deprimându-se că vreo celebritate pe care o ura nu și-a distrus viața nici azi. Chiar înainte să intre spărgătorul, London era ocupată să dea clic frenetic pe net, ca să vadă dacă doi actori celebri urmau să se despartă au ba. În sinea ei spera că da, căci e mai ușor să-ți duci propria anxietate dacă știi că nici alții nu sunt mai fericiți.”

Naratorul este de multe ori în ipostaza unui înțelept, a unui filosof sui-generis, care demonstrează că are experiență de viață și definește condiția umană într-un stil aforistic, lipsit de emfază, colocvial:

„Partea îngrozitoare în a deveni adult este că ești obligat să recunoști că nimănui nu-i pasă de tine, că trebuie să te descurci pe cont propriu, să te prinzi singur cum funcționează lumea. Să muncești și să-și plătești facturile, să folosești ață dentară, să ajungi la timp la întâlniri, să stai la coadă și să completezi formulare […]Uneori te uiți în jur- la serviciu, la ședința cu părinții sau pe stradă- și îți dai seama, cu înfiorare, că toată lumea pare să știe ce face. Că doar tu te prefaci. Că toată lumea are resurse, totul sub control și energie pentru orice. Că toți copiii celorlalți știu să înoate. Dar tu nu erai pregătit să devii om mare. Cineva ar fi trebuit să te oprească.”

Se întâlnesc și clișee inerente, întâlnite mai ales în filmele de acțiune (polițistul uman, care livrează pizza atacatorului, care are timp să țină discursuri mobilizatoare etc.)

Două teme par dominante și traversează fiecare pagină a romanului: relația părinți-copii și sinuciderea. Condiția părintelui care învață și el acest rol este emoționant prezentată: „Căci ăsta e rolul părinților- să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când pașii le șovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi și asta e o responsabilitate uriașă, pentru că ei încă n-au înțeles că habar n-avem de nimic.”

Tema sinuciderii este foarte importantă, după cum se observă și din „Mulțumirile autorului: „Lui J. Puțini oameni mi-au influențat viața mai mult decât tine. Cel mai bun, cel mai ciudat, mai haios, mai gălăgios și mai complicat prieten pe care l-am avut vreodată. Au trecut aproape douăzeci de ani și încă mă gândesc la tine aproape în fiecare zi. Îmi pare atât de rău că n-ai mai putut. Mă urăsc că nu te-am putut salva.”

Oameni anxioși de Fredrik Backman este un roman pentru toate vârstele, o carte care poate figura printre lecturile de Crăciun, cu un mesaj optimist, de încredere în natura umană, de speranță că umanitatea va supraviețui, dincolo de anxietăți și alte frământări sufletești.

LOREDANA STAN

”- Știi ce e cel mai rău când ești părinte? Că ești judecat tot timpul. Poți să faci un milion de lucruri cum se cuvine, dar e de-ajuns să greșești o dată ca să rămâi pentru totdeauna ”părintele care era ocupat cu mobilul când leagănul i-a lovit copilul în cap.” Nu-i scăpăm din ochi zile în șir, dar se întâmplă să citim UN mesaj pe telefon și-atunci toate momentele noastre bune de grijă părintească nu mai valorează nimic. Nimeni n-ajunge la psiholog ca să vorbească despre momentele în care copilul nu a încasat un leagăn în cap. Părinții se definesc prin eșecurile lor.”

”Lucrul de neînțeles pentru fii și rușinos pentru tați să recunoască este că, de fapt, nu ne dorim să-i vedem pe copiii noștri nici urmându-și propriile visuri, nici călcându-ne pe urme. Ci noi vrem să le călcăm pe urme, când ei ne urmează visurile.”

”Asta-i forța literaturii, știți, să fie ca mici scrisori de dragoste între oameni care nu pot vorbi despre sentimentele proprii decât prin cuvintele altora.”

”Și vine și Anul Nou, ceea ce nu înseamnă niciodată mare lucru cum speră mereu lumea. Asta dacă nu ești vânzător de almanahuri. O zi lasă loc alteia, acum devine atunci. Iarna se întinde peste oraș, ca o rudă cu prea multă încredere în sine.”

Este un roman apărut în 2020, înscris în Concursul de Debut al Editurii ”Polirom” și câștigător al acestuia. Autoarea Ema Stere este jurnalistă la Radio România Cultural, doctor în filologie şi cadru universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Realizează alături de soțul său, Attila Vizauer, emisiunea ”Vorba de cultură”. De asemenea, este absolventă a Universității de Medicină, publică proză scurtă în revistele ’’Iocan’’ şi ’’Capital cultural’’, scrie scenarii originale sau adaptări pentru teatru radiofonic şi scenă adresate unui public eterogen. În anul 2020, producţia sa pentru teatru radiofonic, realizată în colaborare cu Vlad Ivanov, ”Jos comunismul!’’ a fost nominalizată la Premiile UNITER.

Romanul său de debut în proză, ”Copiii lui Marcel” a fost scris pe durata a nouă ani, cu intermitențe, și, pe parcursul celor 534 de pagini, reunește destinele multor personaje, folosind stiluri, specii narative diferite, o vastă documentare din domenii aparent ireconciliabile (agricultură, arhitectură, modele de organizare a societății umane etc.). Există în această carte o bogăție umană și un tablou atât de complex al realității care te țin în priză tot timpul. Personajele parcă ies din carte și te trag de mânecă, te incită să le afli poveștile. Realitatea cotidiană atât de pestriță și din anii 1980 și din prezent este veridic, realist, reconstituită. Din acest punct de vedere, cartea poate fi considerată un roman al memoriei, deși scriitoarea nu face un scop în sine din a oferi lecții de istorie, nu realizează o viziune gravă asupra istoriei recente naționale. Se întâmplă ca toate personajele să fie niște ”povestași” care scot la iveală niște întâmplări stranii, biografii interesante, iar vocea naratorială supremă este o tânără de 28 ani, neindividualizată prin nume.

Cartea are cinci capitole și urmărește încercarea a trei tineri de a construi o comunitate sui-generis, un altfel de falanster, un altfel de kibuț, în jurul unei ferme plasate într-un sat ficțional, Sânceni, replică a miticului Macondo sau a rebrenianului Prislop. Nemulțumită de cariera de corporatistă, naratoarea abandonează viața consumeristo- citadină și alături de iubitul său, Matei, și de vărul acestuia, Francisc, pleacă la țară, închiriază o fermă care era moștenirea unui prieten din Germania, Serebreakov. Aici află despre un personaj local fabulos, Marcel Serebreakov, și planurile inițiale ale celor trei sunt deturnate de poveștile spuse la cârciumă:

”-Păi, Marcel a făcut toate prostiile pe care le știi și mata și încă cinci sute de care încă n-ai aflat! Și ierea așa, întreprizător.

-Da, mă nene, se băgă din nou nea Ilie cârciumarul. Marcel ierea așa: la 7 ani a început să bea, la 7 ani și o lună făcea contrabandă cu țuica lui moșu-său. La 8 ani fuma, la 8 ani și-o lună vindea la copii țigări făcute de el. Dracu știe cum le făcea. […] Marcel a făcut școală multă, tot liceul, și p-ormă a venit în sat.[…] – am auzit, că de văzut nu l-am mai văzut- că Marcel s-a însurat. Și a făcut doi copii, un băiat și-o fată. Fata s-a dus de mică. De la băiat i-a venit nepoții, probabil Serebreakov ăla care-l stiți dumneavoastră în Germania și alții din Argentina și din Africa și unde-or mai fi.”

Cei trei hotărăsc să-i adune la ferma de la Sânceni pe ”copiii lui Marcel”, formând o comunitate atât de diversă, care au în comun apartenența la această ”familie”:

”Pe 25 octombrie 2012 au sosit la Sânceni marceloții oficiali, cei aleși de noi: 20 de persoane, bărbați și femei, câțiva veniți cu familia. În total: 27 de adulți și 8 copii, cu vârste între 6 luni și 13 ani. Am organizat o întâlnire de bun-venit în curte, mai pe seară.”

În realitate, nu există nimic în comun între acești ”marceloți”, e o ”faună” pestriță aleasă pe baza unor anunțuri și a unor scrisori de intenție care scot la iveală motivații diverse:

”Erau frați? Aveau dreptul să se afle acolo, să revendice moșia Serebreakovilor? Nici pomeneală. Nimeni nu semăna cu nimeni – degeaba le căutam vreo trăsătură comună, un aer de familie, orice. Înalți și scunzi, păroși și chei, bruneți și blonzi, ei împărtășeau totuși un detaliu extraordinari: toți o zbârciseră atât de tare, încât fuseseră gata să vină la Sânceni, să se culce pe dușumele, să se înghesuie printre o mulțime de străini. Ce le promisesem? Mai nimic. Îi asteptau multe zile de muncă grea și urmau să trăiască, măcar până la prima recoltă, din resursele proprii- cu care, desigur, stăteau foarte prost.”

Romanul prezintă toate etapele dezvoltării unei comunități sui-generis: stabilirea ierarhiilor, asumarea deciziilor, inițierea în domeniul agricol, traiul și munca în comun, asigurarea mijloacelor necesare vieții, consultarea ”marceloților” în ceea ce privește reconstrucția casei (cu desene care arată planuri rudimentare ale casei), construcția casei, moartea absurdă a unora dintre membrii comunității, contestarea liderului, revolta etc.

De asemenea, cartea are și o intrigă polițistă, un plan narativ fiind reprezentat de încercările de a dezlega misterele dispariției lui Marcel Serebreakov, la care se adaugă teoriile conspirației, fenomenele paranormale.

Prin vocea unor personaje sunt puse în valoare caracterul critic, viziunea satirică asupra societății românești. De exemplu, naratoarea este adepta unui stil educațional tradițional, rigid, care cultivă latura informativă a învățării:

”Școala e o chestie serioasă. Nu cred în prosteala cu transformarea învățăturii în joacă și exemplificatul până în pânzele albe și mângâiatul retarzilor pe creștet, bravo, că poate memorează de la sine. Nu există așa ceva – poate la grădiniță. Când intri într-o sală de curs, știi că ești obligat să muncești. Ca să înveți o limbă străină, trebuie să reciți cuvinte și forme verbale și reguli, singur în camera ta, o lungă perioadă. La fel e cu chimia, la fel cu matematica. Toate micile piese de teatru de genul eu sunt ficatul și tu ești vezica biliară sunt pierdere de vreme. Cartonașele cu poze care trebuie potrivite cu legende amuzante, o insultă la adresa inteligenței. O oră de istorie în care se evocă vremea lui Ludovic Soare, cu tot cu muzică și reproduceri artistice, e la fel de instructivă ca un serial turcesc. Zici vai, ce frumos, până seara uiți tot.

Profesorul nu trebuie să fie simpatic. Nici cursantul nu trebuie să fie simpatic. Primul n-are nicio treabă să-și povestească viața, iar al doilea trebuie să-și vadă de caietele lui, să nu vină în pauze cu întrebări cretine care arată foarte clar că n-a citit nimic. Pe urmă, școala nu e cârciumă. Fără beri pe masă, fără discuții despre altceva. Cât durează, cursul e curs.”

Iată și exprimarea condiției efemere a omului contemporan, într-o viziune pesimistă:

”Nu așteptăm nimic, nu sperăm, ne e frică de moarte. Respectăm cele zece porunci și încă o sută. Nu ne temem de Dumnezeu, nu ne e rușine, dar ne facem fiecare o schemă în cap și după schema asta trăim. Știm că planeta e mică și se răcește. Dacă eu fac un copil acum, copilul copilului lui- la a nu știu câta generație- o să moară în mlaștină. Toate cărțile din lume o să dispară în mlaștină. Toată muzica, artele plastice- lucruri frumoase, minunate, în fața cărora nici nu poți să respiri- o să moară în mlaștină. Noi n-o să apucăm asta. Noi trăim de aici până aici, unde îți fac eu semn pe masă, pe urmă gata.”

Există în carte și personaje care își măsoară anii, raportându-se evenimente culturale și la numele unor personalități artistice: ”Poate în ’95? Știu că tocmai câștigase Valeria Seciu Premiul UNITER, v-am spus că eu urmăresc chestiile astea. Și cu Valeria Seciu…aveam așa, ca o primăvară în suflet, să verificați la UNITER când a fost…”

Personajele se individualizează și prin limbaj. Limbajul este și argotic și elevat și filosofic și colocvial, accentuând natura umană.

Romanul ”Copiii lui Marcel” este o lectură atractivă și datorită legăturii care se stabilește între narator și cititor, realizându-se un veritabil ”parteneriat” între cele două instanțe ficționale:

”Cititorului care se gândește: Zero acțiune deci în următoarele pagini, cine ar vrea să citească despre școală? Ia mai bine să dau la sfârșit, îi spun doar atât: te înșeli amarnic, prietene.”

Finalul cărții care, inițial, s-a numit ”Falansterul” este deschis și îl regăsim chiar în prima pagină a romanului. Rămâne deschisă interpretarea plecării de la Sânceni, evadarea din ”casa lui Marcel”.

LOREDANA STAN