Mirabilissemper's Blog

din ”Scara lui Iakov”

”(…)Nora arăta împăcată cu perspectiva morții apropiate și acum, când totul era amânat pentru un timp nedeterminat, simțea acut frumusețea și intensitatea vieții. N-o luase niciodată ca pe un dar, acum însă trăia fiecare clipă ca pe o sărbătoare. Nimicurile aproape neobservate înainte prindeau strălucire, îi încălzeau inima- ceașca de cafea băută dimineața, apa țâșnită cu putere din duș, linia trasă cu creionul pe hârtie, smocul de iarbă ițindu-se de sub piatră; muzica, atât de plăcută înainte, se transformase acum într-un adevărat eveniment, un prilej de a sta de vorbă ”între patru ochi” cu Bach sau cu Beethoven; n-o mai iritau fleacurile care altădată o enervaseră, pălăvrăgeala de doi bani, ciondănelile mizerabile… Rămânea doar bucuria de a trăi, gustul vieții multiplicat de mii de ori. Chiar și convorbirile la telefon, o adevărată pierdere de timp, care o scoteau din ale ei, îi făceau acum plăcere- vocile prietenilor, nu dintre cei apropiați, venite pe nepusă masă din trecutul îndepărtat: o colegă de clasă de care uitase complet, croitoreasa de la atelierul teatrului din Siberia unde făcuse decorurile unui spectacol acum douăzeci de ani, telefonul cu totul neașteptat al lui Nikita Triogubski, prima ei iubire devastatoare din clasa a opta…”

”Ultimul lagăr din viața lui Iakov Osețki, acela de la Abez, era un lagăr special pentru invalizi. Acolo îi trimiteau pe deținuții storși de putere, slăbiți de munca în minele din Inta și, odată cu ei, pe toți cei care stăteau să moară din republica Komi. (…)

Iakov era la curent cu secretul destăinuit de prietenul lui ”gură spartă”, felcerul Kostia Govorunov: într-una din gropile comune, printre mii de cadavre, se afla cadavrul filozofului ortodox Karsavin, profesor până nu demult la Universitatea din Vilnius. Doctorul lituanian care îi făcuse autopsia, deținut și el, vârâse în stomacul mortului un mic flacon din sticlă de culoare închisă, cu numele scris pe o bucățică de hârtie. Kostia participase la autopsie, văzuse totul cu ochii lui. Doctorul spera că vor veni vremurile când urmașii vor exhuma cadavrele, vor găsi hârtia aruncată în oceanul resturilor umane și-i vor ridica profesorului un monument.

Iakov se obișnuise de multă vreme cu ideea insuportabilă că va fi îngropat aici, la Cercul Polar, în groapa comună. Își spunea că așa fusese soarta familiei sale,  poporului său – în groapa comună de la Kiev, la Lukianovka, zăceau patru verișoare primare, fratele său mai mic, fuseseră uciși. În total îi muriseră douăzeci și nouă de rude de sânge. Și în Europa încă multe milioane cu care nu se înrudea. Diavolul era același, doar mustățile nu semănau… (…) La Abez însă nu simțea neajunsul singurătății, al lipsei de comunicare. Lagărul era popular cu oameni din generația sa, reprezentând o parte a poporului care trebuia distrusă. Oameni de știință, artiști, poeți- intelectualitatea de cea mai bună calitate, numită ”căcatul nației” de întemeietorul marelui stat sovietic. Tocmai ”căcatul” ăsta multinațional i-a prilejuit lui Iakov întâlniri prețioase.”

”Senzația de ”nefericire” îi era străină lui Iakov, nu-și îngăduia să se simtă nefericit, se rușina când tristețea apărea fulgerător și, în momentele grele, știa să se bucure de cele mai mărunte daruri ale vieții: de soarele apărut pentru o clipă, de ramura verde din fereastră, de omul agreabil, întâlnit întâmplător pe drum, cu care putea intra în vorbă, de o carte-lucrul mai important decât toate. Marusia știa să se bucure și ea de nimicuri, dar trebuia ca Iakov să fie prezent, fiindcă fără un martor, fără un spectator, nu reușea deloc să fie fericită. Artistul are nevoie întotdeauna de public.

Iakov era sigur că ar fi putut să-i înfrângă starea de deprimare cu bărbăția lui, cu intimitatea minunată, rar întâlnită, care le înfrumuseța viața. Voia s-o mângâie, s-o alinte, s-o îmbrățișeze, s-o facă să ajungă la punctul culminant al plăcerii împărtășite de amândoi și chiar să treacă în zona aflată dincolo de plăcerile trupului…”