Mirabilissemper's Blog

”Nu, nu murise pentru o cauză nobilă, ci pentru ambițiile unuia care conducea țara atunci și era aliat cu Hitler- Mareșalul Antonescu. Cum e să mori eroic nu pentru a face un bine omenirii sau măcar comunității tale, ci pentru că un nene care ajunge în fruntea unui stat încearcă să-și compenseze problemele de dinamică sexuală prin ceva care să-i dea și lui impresia că e bărbat? Adică, pur și simplu, cum e să-ți dai viața că ăluia nu i se mai scoală? Bun, nu am dovezi că Antonescu a fost impotent, că nu m-am băgat în patul lui să-i urmăresc prestația, dar am convingerea că lucrurile astea sunt în legătură. Există tot felul de compensații pe care bărbații și le acordă atunci când văd că pierd teren. Conducătorii de națiuni îi pun pe alții să-și verse sângele pentru puța lor fără sânge, cei cu bani își cumpără mașini puternice, ”bărbătești”, în interiorul cărora să-și ascundă neputința, iar în fine, cei care nu au de niciunele apelează la ceva care chiar nu costă nimic: bătutul nevestelor. Dacă nu poți să-ți mai satisfaci femeia, o bați, măcar așa să simtă cine-i bărbatul. Și, pentru reușita tratamentului, te apuci și de băut.”

”Când ești un supraviețuitor, ca bunică-meu, se mai întâmplă să nu-i lași pe alții să trăiască!…(Sau asta o fi chiar o condiție a supraviețuirii?)”

”Peste ani aveam să regăsesc asta în Nymphomaniacul lui Lars von Trier, în episodul cu moartea tatălui. Pe patul de spital, bărbatul e întrebat de fiică dacă se teme de moarte, iar el răspunde liniștit că nu, că medic fiind, a văzut mulți oameni murind. Și-i mai dă și un citat din Epicur, care zice că nu e cazul să te temi de moarte, pentru că, atunci când suntem, moartea nu a venit, iar când a venit, nu mai suntem. Ce frumos!… Iată un om demn, curajos și rațional! Rațiunea nu se lasă impresionată de moarte, nu? Toate bune, numai că, atunci când se apropie funia de pat, demnitatea și curajul se duc pe apa sâmbetei și-l vedem pe tată pur și simplu descompus de groază. Nu mai e om, ci doar o adunătură de carne care se zbate, urlă și lasă să se scurgă zoaie din ea.

Am fost la filmul ăsta de două ori la cinematograf (a doua oară am mers cu fiu-meu de 17 ani) și de fiecare dată am plâns în hohote la scena asta. Mi-era rușine de cei din jur, care-mi aruncau priviri piezișe, dar nu puteam să mă abțin. Prima oară l-am văzut pe bunicul în rolul tatălui bolnav și pe mine în cel al fiicei, a doua oară pe mine în rolul muribundului și pe fiu-meu la capul patului. Atunci, la cinematograf, fiu-meu s-a făcut că nu bagă de seamă că hohoteam și nici după aceea n-a adus vreodată vorba despre asta. Cu siguranță situația l-a făcut să se simtă aiurea. Asta e, n-am ce face!”

”Unii merg în Cimitirul Bellu ca într-un parc, să vadă ceva frumos. Pe mine m-a întristat enorm vizita la Bellu – și nu pentru că e vorba de moarte. Mi s-a părut jalnică străduința oamenilor de a recrea viața pe care n-o mai au, cu mijloacele lor neputincioase, încercarea lor disperată de a se agăța de lumea asta și în special de tine, vizitatorul viu pe care-l imploră să le facă loc, chiar și pentru o secundă, în memoria sa. Ca exhibiționiștii, se mulțumesc și cu o privire fugară din partea ta pentru a fi satisfăcuți. Sunt adevărați vampiri ai memoriei: te atrag în capcana lor elaborată ca să-ți paraziteze atenția – singurul lucru cu care se mai pot hrăni pentru a exista. (…)

În Cimitirul Bellu, locul unde ți se arată că totul e trecător, realizezi că prostia oamenilor e totuși eternă. Ea nu ține cont de epoci și nici nu capătă valoare odată cu trecerea timpului, ca obiectele vintage. ”

”Ca să pună-n pagină personaje vii, scriitorul trebuie să procedeze la fel ca actorul: să le regăsească în sine și să le joace rolurile. De aceea ”Madame Bovary, c’est moi”. De fapt, Flaubert era în aceeași măsură nu numai Emma, ci și Charles sau Leon. Un scriitor interpretează în fața cititorilor-spectatori toate rolurile din cartea sa.”

”LUNI, 24 MARTIE

[…]

În emailurile de azi, am găsit unul de la o fostă angajată, Sara, care a lucrat pentru mine în timpul vacanțelor acum câțiva ani. ”Băi, Țâțe de gagică, am nevoie de o recomandare. Am atașat formularul. Zi de bine, bulangiule, altfel mă iau de tine.” Așa că am scris asta și i-am trimis-o prin e-mail.

[…]

RECOMANDARE PENTRU SARA PEARCE

Sara a lucrat sâmbetele la The Book Shop, 17 North Main Street, Wigtown, vreme de trei ani, în timp ce era elevă la liceul Douglas Ewart. Când spun ”a lucrat”, folosesc termenul în cele mai generoase sensuri posibile. Își petrecea întreaga zi fie afară, fumând și răstindu-se la oamenii care încercau să intre în magazin, fie uitându-se la reluările serialului Hollyoaks pe 4OD. Deși în general era punctuală, adesea venea ori beată, ori foarte mahmură. De obicei, era nepoliticoasă sau agresivă. Rareori făcea ce i se spunea și niciodată, în cei trei ani cât a fost aici, nu a făcut ceva constructiv ori din proprie inițiativă. Invariabil lăsa mizerie în urma ei, de regulă sticle de Irn-Bru, pungi de chipsuri, ambalaje de ciocolată și pachete de țigări. Tot timpul fura brichete și chibrituri din magazin și era jignitoare și adesea violentă cu mine.

A fost o membră de valoare a personalului și nu am nicio ezitare în a o recomanda.”

[…]

”LUNI, 31 MARTIE

[…]

”În ultima oră de program, magazinul a fost ocupat de o familie formată din șase persoane: mama, tatăl și patru fete cu vârste între șase și șaisprezece ani. Când a venit momentul să achite cărțile, mama mi-a spus că ieșiseră cu toții la o plimbare de dimineață, iar fetele se simțiseră triste, în ciuda vremii însorite. Le-a întrebat de ce erau așa de nefericite, iar ele au răspuns la unison că nu voiau decât să vină la The Book Shop, pentru că nu mai trecuseră pe aici de doi ani și erau foarte nerăbdătoare să revină. Au cheltuit 175 de lire și au plecat cu șase sacoșe de cărți. Lucrurile de genul ăsta se întâmplă mult prea rar, dar, atunci când se întâmplă, îmi aduc aminte de ce am ales să intru în lumea vânzării de cărți și cât de importante sunt librăriile pentru mulți oameni.”

Un BookTuber prezenta această carte spunând că ea nu l-a dezamăgit și că așteptările i-au fost confirmate (de parcă o carte ar putea dezamăgi, oricât de slab ar fi scrisă; atâta vreme cât o carte este mângâiată cu ochii și primită în mintea și sufletul cititorului, ea nu poate dezamăgi, supraviețuiește dincolo de etichete, recenzii și alte comentarii.).

Oameni anxioși a apărut la noi în 2020, la editura Art și a fost tradusă din limba suedeză de Andreea Caleman.

462 de pagini, incluzând și „Mulțumirile autorului”, distribuite în 75 de capitole, formează un roman unitar, modern scris, respectând formula unei cărți de succes.

Titlul poate fi ușor de interpretat, anticipând o problematică actuală, oferindu-i cititorului întâlnirea cu personaje care sunt „variațiuni pe aceeași temă” ale lui homo anxiosus. Anxietatea (conform DEX, starea de neliniște, de așteptare încordată, însoțită de palpitații, jenă în respirație etc., întâlnită în unele boli de nervi) este principala „vinovată” care generează comportamente imprevizibile, acțiuni negândite, decizii dramatice din partea tuturor personajelor. Anxietatea este personajul din umbră care bântuie existențele unui spărgător și ale celor șapte ostatici ai săi, dar și ale celor doi polițiști, tată și fiu.

Naratorul, care povestește la persoana a III-a, dar care nu este indiferent față de personajele sale, empatizând cu acestea, avertizează la începutul și la finalul cărții că: „Aceasta este o poveste despre multe chestii, dar mai ales despre idioți. ”; „Adevărul este că a fost o poveste despre multe lucruri, dar mai ales despre idioți. Facem și noi ce putem. Încercăm să fim maturi și să ne iubim unul pe altul […] ”

Apoi, pe parcursul capitolelor, naratorul prezintă alte fațete ale poveștii, astfel încât aceasta ajunge să fie și despre sinucidere, despre jefuirea eșuată a unei bănci, despre vizionarea unui apartament scos la vânzare, despre un pod, de unde, cu zece ani în urmă, se aruncase un om, despre vinovăție, despre supraviețuire, despre divorț, moarte, părinți și copii, Crăciun, dar mai ales despre iubire.

Acțiunea se petrece într-o zi de 30 decembrie, într-un orășel suedez, de lângă orașul Stockholm. Scriitorul acordă atenție multiplelor semnificații ale numelui acestui oraș important. Spre exemplu, polițiștii care încearcă să identifice și să prindă spărgătorul de la banca cashless trăiesc cu spaima că nu vor reuși dezlegarea cazului și că superiorii de la Stockholm vor găsi soluțiile. Bătrâna Estelle, delicată și tolerantă, face cunoștință cu Julia și Ro, cuplul de lesbiene care participă la vizionarea apartamentului, folosindu-se de asocierea dintre acest oraș și cuplurile LGBTQ+. Se creează imaginea unei lumi provinciale, liniștite, în care nici măcar spărgătorii nu sunt ce par a fi, agresivitatea, violența nefiind apanajul nici măcar a unei luări de ostatici. Bineînțeles că este menționat și numele sindromului Stockholm, pe care ar putea să-l aibă și cei șapte ostatici. Numai că relația atacator-atacat este inversată, pervertită, atât spărgătorul, cât și ostaticii fiind niște profani, niște amatori, niște „idioți” care nu-și stăpânesc deloc „rolurile”. Spărgătorul este înțeles de către victimele sale, acestea caută soluții de scăpare pentru așa-zisul atacator.

Spărgătorul și ostaticii devin în final o mare familie, experiența trăită în ajunul Anului Nou, redându-le bucuria de a trăi, învățându-i că: „limitele universului […] nu există. Tot ce știm despre Dumnezeu este că nu știm nimic. Și tot ce i-a cerut o mamă, care era și preot, familiei sale e simplu: Să facem tot ce putem. Să plantăm azi un măr, chiar dacă știm că mâine e sfârșitul lumii. Să-i salvăm pe cei pe care îi putem salva.”

Cartea putea cădea în capcana unui text lacrimogen, dar se salvează prin umor și ironie, (întâlnite încă din dedicația cu care se deschide romanul: „Această carte este dedicată vocilor din capul meu, cei mai bizari prieteni ai mei. Și nevesti-mii, care locuiește cu noi”) printr-un puzzle narativ care stimulează atenția cititorului. Iată cum naratorul ”fraternizează” cu personajul, explicând „întorsăturile” destinului:

„Cu o zi înainte de ajunul Anului Nou, pui în buzunar ultima scrisoare de la avocatul care vrea să-ți ia copiii, lângă scrisoarea în care proprietarul îți spune că, dacă nu plătești chiria azi, te dă afară. Și atunci, în momentul acela, nu mai e nevoie de mare lucru ca să clachezi. O singură idee foarte, foarte proastă. Nu-i nevoie de mai mult. Te uiți la pistolul de jucărie care arată ca un pistol adevărat. Faci două găuri într-un fes negru și ți-l tragi peste ochi, întri într-o agenție a băncii care nu vrea să-ți împrumute bani fiindcă n-ai bani, te gândești să ceri doar șase mii cinci sute, banii de chirie, și să te întorci să-i plătești când îți primești salariul.[…] Dar, pe urmă, se dovedește că afurisitul de pistol de jucărie, care arată ca un pistol adevărat, de fapt arată așa fiindcă este un pistol adevărat.”

Romanul atinge subiecte de mare actualitate, într-un stil propriu lui Fredrik Backman, care este un fin observator al societății globalizante în care trăim:

„De asta nici nu avea prieteni adevărați, nici măcar pe platformele de socializare, și petrecea cea mai mare parte a timpului deprimându-se că vreo celebritate pe care o ura nu și-a distrus viața nici azi. Chiar înainte să intre spărgătorul, London era ocupată să dea clic frenetic pe net, ca să vadă dacă doi actori celebri urmau să se despartă au ba. În sinea ei spera că da, căci e mai ușor să-ți duci propria anxietate dacă știi că nici alții nu sunt mai fericiți.”

Naratorul este de multe ori în ipostaza unui înțelept, a unui filosof sui-generis, care demonstrează că are experiență de viață și definește condiția umană într-un stil aforistic, lipsit de emfază, colocvial:

„Partea îngrozitoare în a deveni adult este că ești obligat să recunoști că nimănui nu-i pasă de tine, că trebuie să te descurci pe cont propriu, să te prinzi singur cum funcționează lumea. Să muncești și să-și plătești facturile, să folosești ață dentară, să ajungi la timp la întâlniri, să stai la coadă și să completezi formulare […]Uneori te uiți în jur- la serviciu, la ședința cu părinții sau pe stradă- și îți dai seama, cu înfiorare, că toată lumea pare să știe ce face. Că doar tu te prefaci. Că toată lumea are resurse, totul sub control și energie pentru orice. Că toți copiii celorlalți știu să înoate. Dar tu nu erai pregătit să devii om mare. Cineva ar fi trebuit să te oprească.”

Se întâlnesc și clișee inerente, întâlnite mai ales în filmele de acțiune (polițistul uman, care livrează pizza atacatorului, care are timp să țină discursuri mobilizatoare etc.)

Două teme par dominante și traversează fiecare pagină a romanului: relația părinți-copii și sinuciderea. Condiția părintelui care învață și el acest rol este emoționant prezentată: „Căci ăsta e rolul părinților- să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când pașii le șovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi și asta e o responsabilitate uriașă, pentru că ei încă n-au înțeles că habar n-avem de nimic.”

Tema sinuciderii este foarte importantă, după cum se observă și din „Mulțumirile autorului: „Lui J. Puțini oameni mi-au influențat viața mai mult decât tine. Cel mai bun, cel mai ciudat, mai haios, mai gălăgios și mai complicat prieten pe care l-am avut vreodată. Au trecut aproape douăzeci de ani și încă mă gândesc la tine aproape în fiecare zi. Îmi pare atât de rău că n-ai mai putut. Mă urăsc că nu te-am putut salva.”

Oameni anxioși de Fredrik Backman este un roman pentru toate vârstele, o carte care poate figura printre lecturile de Crăciun, cu un mesaj optimist, de încredere în natura umană, de speranță că umanitatea va supraviețui, dincolo de anxietăți și alte frământări sufletești.

LOREDANA STAN