Acum lumea își aureolează chipurile cu mesajul ”Și eu mă vaccinez”. Cât ne mai plac încolonarea și, mai ales, ostentația cu care facem acest lucru. Multă lume își face un merit dintr-un drept pe care îl are fiecare. Italienii arătau și ei la tv azi prima asistentă vaccinată, aplauzele de rigoare și festivismele aferente. Un medic propunea o lege prin care să fie obligați să se vaccineze toți lucrătorii din domeniul medical. Dezbaterea era elegantă, argumentată, nu atât de țățească, precum o vezi la televizoarele noastre. Vaccinurile aduse în țară sunt puține, dar lozincile sunt multe. Următorul mesaj de pus pe poza de profil ar putea să fie și: ”Și eu am creier, deci gândesc cu el”. De asemenea, se așteaptă și selfie-uri cu seringa înfiptă în braț.
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru mesaje aureolante
”Într-un an, de Sfântul Vasile, mă aflam în casa de la țară a bunicii mele din partea mamei, împreună cu frații mei mai mici. Abia împlinisem treisprezece ani. Dormeam toți trei fără griji, în paturi din aceeași încăpere, înveliți cu plăpumi groase umplute cu lână, în timp ce afară ningea cu fulgi mari, plutitori, iar zăpada ajunsese mai înaltă decât căsuța câinelui.
Când am deschis ochii, treziți de zgomotele dimineții și de lumina albastră de la ferestre, ne-am întins căscând răsfățați în adăpostul nostru. Eram ca puii din cuibul unei păsări, care urma să ne aducă hrană în pliscurile noastre deschise. Ne-am gândit cu drag la bunica, aflată la bucătărie, unde ne pregătea turte fragede, ușor de rupt cu mâna, și căni cu lapte cald.
În scurtă vreme bunica a intrat însă nu ca să ne cheme la masă, ci ca să ne anunțe, bucuroasă, emoționată, ca pe un eveniment, venirea colindătorilor.
Colindători?! Eu știam că ei vin doar în ajun, nu în zori. Iată însă că imediat ușa s-a deschis larg și în odaia în care dormiserăm au pătruns cinci sau șase flăcăi veseli și prietenoși, roșii în obraji. Erau îmbrăcați în cojoace și căciuli din blană de oaie. Odată cu ei a pătruns în încăpere un val de aer rece, încărcat de o pulbere de zăpadă. Ce minunată e o baie de frig pentru cineva bine încălzit!
Cu o voce gravă și prietenoasă, ei au început să cânte în cor. Ne transmiteau o dorință sănătoasă de muncă sub cerul liber, dar ne și mustrau într-un mod simpatic că ne-au găsit în pat:
„Nu-i vremea de dormit,
Da-i vremea de sculat,
La câmp rotat
Brazdă neagră de răsturnat,
De semănat grâu în două cu secară,
Până-n seară
Să rasară.
– De trei ori din clopoței,
Trageți glasul, măi flăcăi!
– Hăi, Hăi!“
Și în timp ce cântau, mai făceau ceva, ceva care mi s-a părut atunci uimitor: aruncau cu boabe grele de grâu în noi! Boabele îmi loveau fața, mâinile și trezeau în mine o amintire despre care nu știusem că o am. Parcă-parcă, într-o altă viață, pierdută în „negura de vremi“ ieșisem și eu la arat și la semănat primăvara, ținând cu brațe puternice coarnele plugului și împrăștiind apoi ritmic, în brazde, câte un pumn de semințe de grâu, cu un gest arhaic-obscen, de fecundare a pământului.
Ce trăire de neuitat! Am simțit atunci, cu o mare intensitate, că necunoscuții intrați pe neașteptate în odaia noastră sunt de-ai mei. Și că eu sunt de-al lor. Cuvintele rostite de ei cu o voioșie bărbătească nu numai că le înțelegeam, dar mi se păreau importante, pline de sens, cădeau în sufletul meu la fel de grele ca boabele de grâu.
(Dacă mi s-ar cere să aleg un singur cuvânt pentru a defini felul de a fi al românilor acela ar fi voioșie. Cu ce clește de tortură înfricoșător au reușit comuniștii să smulgă voioșia din sufletul românilor!)
Din acel moment am devenit atent, pentru tot restul vieții, la cum sunt ai mei. Și la orice indiciu, din felul meu de a fi, că le aparțin. Nu m-am dus pe jos, ca Eminescu, în adolescență, ca să văd cum trăiesc românii de dincolo de Carpați, ce cuvinte folosesc, ce obiceiuri au, cum se îmbracă și ce cântece cântă. Așa ar fi trebuit să fac. Dar aceasta e altă poveste.
Când mă duceam la pescuit, la apa Moldovei, nu mai treceam prin sat grăbit și absent, ci mă opream să mă uit la case și la curți, să stau de vorbă cu oamenii, după ce le dădeam binețe, indiferent dacă îi cunoșteam sau nu, după cum se obișnuia în partea locului. Ce demnitate de suveran are cineva, chiar și un moșneag ruinat fizic, când stă în fața casei lui! La Suceava, în fața blocurilor muncitorești care rănesc bunul-gust prin însăși prezența lor în vecinătatea cetății lui Ștefan cel Mare, oamenii păreau stânjeniți și umili fără motiv (sau, ceea ce e cam același lucru, arțăgoși). Dar la Boroaia țăranii aveau ceva firesc-august și, în caz că te opreai în dreptul lor, te întrebau imediat dacă vrei să bei un pahar cu apă de la ei din fântână sau să te odihnești o clipă pe banca de la poartă. Niciunul nu te privea ursuz sau batjocoritor, niciunul nu găsea un pretext ca să se întoarcă la treburile lui și să te lase să pleci în plata domnului.
Dacă intrai în curte vedeai prunele puse la uscat pe acoperișul de draniță, cotețul găinilor mereu burzuluite cu ouăle proaspete ascunse în cuibar (știam să le dibuiesc în doi timpi și trei mișcări), grajdul în care vacile calme încă nu se întorseseră de la păscut, dar în care le așteptau donițele pentru lapte spălate și așezate cu gurile în jos, melița înconjurată de resturi de puzderii de cânepă, capra de tăiat lemne, cu ferăstrăul știrb atârnat de o parte a ei, WC-ul într-o rână din fundul curții. Niciun WC de marmură, sofisticat, dintr-un apartament de lux nu egalează în decență un asemenea WC țărănesc. Unui țăran i-ar fi rușine să-și facă nevoile cu icnituri „în casă“, despărțit doar de un perete de o încăpere în care, poate, cineva cântă o doină sau coase o ie. WC-ul din fundul cărții e departe de casă, undeva, într-un spațiu doar vag domestic, aproape de acela sălbatic unde își lasă excrementele lupii și vulpile.
Și în casă aveam multe de văzut. Îmi plăceau lavițele înguste, cu covoare împăturite și stivuite pe ele și perine albe clădite una peste alta, lăzile de zestre pline de veșminte frumos și cu bun-gust colorate, lucrate migălos, exprimând o cumințenie care îmi aducea lacrimi în ochi, bârnele de sub tavan, înnegrite de fumul lumânărilor sau al lămpilor cu petrol, pe care se aflau Biblia, teancul cu scrisori trimise cândva din armată de bărbatul casei și, uneori, o carte cu poezii de Eminescu. Într-o cameră mai mare așteptau să fie puse în funcțiune fusul, vârtelnița pentru făcut sculuri și războiul de țesut. (Am lucrat și eu la un război de țesut al bunicii „covoare de cârpe“, familiare și multicolore; sunt din nou la modă, după cum am observat amuzat vizitând anul trecut un magazin cu pretenții.)
Aș putea să scriu sute de pagini, fără să mă documentez, bazându-mă exclusiv pe amintiri, despre viața unui sat românesc de altădată, încă nedistrus de comunism. Satul avea sărbătorile lui, morala lui, cântecele lui, legendele lui; avea un mod temeinic și planificat de a munci, un ritual al îndrăgostirii, plin de tandrețe și nelipsit de umor, o pedagogie aplicată de părinți copiilor, un cult al părinților și părinților părinților, o medicină, o gastronomie, o serie întreagă de jocuri și jucării, un mod înțelept de a-i pedepsi pe răufăcători (nu erau închiși, ci alungați din sat), un mod bine reglementat de colaborare în cazul unei catastrofe, avea tot ce-i trebuia. Avea până și o grijă față de oamenii talentați. O întâmplare mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Odată, când bunica – femeie singură – era depășită de obligația de a strânge repede porumbul de pe ogorul ei, au venit de la sine, fără să tragă de ei cineva, mai mulți oameni din sat să o ajute (s-a organizat spontan o clacă). Printre voluntari era și un tânăr care cânta din vioară duminica la horă. Un bătrân i-a spus ferm: „Tu nu vii la strânsul porumbului! Îți strici mâinile! Noi toți știm să tăiem porumbul. Dar numai tu știi să cânți la vioară.“
Nu-l consider vinovat pe un tânăr de azi care necunoscând satul românesc nici dintr-o experiență directă și nici din cărți nu-și iubește țara. Ce țară să iubească? Aceea care i se dezvăluie când iese din casă într-un oraș murdar, cu oameni irascibili și claxoane asurzitoare?
Poate că nici eu nu aș fi iubit-o dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o zi de Sfântul Vasile, în casa bunicii mele dintr-un sat din nordul Moldovei, să simt boabele grele de grâu căzându-mi pe față.”
Publicat înale vieții, CHESTII, CĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru texte memorabile
„- Știi ce e cel mai rău când ești părinte? Că ești judecat tot timpul. Poți să faci un milion de lucruri cum se cuvine, dar e de-ajuns să greșești o dată ca să rămâi pentru totdeauna «părintele care era ocupat cu mobilul când leagănul i-a lovit copilul în cap.» Nu-i scăpăm din ochi zile în șir, dar se întâmplă să citim UN mesaj pe telefon și-atunci toate momentele noastre bune de grijă părintească nu mai valorează nimic. Nimeni n-ajunge la psiholog ca să vorbească despre momentele în care copilul nu a încasat un leagăn în cap. Părinții se definesc prin eșecurile lor.”
„Lucrul de neînțeles pentru fii și rușinos pentru tați să recunoască este că, de fapt, nu ne dorim să-i vedem pe copiii noștri nici urmându-și propriile visuri, nici călcându-ne pe urme. Ci noi vrem să le călcăm pe urme, când ei ne urmează visurile.”
„Asta-i forța literaturii, știți, să fie ca mici scrisori de dragoste între oameni care nu pot vorbi despre sentimentele proprii decât prin cuvintele altora.”
„Și vine și Anul Nou, ceea ce nu înseamnă niciodată mare lucru cum speră mereu lumea. Asta dacă nu ești vânzător de almanahuri. O zi lasă loc alteia, acum devine atunci. Iarna se întinde peste oraș, ca o rudă cu prea multă încredere în sine.”
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru din „OAMENI ANXIOȘI” de Fredrik Backman
Este un roman apărut în 2020, înscris în Concursul de Debut al Editurii ”Polirom” și câștigător al acestuia. Autoarea Ema Stere este jurnalistă la Radio România Cultural, doctor în filologie şi cadru universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Realizează alături de soțul său, Attila Vizauer, emisiunea ”Vorba de cultură”. De asemenea, este absolventă a Universității de Medicină, publică proză scurtă în revistele ’’Iocan’’ şi ’’Capital cultural’’, scrie scenarii originale sau adaptări pentru teatru radiofonic şi scenă adresate unui public eterogen. În anul 2020, producţia sa pentru teatru radiofonic, realizată în colaborare cu Vlad Ivanov, ”Jos comunismul!’’ a fost nominalizată la Premiile UNITER.
Romanul său de debut în proză, ”Copiii lui Marcel” a fost scris pe durata a nouă ani, cu intermitențe, și, pe parcursul celor 534 de pagini, reunește destinele multor personaje, folosind stiluri, specii narative diferite, o vastă documentare din domenii aparent ireconciliabile (agricultură, arhitectură, modele de organizare a societății umane etc.). Există în această carte o bogăție umană și un tablou atât de complex al realității care te țin în priză tot timpul. Personajele parcă ies din carte și te trag de mânecă, te incită să le afli poveștile. Realitatea cotidiană atât de pestriță și din anii 1980 și din prezent este veridic, realist, reconstituită. Din acest punct de vedere, cartea poate fi considerată un roman al memoriei, deși scriitoarea nu face un scop în sine din a oferi lecții de istorie, nu realizează o viziune gravă asupra istoriei recente naționale. Se întâmplă ca toate personajele să fie niște ”povestași” care scot la iveală niște întâmplări stranii, biografii interesante, iar vocea naratorială supremă este o tânără de 28 ani, neindividualizată prin nume.
Cartea are cinci capitole și urmărește încercarea a trei tineri de a construi o comunitate sui-generis, un altfel de falanster, un altfel de kibuț, în jurul unei ferme plasate într-un sat ficțional, Sânceni, replică a miticului Macondo sau a rebrenianului Prislop. Nemulțumită de cariera de corporatistă, naratoarea abandonează viața consumeristo- citadină și alături de iubitul său, Matei, și de vărul acestuia, Francisc, pleacă la țară, închiriază o fermă care era moștenirea unui prieten din Germania, Serebreakov. Aici află despre un personaj local fabulos, Marcel Serebreakov, și planurile inițiale ale celor trei sunt deturnate de poveștile spuse la cârciumă:
”-Păi, Marcel a făcut toate prostiile pe care le știi și mata și încă cinci sute de care încă n-ai aflat! Și ierea așa, întreprizător.
-Da, mă nene, se băgă din nou nea Ilie cârciumarul. Marcel ierea așa: la 7 ani a început să bea, la 7 ani și o lună făcea contrabandă cu țuica lui moșu-său. La 8 ani fuma, la 8 ani și-o lună vindea la copii țigări făcute de el. Dracu știe cum le făcea. […] Marcel a făcut școală multă, tot liceul, și p-ormă a venit în sat.[…] – am auzit, că de văzut nu l-am mai văzut- că Marcel s-a însurat. Și a făcut doi copii, un băiat și-o fată. Fata s-a dus de mică. De la băiat i-a venit nepoții, probabil Serebreakov ăla care-l stiți dumneavoastră în Germania și alții din Argentina și din Africa și unde-or mai fi.”
Cei trei hotărăsc să-i adune la ferma de la Sânceni pe ”copiii lui Marcel”, formând o comunitate atât de diversă, care au în comun apartenența la această ”familie”:
”Pe 25 octombrie 2012 au sosit la Sânceni marceloții oficiali, cei aleși de noi: 20 de persoane, bărbați și femei, câțiva veniți cu familia. În total: 27 de adulți și 8 copii, cu vârste între 6 luni și 13 ani. Am organizat o întâlnire de bun-venit în curte, mai pe seară.”
În realitate, nu există nimic în comun între acești ”marceloți”, e o ”faună” pestriță aleasă pe baza unor anunțuri și a unor scrisori de intenție care scot la iveală motivații diverse:
”Erau frați? Aveau dreptul să se afle acolo, să revendice moșia Serebreakovilor? Nici pomeneală. Nimeni nu semăna cu nimeni – degeaba le căutam vreo trăsătură comună, un aer de familie, orice. Înalți și scunzi, păroși și chei, bruneți și blonzi, ei împărtășeau totuși un detaliu extraordinari: toți o zbârciseră atât de tare, încât fuseseră gata să vină la Sânceni, să se culce pe dușumele, să se înghesuie printre o mulțime de străini. Ce le promisesem? Mai nimic. Îi asteptau multe zile de muncă grea și urmau să trăiască, măcar până la prima recoltă, din resursele proprii- cu care, desigur, stăteau foarte prost.”
Romanul prezintă toate etapele dezvoltării unei comunități sui-generis: stabilirea ierarhiilor, asumarea deciziilor, inițierea în domeniul agricol, traiul și munca în comun, asigurarea mijloacelor necesare vieții, consultarea ”marceloților” în ceea ce privește reconstrucția casei (cu desene care arată planuri rudimentare ale casei), construcția casei, moartea absurdă a unora dintre membrii comunității, contestarea liderului, revolta etc.
De asemenea, cartea are și o intrigă polițistă, un plan narativ fiind reprezentat de încercările de a dezlega misterele dispariției lui Marcel Serebreakov, la care se adaugă teoriile conspirației, fenomenele paranormale.
Prin vocea unor personaje sunt puse în valoare caracterul critic, viziunea satirică asupra societății românești. De exemplu, naratoarea este adepta unui stil educațional tradițional, rigid, care cultivă latura informativă a învățării:
”Școala e o chestie serioasă. Nu cred în prosteala cu transformarea învățăturii în joacă și exemplificatul până în pânzele albe și mângâiatul retarzilor pe creștet, bravo, că poate memorează de la sine. Nu există așa ceva – poate la grădiniță. Când intri într-o sală de curs, știi că ești obligat să muncești. Ca să înveți o limbă străină, trebuie să reciți cuvinte și forme verbale și reguli, singur în camera ta, o lungă perioadă. La fel e cu chimia, la fel cu matematica. Toate micile piese de teatru de genul eu sunt ficatul și tu ești vezica biliară sunt pierdere de vreme. Cartonașele cu poze care trebuie potrivite cu legende amuzante, o insultă la adresa inteligenței. O oră de istorie în care se evocă vremea lui Ludovic Soare, cu tot cu muzică și reproduceri artistice, e la fel de instructivă ca un serial turcesc. Zici vai, ce frumos, până seara uiți tot.
Profesorul nu trebuie să fie simpatic. Nici cursantul nu trebuie să fie simpatic. Primul n-are nicio treabă să-și povestească viața, iar al doilea trebuie să-și vadă de caietele lui, să nu vină în pauze cu întrebări cretine care arată foarte clar că n-a citit nimic. Pe urmă, școala nu e cârciumă. Fără beri pe masă, fără discuții despre altceva. Cât durează, cursul e curs.”
Iată și exprimarea condiției efemere a omului contemporan, într-o viziune pesimistă:
”Nu așteptăm nimic, nu sperăm, ne e frică de moarte. Respectăm cele zece porunci și încă o sută. Nu ne temem de Dumnezeu, nu ne e rușine, dar ne facem fiecare o schemă în cap și după schema asta trăim. Știm că planeta e mică și se răcește. Dacă eu fac un copil acum, copilul copilului lui- la a nu știu câta generație- o să moară în mlaștină. Toate cărțile din lume o să dispară în mlaștină. Toată muzica, artele plastice- lucruri frumoase, minunate, în fața cărora nici nu poți să respiri- o să moară în mlaștină. Noi n-o să apucăm asta. Noi trăim de aici până aici, unde îți fac eu semn pe masă, pe urmă gata.”
Există în carte și personaje care își măsoară anii, raportându-se evenimente culturale și la numele unor personalități artistice: ”Poate în ’95? Știu că tocmai câștigase Valeria Seciu Premiul UNITER, v-am spus că eu urmăresc chestiile astea. Și cu Valeria Seciu…aveam așa, ca o primăvară în suflet, să verificați la UNITER când a fost…”
Personajele se individualizează și prin limbaj. Limbajul este și argotic și elevat și filosofic și colocvial, accentuând natura umană.
Romanul ”Copiii lui Marcel” este o lectură atractivă și datorită legăturii care se stabilește între narator și cititor, realizându-se un veritabil ”parteneriat” între cele două instanțe ficționale:
”Cititorului care se gândește: Zero acțiune deci în următoarele pagini, cine ar vrea să citească despre școală? Ia mai bine să dau la sfârșit, îi spun doar atât: te înșeli amarnic, prietene.”
Finalul cărții care, inițial, s-a numit ”Falansterul” este deschis și îl regăsim chiar în prima pagină a romanului. Rămâne deschisă interpretarea plecării de la Sânceni, evadarea din ”casa lui Marcel”.
LOREDANA STAN
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Copiii lui Marcel” de Ema STERE (recenzie)
O domniță de la gelaterie scrie ”vizavi” (forma corectă), pe stil vechi, adică ”vis-a-vis”, cum nu se mai scrie din 2005. O drăgălașă comediantă ne arată cum face cârnați la cuptor, la 8 dimineața. Un susținător sau membru al unui partid ne avertizează batjocoritor că avem 4 ani să plângem pe clanțe. De ce pe clanțe, întrebare fără răspuns. La capitolul artistic, Murivale face poze cu superbe crizanteme în brațe și ne arată pictura sa cu Leonardo de pe un zid în ruină. Într-un live de pe 9 decembrie, ne arată grădina sa acoperită de zăpadă, cum stropește cu apă caldă ca să încălzească atmosfera, își face mustrări de conștiință că nu găzduiește în atelierul său un om al străzii, așa cum altădată avea curajul să facă, ne vorbește despre ”beneficiile” bătrâneții, dar și despre partide politice. O splendoare de om pe care nu ai cum să nu-l apreciezi. Afară e ceață iar. E toamnă, iarna.
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru dimineața pe rețele…
”Toți oamenii care nu sunt lângă jumătățile lor contribuie la dezordinea din lumea asta.”- din piesa de teatru „Doua liniuțe” (regia Lia Bugnar, cu actorii: Marius Manole, Medeea Marinescu, Anghel Damian, Cătălin Babliuc, Irina Antonie, Alexandru Nagy, Lia Bugnar).
Publicat înevenimente|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Două liniuțe”
Au ieșit purii și pudibonzii la înaintare să analizeze ficțiunea, după regulile realității. Se vede persoana I, se pune semnul egalității între narator și autor. Pe cine să mai convingi de existența unui eu ficțional, o replică de hârtie a persoanei reale? Ființa care nu poate citi decât fragmente și printre rânduri va pune verdicte, va eticheta și va da rețete de scriere valoroasă. Mai nou, toată lumea se pricepe și la literatură, deși nu se mai citește aproape deloc. Se scrie pentru un public din ce în ce mai nepregătit să citească înțelesurile unei opere de ficțiune. Poate înțelege cineva deznădejdea lui Blaga, îndemnul adresat cititorului: ”Ţi-a mai rămas în urechi vreun cuvânt?/ De la basmul sângelui spus/ întoarce-ţi sufletul către perete şi lacrima către apus.”
Publicat înale vieții, CHESTII, FICȚIUNE|Comentariile sunt dezactivate pentru specialiști în literatură
„Când se apropie Crăciunul, devin neliniştit şi nervos ca în faţa unui examen. Mai mult, ca un analfabet în faţa unui examen. Mai mult chiar, ca un analfabet în faţa unui examen de care depind sufletul şi viaţa lui. Un examen pe care n-are voie să-l rateze, dar pe care nu-l poate nici lua, căci ştie că nu va înţelege întrebările, iar cei ce-l privesc de la catedră, de la o înălţime nemăsurată, nu-i vor înţelege, nici nu-i vor auzi măcar, răspunsurile. În Ajun bag aspiratorul, fac cumpărături, mă fâţâi pe la bucătărie ajutând la sărmăluţe şi la friptură, apoi după-amiaza împodobim pomul de Crăciun. Şi cinăm, îmbrăcaţi de gală, ciocnim paharul cu vin, facem fotografii copilului care se-ntinde după globuri. Dar eu nu sunt acolo, eu dau înconjor, mai mult ca-n orice altă zi a anului, nesfârşitei cetăţi a lui Dumnezeu, căutând un pod care să nu fie ridicat şi o poartă neferecată. Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată „Înger, îngeraşul meu”, îngenuncheat împreună cu mama lângă pat, n-am fost la biserică, n-am cântat colinde creştine. La mine n-a venit niciodată Moş Crăciun. Din primii ani de viaţă am auzit că Dumnezeu nu există, că sfinţii, îngerii şi Isus însuşi sunt născociri băbeşti, că preoţii sunt nişte trântori. Există poate în sufletul sau în trupul nostru un organ deschis pentru a-l primi pe Dumnezeu în noi, din fragedă copilărie, „o dată cu laptele supt de la mama”, cum se zice. Dacă trec anii şi nimeni nu stropeşte sămânţa aceasta cât un bob de muştar, ea se va chirci şi va muri. Aşa cum copiii crescuţi de lupi nu vor mai vorbi niciodată, cel crescut fără rugăciune şi fără sentiment religios nu va mai fi niciodată un credincios adevărat. Mă simt şi eu un copil-lup al lui Dumnezeu.” (MIRCEA CĂRTĂRESCU- din volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”)
Publicat înale vieții, CHESTII, CĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru despre Crăciun
Dezgust față de înregimentarea politică a unor intelectuali. S-a văzut o cohortă de profesori care pupă condurii care trebuie și citează texte inspiraționale ale unor personaje implicate în politică. S-au văzut poze drept aduceri aminte ale unor epoci în care era rău, pentru că acum se trăiește în paradis. Dintr-un spațiu locativ mai mic se aud și alte vorbe de duh, cu mame înjurate și neamuri îndreptate către originile ființei. Teancul de maculatură cu candidați (cacofonie voită) se mărește. Se transformă într-un tunel, prin care mâine, în ziua votului se va merge triumfalist la vot. Când te gândești că termenul „candidat” provine de la cuvântul latinesc ”candidus,-a, -um” – alb strălucitor, și de la toga candida pe care o îmbrăcau aspiranții la magistraturi.
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru ca înainte de 6 dec.
Iar ne învață ăștia cum să ne prezentăm la vot și cu cine să votăm. Scriitori, actori, homines nonpolitici, ne oferă argumente pentru care unii de pe liste trebuie să nu fie ștampilați. Cutiile poștale s-au umplut de maculatură cu fețe de candidați, preoții au plecat deja în vizitele de Crăciun. S-a dat startul la împodobit bradul, dar nimeni nu-l mai cântă pe Fuego. La modă sunt jazzul crăciunistic și vlogmasurile. La modă sunt vitamina D, paracetamolul și pulsoximetrul. Mâine, la Brăila, un înalt oficial va face podul din picioare, că e flexibil. Noapte bună, copii!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru cronică-3 dec.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.