– despre granița fină dintre plăcere, iubire și moarte, în anii comunismului, când nu exista educație sexuală, drepturile omului nu erau respectate, iar avortul era interzis prin lege:
”Totul era spaimă atunci, la început, când se făcea întuneric- dacă rămâneam singuri, doar noi doi, granițele se întăreau dintr-odată, cazemata era bine păzită. Interzis. Știam foarte bine, la paisprezece, la cincisprezece, la șaisprezece ani, da, știam foarte bine deja ce înseamnă cortegiul funerar care străbătea din când în când cartierul, trecând lin, cu o mireasă în coșciug. Șoaptele din urma camionului care purta tânăra moartă spuneau de fiecare dată o poveste- aceeași, în aceleași cuvinte- despre ce-a făcut fata, săraca, și, deși povestea nu era niciodată spusă în detalii foarte concrete sau chiar până la capăt, toate amănuntele erau bine așezate acolo, cum și capătul era întotdeauna acolo: în florile strivite rămase pe jos, frunze, petale și tije încă vii călcate de tălpile rudelor, ale prietenilor, ale străinilor curioși, în mirosul și-n murmurul stins din urma cortegiului, în bănuții argintii de pe jos, afundați în asfalt în zilele calde, dacă nu apucau să fie culeși imediat de copii și sărăci, în fotografia alb-negru, mare, atent înrămată, cu o panglică neagră pe colț, din care zâmbea o fată ca mine, ca sora mea, ca prietena mea, în sarafan de liceu și cu cordeluță pe cap, care n-a avut grijă. N-a avut grijă, așa că acum pleacă de-aici și se duce-n pământ, purtată prin cartier în sicriul deschis, acoperită de voaluri strălucite și reci, cu vârfurile pantofilor împungând în aerul zilei și-o trenă de șoapte purtată în urmă: biata de ea, biata de ea, s-a sinucis, sărăcuța, rușine, Doamne, ce păcat, ce rușine.
Probabil că încă de-atunci am asociat dragostea cu moartea.(…)
Ah, dar noi eram atât de nevinovate la cincisprezece, la șaisprezece ani, atât de nevinovate, eu și prietena mea și prietenele prietenelor mele și prietenele prietenelor lor, nimănui nu i-ar fi dat prin minte să treacă pragul, era de neconceput, nu era cu putință, cine să se arunce cu dragă inimă spre moarte pentru o clipă de plăcere- pe care nici măcar nu ne-o puteam imagina, deși ea se putea întrezări, da, în seri ca aceea, a primului sărut, cu palma strecurată prin părul de la ceafă, sau în zile ca aceea, a furtunii, când ne înghesuiam unul într-altul tot mai uzi și înfiorați și încinși, tremurând și aburindu-ne unul altuia obrajii, cu răsuflările întretăiate, sub copacul cu etichetă metalică prinsă în cuișoare pe trunchi.”
Publicat înale vieții, CHESTII, CĂRȚI, FICȚIUNE|Comentariile sunt dezactivate pentru din ”Toți copiii librăresei”- Veronica D. Niculescu
Am citit cartea acesta cu plăcerea cu care se citește un roman memorialistic, un roman în care persoane reale se transformă în personaje, o creație în care se regăsește aceeași artă a narațiunii cărtăresciene, aceeași abilitate de a re-crea cu ochii minții și cu magicul „creion de tâmplărie” (omologul „slovei făurite ”argheziene, metaforă a trudei scriitoricești, a destinului de scriitor pe care i l-au menit sorții) o lume duios de reală. Deși scriitorul Mircea Cărtărescu mărturisește că a încercat să folosească o voce foarte simplă, ușor de înțeles de oricine, am regăsit în spatele persoanei I un eu proteic, cu multiple măști: un eu biografic trăitor într-un bloc anost, comunist, din Colentina, care circulă cu tramvaiul, care este membru al Cenaclului de Luni, dar și un eu literar, iubitor de Eminescu cel păros pe picioare, descriind cu imaginație și cu expresivitate lumea prin care a trecut, trăsături care amintesc de cărțile sale (e.g. am reîntâlnit cuvântul „famelic” din „Solenoid”).
Este o carte de publicistică culturală, scrisă pe parcursul a două decenii, fiind alcătuită din trei părți. Prima parte intitulată CUM I-AM CUNOSCUT conține confesiuni despre întâlnirile cu scriitori în carne și oase, portrete ale unor mânuitori ai condeiului precum: Marin Preda, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Gellu Naum, Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina etc.
Următoarele două părți ale volumului (Creionul de tâmplărie; Gheață și foc) pun în valoare și vocea profesorului prietenos, carismatic care explică publicului aspecte neștiute din laboratorul său de creație, realizând o artă poetică sui-generis, scriind despre propriile creații ca despre propriii copii. În ultima parte, Mircea Cărtărescu apare în ipostaza unui cititor profesionist, mărturisindu-și nenumăratele iubiri livrești, generatoare de adevărate revelații: „Cartea lui Sábato (n.n. ”Despre eroi și morminte”) a fost prima care m-a convins că un scriitor adevărat nu trebuie să scrie romane sau poeme, ci mărturii totale ale miracolului și dezastrului existenței, unde granița dintre poezie, filozofie, teologie, strigăt, sângerare și ejaculare să-și arate artificiul esențial. Îmi amintesc prima lectură, de acum mai bine de patruzeci de ani. Locuiam cu părinții la etajul cinci al unui bloc muncitoresc. Pe geam vedeam alte blocuri. N-aveam nici viață, nici prieteni, nici iubită, nici viitor. Mă simțeam undeva în fundul pământului. Respiram doar prin cărți. Romanul necunoscutului argentinian mi-a reamintit lucruri pe care le știusem dintotdeauna. […] Cartea asta (n.n. ”Raportul despre orbi”) în răspăr cu toate experimentalismele vioaie ale vremii m-a învățat valoarea, în literatură, a gravității, a seriozității, a asumării destinului uman, a tragismului sorții noastre. «Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele copilărești» , pare să spună, în fiecare frază, alături de Sfântul Pavel, Sábato. Nu cunosc, între contemporanii săi, cu excepția lui Beckett și a lui Cioran, spirite la fel de eroice în fața inevitabilei stingeri universale.”
Toată cartea este străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Eminescu, poetul demitizat, poetul citit simplu și fără clișee, „totemul poeziei românești”, analizat în „faimosul – sau, cum spun americanii, in-famous – număr […] al «Dilemei» ”.
Tema prieteniei, a solidarității de breaslă pun în valoare dimensiuni umane ale scriitorului. Sunt emoționante portretele pe care le realizează colegilor săi de generație, este de apreciat iubirea profundă față de Traian T. Coșovei sau respectul față de poezia lui Gellu Naum.
Ironia fină și umorul sunt instrumentele cu ajutorul cărora scriitorul povestește amintiri din armată, pretext de a evoca și prima întâlnire cu Mircea Dinescu. Mai ales pentru cei care trăiesc în câmpia ialomițeană, descrierea armatei făcute la Fetești și invitația „tovarășului poet” Dinescu în rândul „filologilor de la termen redus” reprezintă o secvență interesantă, dar și imaginea unei epoci sumbre: „Cum trebuiau bifate și niscai evenimente culturale, o dată pe an erau invitați scriitori, mai locali, cât de cât, dacă se putea. Nu știu ce oameni importanți a născut Feteștiul, dar la o aruncătură ceva mai zdravănă de băț era Slobozia, așa că invitarea lui Dinescu a fost naturală. Sub niciun motiv nu trebuia să scoatem vreo vorbă. Vreo doi dintre noi au primit pe hârtiuțe întrebări pe care, la un semn discret al locotenentului nostru, Burnaru Vasile, trebuia să le punem poetului: «Când ați început să scrieți?», «De unde vă vine inspirația?» etc.[…] Cu vreo două ore înaintea sosirii poetului, ne-au adunat la comandament, în jurul unei mese lungi. Arătam ca naiba: niște răcani extenuați, în uniforme prea mari pentru ei. Am așteptat acolo, asudând sub gulerele noastre de plastic cusute cu liță, uitându-ne pe pereți și suferind cumplit de umilința situației (căci toți intraserăm la facultate, eram tobă de literatură, mulți scriam deja profesional)…
În fine, tovarășul poet s-a arătat, însoțit de nea Boboc. Ne-am ridicat în picioare. Aveam pe atunci 19 ani, deci Dinescu trebuie să fi avut 24. Purta un pulovăr de mohair verde și arăta afurisit de prosper. Era deja faimos, «copilul teribil al poeziei românești». Era însoțit de o fată foarte elegantă. Mai târziu mi s-a spus că ar fi fost poeta Daniela Crăsnaru. Din anonimatul nostru prăpădit și chinuit, din bocancii noștri ce ne făceau răni, din izmenele noastre găurite ne uitam la ei ca la două făpturi din altă lume…
După ce invitații s-au așezat, nea Boboc a scos din buzunar o foaie de matematică și-a început să citească de pe ea o modestă producție proprie. Începea cu versurile «Dragi poeți din București,/Ați ajuns iar la Fetești…» și-a ținut-o tot așa vreo douăzeci de minute bune. Dinescu a citit și el o poezie prin strungăreața sa cât strâmtoarea Bering și după acest «moment poetic» am fost încolonați și trimiși pe arătură ca să ne băgăm mințile-n cap…”
Un loc aparte ocupă în volum proza „Cum n-am ajuns Camus”, un fel de curriculum vitae narativ, literar, al scriitorului, dar și istoria prieteniei cu Gabriel Liiceanu și cu Editura „Humanitas”.
L-am regăsit în volumul „Creionul de tâmplărie” și pe Cărtărescu-poetul, în discursul „Poezia ca vârf al cunoașterii” rostit la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyay din Cluj, dar și în versurile inserate la finalul articolului în care demonstrează că Sábato este un „Dante Alighieri al modernității”: ”dimineață rece dar luminoasă de aprilie/ suntem în anul Domnului 1992/troleibuzul 66 abia se târăște prin mijlocul circulației/eu, pe banchetă, citesc «Păianjenul negru»,/mă uit din când în când pe geam la lumea colorată, și enervarea în mine crește:/o să fac jumătate de oră până la editură./Mă duc să-mi văd coperta la cartea de proză/și mi-o închipui în fel și chip.//statuia lui C. A. Rosetti stă și ea pe banchetă/citește și ea ceva/circulă și ea cu pământul odată-n «eternitate»…”
La sfârșitul volumului, în chiar ultima sa pagină, am descoperit încă un motiv pentru care îmi place Cărtărescu: elogiul adus operei scriitorului Romain Gary, „Fabulosul autor francez a scris treizeci de romane sub patru pseudonime și a luat de două ori premiul Goncourt, sub două nume diferite!”
E important pentru cititorii grăbiți, sătui de sofisticării de limbaj, faptul că acest volum se citește ușor, dar mai important mi se par a fi actul de memorie culturală pe care îl realizează scriitorul Mircea Cărtărescu și mărturisirea devotamentului etern față de literatură (veritabilă profesiune de credință ): „Datorez totul literaturii. Ea a ținut pentru mine loc de educație morală și religioasă, prin filtrele ei am privit, întreaga viață, spectacolul lumii. Cum am ajuns eu, fiul unor simpli muncitori dintr-o periferie a Bucureștiului, care n-a avut în casă o bibliotecă, n-a fost până-n timpul facultății la un muzeu sau la teatru și care n-a ascultat muzică simfonică decât în zilele de doliu după moartea vreunui președinte, să mă aflu acum în fața dumneavoastră, în acest loc la care n-aș fi avut dreptul să visez vreodată?
Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Publicat înCĂRȚI, RECENZII|Comentariile sunt dezactivate pentru „Creionul de tâmplărie”- Mircea Cărtărescu
Setea de a nu mai scrie se datorează scriitorilor care se împăunează cu statutul ăsta și își înalță munți de cărți, coloane volatile construite din cuvinte pe care nu le citesc decât vreo doi orbi. Vorbe care înseamnă ceva nu ajung la inimile și ochii celor care, cu adevărat, înțeleg ceva din lumea asta. Oricum, lumea e construită din munți de likeuri, din egouri umflate până la explozie. Cuvintele lui Emil Cioran devin mai adevărate ca niciodată: ”Scriitorii (…) toți, până la moarte, scriu. Nu mai are niciun sens. Pentru ce să multiplici cărțile? Toți scriitorii au scris prea mult, după părerea mea. (…) Shakespeare a exagerat. Toți au scris prea mult. Am spus așa: m-am plictisit să calomniez universul (..,) Eu am scris toate cărțile mele din rațiuni medicale, terapeutice (…). Tema inutilității și a morții. Toate celelalte teme nu au nicio importanță”. Dar ce știa Cioran?
Gândurile unui copil minunat scrise în perioada acesta tulbure:
“Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”
Scriu aceste rânduri, aflate la granița dintre formal și informal, pentru a vă mulțumi. Mi-ați dat un mic avânt spre a observa ficțiunea din fortăreața realității în care până acum doar mă ascundeam. Un fugitiv într-un fort maiestuos, orbit de recele pereților de piatră, uitam să mă depărtez, să fug, să mă urc pe cel mai înalt munte, să văd frumusețea imaginii de ansamblu. Acum îmi las umbra să scrie, umbra elevului mediocru ce, incontestabil, sunt câteodată. Îmi las umbra să vă arate că printr-o simplă carte mi-ați oferit o lume pe lângă care aș fi putut trece cu apatia unui „capsec”. De ce umbra? De ce nu eu? Umbra este conturul eului meu diluat de apa aparențelor ce domină lumea. Pentru că umbrele, în percepția mea, sunt părțile din noi pe care nu le lăsăm să fie văzute. Fragile, fug de lumină, se ascund după o înfățișare opacă. Ele sunt ceea ce ascundem, ceea ce ne temem să arătăm… pot dispărea oricând. Contrar umbrelor din carte, umbra mea este alcătuită din imaginație: vis și povești, din iubire și curaj, din dans și sensibilitate-la fel ca în Tărâmul-Aproape-Treaz. Stă umilă la picioarele mele și se ridică numai atunci când am nevoie să vorbesc cu adevărat. Această încercare a unei scrisori de mulțumire este dovada, în font și pixeli, a recunoștinței mele. „Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău” zăcea în biblioteca mea într-un moment în care aveam nevoie de lumină (prea multa realitate pentru un copil de aproape 17 ani). A fost colacul de salvare al unei minți naufragiate în niște timpuri complicate. M-a purtat cu grijă până pe țărmurile optimismului, o demonstrație că finalurile fericite nu sunt numai în basme. E o punte între mine și bunica mea (pe care o tot bat la cap să o citească), o punte între două generații ce nu mai par atât de antitetice. O carte plină de lecții predate inocent de un narator concentrat pe frumusețea și complexitatea oferite de detalii, o carte sentimentală în care am putut să mai regăsesc bucăți din mine.
Publicat înale vieții, CHESTII, CĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru Când cărțile ne ajută să vedem lumina
Sunt sunete, zgomote care fac parte din existența noastră, fără de care ritmurile noastre ar fi nefirești. Zgomotul ușii zăvorâte, dimineața, la plecare, către alte trasee, tropăitul pașilor care urcă și coboară pe toate scările vieții, sunetul respirației sacadate generate de excitația de a naște o nouă pictură (auzit în fiecare live al unui artist vizual contemporan), trilurile păsărilor care viețuiesc prin copacii dimprejur, zgomotul mașinilor nervoase care urcă până la tine din spatele ferestrelor impenetrabile, agitația mașinilor de spălat care pare că mută zidurile universului, toate sunt ale noastre. Ale noastre sunt polifoniile acestea și amintirile ce se nasc odată cu ele.
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru sunete
Uneori te scârbești de atâta cultură falsă, de atâta prețiozitate, de căutarea intenționată a artisticului, a sofisticăriilor, încât alergi printre rânduri, devii chiar tu un artist al zapării, al scrollării. Și te uiți bovin, ca la „cascadorii râsului”, cum un scriitor e atât de scriitor, încât vomită cuvinte. Și ți se ia și de scris și de citit și de ăia care sunt atât de fini cunoscători ai limbii, încât amendează sintagma „a lua în considerație” în loc de „a lua în considerare”. Numai scriitori și artiști peste tot!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru artiști
-să te dai mare deontolog, apărător al educației deschise, dar propria odraslă să nu fi utilizat aceste avantaje
– să vrei un calificativ maxim, dar tu să nu fi făcut tot ce depinde de tine să obții asta, să trăiești la stadiul aspirației
-să observi cum crești o generație de semidocți și de mediocri și să mergi mai departe, pentru că tu ești șef peste proști
-să ai proceduri, legi, ordine, dar să nu fii consecvent și 5 să se transforme în 8, competențele să se suspende sau nu, după caz
-coletele frumos împodobite să ascundă niște ”bube, mucegaiuri și noroi” și tu să faci unboxing în fața lumii și să îi înveți și pe alții cât de folositor este nefolositorul!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru -delicii contemporane
Libertatea de a merge încolo, încoace, cu măști sau fără măști e doar o iluzie. Vorba lui Iona care încerca să se convingă în privința libertății sale, făcând niște pași în interiorul burții unui chit: ”Pot să merg, uite, pot să merg încolo. Şi pot să merg şi încoace.” Fiecare suntem niște copii nereușite ale lui Iona și ne rotim în cercul nostru, neîncercând nici măcar să mai ieșim de aici. Nu mai depășim bariere, nici măcar nu mai îngânăm vorbe cretine, primim direct în cioc vitamine de neurastenizare. E bine! Suntem liberi!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru liber?!
Ai putea să faci o poză perfectă cu ceaiul de mentă pe care îl savurezi. Nu ai madlenă s-o înmoi în licoare, precum personajul lui Proust. De-asta nu-ți revin involuntar amintiri din copilărie. La tine funcționează memoria involuntară cu altceva. Ieri s-a argumentat influența amintirilor din copilărie asupra vieții de adult cu citate de pe site-uri celebre, cu studii inventate. E bine. Doar o viitoare scriitoare, cu nume predestinat, și-a adus aminte de Proust. În rest, păsărelele cântă. Te gândești la contentul pe care îl vei împrăștia în eter, la ora 10. Alte chipuri sau cercuri cu inițiale! Alte căscaturi, alte doruri! I love you, guys!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru I love you, guys!
O zi perfectă în care o domniță îmbracă același halat gros din care se vede o pijama în care s-a visat mult. Un domn cu nume de țar face doar o umbră virtuală. Un alt domn supărat pe toate platformele și toate onlinurile a fugit la umbra unui nuc.(Cel puțin asta îți imaginezi tu despre el.) Muzica din ”Amelie” răsună din casa încă răcoroasă. E liniște în rest. Copiii nervoși dorm. Mamele și tații lor se recuperează după ultimele crize nervoase. Așa cum și tu ai înjurat și ai țipat ca în tabloul celebru, dar pe mute. Doar mimica mai e de tine. Din când în când mai primești niște chestii tâmpite pe telefon care să verifice că încă respiri și ți se albăstresc toate bifele. Hei, parcă zici, sunt aici!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru Hei!
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.