Mirabilissemper's Blog

Acum, când omenirea este într-o mare pauză, pentru reflecție și regăsire, este timp și pentru citit, este timp pentru lecturi profunde care să răspundă la mari întrebări. O asemenea carte este Scara lui Iakov scrisă de Ludmila Ulițkaia.

Lectura acestui roman a fost săvârșită într-o duminică de sfârșit de martie, pe fundal de „Oblivion” a lui Piazzola, când totul părea că stă sub semnul extincției (mai puțin primăvara de afară). Iakov murise într-o cameră sărăcăcioasă, singur, Nora nu se simțea nici ea prea bine, iar în lumea reală moartea bântuia ca în gravurile lui Goya. Atunci cititorul a avut impulsul de a plânge, dar se temea că plânsul acesta nu s-ar fi putut sfârși prea curând și s-a gândit imediat la o secvență fericită din finalul romanului: nașterea unui alt Iakov, străstrănepotul tizului său.

Lectura acestei cărți (în care femeile sunt stăpâne, domină universul ficțional, dar nici bărbații nu sunt de lepădat) poate părea un proces istovitor, dar la așa ceva predispune întotdeauna o capodoperă: cronologia discontinuă; planuri narative care se întretaie sau merg în paralel: personaje multe, complexe, fiecare fiind un univers în sine; referințe la teatru, muzică, literatură, matematică, biologie; stiluri diferite. Scriitoarea Ludmila Ulițkaia are în palmares multe capodopere, pentru care a primit majoritatea premiilor importante, mai puțin premiul Nobel. E îndrăgostită de proza scurtă și excelează în specia povestirii, a nuvelei. Nici atunci când scrie roman, nu se îndepărtează de acest model, întrucât își structurează discursul narativ pe capitole, care pot fi tratate independent.

Scara lui Iakov este romanul care conține cele mai multe elemente autobiografice. Scriitoarea a debutat târziu, în jurul vârstei de 50 de ani, după ce abandonase cariera de genetician și pe cea de secretar literar la Teatrul Evreiesc din Moscova. Cartea conține, explicit,  la sfârșit o clarificare asupra principalei surse de inspirație: „În această istorie s-au folosit fragmente de scrisori din arhiva familiei și note din dosarul lui Iakov Ulițki (Arhiva KGB nr. 2160).” Așadar, personajul Iakov  îl are ca model real pe bunicul scriitoarei, după cum Nora Osețkaia poate fi considerată  un alter-ego al scriitoarei.

Titlul acestui roman frescă face trimitere la personajul biblic din Vechiul Testament care visează o scară pe care urcă și coboară îngerii (și nu zboară) prin care Dumnezeu îi vestește roadele seminției sale. (O asemenea scară (a raiului, de data aceasta) există pictată pe zidurile mănăstirii Sucevița). Titlul întărește caracterul de saga al acestei opere literare în care acțiunea se întinde pe durata unui secol, urmărind destinul a patru generații al căror strămoș este Iakov Osețki (1890-1956). Scriitoarea interpretează acest motiv ca o alegorie a dificultăților existenței, a încercărilor omului de a rezista capcanelor vieții: „M-am gîndit la Iakov reprezentat în icoanele rusești, ca un om care urcă pe scară, ajutat de îngerii buni, dar tras înapoi de îngerii răi“.

Temele sunt variate, Scara lui Iakov fiind un roman problematizant, al condiției umane, dar și al iubirii, și chiar unul politic, istoric.

Cartea este alcătuită din 50 de capitole cu titluri sugestive sau care anticipează situarea în cele două planuri narative pe care e structurată opera: romanul Norei (povestea de iubire cu Tenghiz Kuziani ); romanul lui Iakov -romanul epistolar (corespodența dintre Iakov și Marusia)/jurnalul lui Iakov.

Incipitul romanului lui Iakov este reprezentat de prima consemnare a  acestui personaj, datată 10 ianuarie 1910, iar finalul romanului Norei poate fi considerat episodul nașterii „unui nou Iakov”, la data de 10 ianuarie 2011. Romanul se încheie rotund, între aceste două tablouri consumându-se istoria acestor patru generații, cu iubiri, trădări, frământări, chinuri existențiale, surghiunuri și lagăre, două spații geografice complet diferite (Uniunea Sovietică, America), filosofii de viață diferite, toate acestea unite de zestrea genetică și spirituală a aceluiași strămoș: Iakov Osețki. Nu întâmplător, scriitoarea arătându-și formația de om de știință, se folosește de o metaforă pentru a explica cine este, de fapt, personajul principal al acestei cărți (ADN-ul, moștenirea): „Dar cine este el, eroul meu principal? Iakov? Marusia? Henrik? Eu? Iurik? Nu, nu! În general, niciuna dintre ființele conștiente de existența lor individuală, de nașterea și de moartea lor presupusă și inevitabilă. Am putea spune că nu e o ființă, ci o substanță cu o structură chimică bine definită.(…) E mai degrabă o esență care rătăcește prin generații, care nu aparține nici ființei, nici neființei, ceea ce creează iluzia individualității. Esența nemuritoare, notată cu un cod, care organizează corpurile morților, ale lui Pitagora și Aristotel, ale lui Parmenide și Platon, dar și al primului pasager întâlnit în tramvai, în metrou, pe scaunul vecin din avion…”

Narațiunea se construiește cinematografic, secvența nașterii „noului Iakov” în camera portarului de la spital, în patul în care se consumase o scenă de amor, având asemenea valențe. Se cuvine a menționa admirabilele pagini în care se  descriu diferite medii sociale (spre exemplu, mediul teatral) sau spații geografice (imaginea decadentă a orașului New York, imaginea dezumanizantă a lagărelor, închisorilor din Moscova, Siberia etc.).

La prezentarea cărții acesteia, la Târgul Gaudeamus, scriitoarea Ioana Pârvulescu descoperea în acest roman- parabolă și elemente de umor fin, amintind de anecdota spusă de un mare om de știință despre marele matematian Luzin care, la un curs, le-a spus studenților săi „că în anul 1917 a avut loc cel mai mare eveniment din viața lui- a început să se ocupe de seriile trigonometrice” când se știe că în acel an a avut loc Marea Revoluție din Octombrie, mărturisire care l-ar fi putut costa libertatea.

Consemnările din jurnal despre moartea lui Tolstoi sunt emoționante: „Cumplită zi. A murit Tolstoi. Sunt liniștit, durerea mi s-a alinat, îmi amintesc că acum jumătate de oră stăteam pe culoar în întuneric, plângeam în hohote cu gura în batistă, temându-mă să nu mă audă careva. Într-adevăr, lacrimile îți ușurează durerea. Pe stradă se vindeau mici fițuici. Mă simțeam îngrozitor, am trecut cu strângere de inimă pe lângă oamenii care le citeau. Ploaia curge încet, neîntrerupt, năucitor. În vitrina magazinului e portretul lui Tolstoi. Un anunț: «S-a stins din viață la 4 XI 1910».”

Același jurnal al personajului eponim conține și reflecții despre conflictul dintre generații, relația părinți-copii: „De ce părinții mei- atât de buni, de iubitori- nu pot pricepe ce trăim toți? Nu-mi înțeleg nici gândurile, nici sentimentele. Te pomenești că așa mi se va întâmpla și mie- copiii mei mă vor privi nedumeriți și își vor zice: tata e atât de bun, de iubitor, dar n-avem ce vorbi cu el. E cufundat în lumea lui, e plictisitor și neinteresant. Nu, nu mi se poate întâmpla una ca asta. Mi-am dat cuvântul că mă voi strădui să-mi înțeleg copiii, viața mea să fie una cu a lor.” Rândurile acestea vor deveni profetice, anticipând ruptura Marusiei și a fiului Henrik față de Iakov. În arhiva KGB, Nora descoperă denunțul lui Henrik împotriva tatălui său, încercând să găsească explicații pentru gestul comis. O lume a taților, niște eroi tragici, niște vinovați fără vină, o lume a fiilor, răzbunători,  o lume a urmașilor, căutători de adevăr.

Ies la lumină ca în toate prozele scriitoarei, pledoaria pentru libertate, pentru valorile umanității, spre exemplu, în descrierea sediului KGB, realizată prin ochii Norei: „De la monstrul ăsta venit din iad, prefăcându-se că era o simplă clădire urâtă, venea miros înăbușitor de mârșăvie, de spaimă și cruzime, de josnicie și lașitate, și lumina moale a apusului nu-l atenua de fel. De ce focul din ceruri nu se abătea asupra lui? De ce smoala și pucioasa nu cădeau asupra locului blestemat? Mica și sărmana cetate a Sodomei, cetatea neînsemnată a Gomorei, care adăposteau desfrânați, iubitori de orgii sexuale, asupra lor s-a abătut potopul focului. De ce n-a osândit cerul cuibul ăsta al iadului, care stă înălțat dintotdeauna în mijlocul orașului indiferent și orgolios?  O să stea acolo pe vecie? Nu, nimic nu e veșnic…”

Asemănarea acestei cărți cu romanul „Poveste despre dragoste și întuneric” al lui Amos Oz (despre care vorbea Denisa Comănescu) mi se pare și mie evidentă: două romane ale unor scriitori evrei care scriu și despre condiția evreului, două opere literare care ficționalizează biografia autorilor, devenind și niște romane istorice, doi scriitori internaționali, traduși în nenumărate limbi.

LOREDANA STAN