Mirabilissemper's Blog

lacrimile mele

Publicat pe februarie 19, 2020 de mirabilissemper

Lacrimile mele privesc lacrimile din ochii tăi.

Ne scăldăm suferințele amândoi în apele sufletului celuilalt.

Bâjbâim prin culoare strâmte și negre,

Aripile noastre ca niște baloane de spumă se topesc înainte de vreme.

Dacă am putea am plânge să se audă până la capătul unei lumi,

Dar noi ne agățăm ochelari și urlăm interior, atât de tare, despre o mireasă nenuntită

și o rochie intrată în măruntaiele pământului.

Ierni primăvăratice nu ne mai salvează,

Dragobeți și Valentini răpuși de toate gripele ființei

Au rămas ca în visul moromețian- întorși,

mergând spre o șosea către nicăieri.

Lacrimile mele se îmbrățișează cu lacrimile tale.

Două singurătăți călătorind una spre cealaltă,

O mie de gânduri și alte mii de sentimente puse la uscat ca niște rufe preistorice, din podul bunicii.

LOREDANA STAN

Publicat în ale vieții, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate

”FLAKED”

Publicat pe februarie 15, 2020 de mirabilissemper

LIFE

Publicat în ale vieții, FILME | Comentariile sunt dezactivate

”Înmormântare veselă”-Ludmila Ulițkaia

Publicat pe februarie 9, 2020 de mirabilissemper

thumbnail[1]

O nuvelă rusească, din toate punctele de vedere, care se naște de sub mantaua lui Gogol. Aceeași grijă pentru detalii, aceleași personaje interesante, aceeași viziune slavă asupra vieții, tragismul și comicul îngemănându-se, chiar dacă acțiunea se petrece în America, în anii 90, și rememorează istoria unor ruși exilați după al Doilea Război Mondial.

Această nuvelă este cronica unei morți anunțate, a pictorului Alik, la căpătâiul căruia se adună ”o colonie ruso-evreiască”, dominată de femei puternice și iubitoare, care încearcă să-i facă ultimele clipe mai frumoase muribundului. Pe măsură ce viața se scurge din Alik, naratorul cedează perspectiva fiecărui personaj, care își retrăiește viața cu patos.

Nuvela se deschide cu imaginea orașului New York care plutește ”în aburi de supă”, cu cele cinci femei dezgolite, jilave, de pe trupurile cărora apa nu se evapora, continuă cu încercările (leacuri tradiționale pregătite de Maria Ignatievna, calea credinței) Ninei, soției lui Alik, de a-l păstra în viață pe pictorul rus și se încheie, previzibil, cu moartea personajului principal. Finalul clarifică titlul nuvelei, care nu trebuie explicat neapărat în cheie optimistă. Înmormântarea nu e veselă, chiar dacă mica Rusie petrece, bea, ascultă muzică și chiar vorbele testamentare ale defunctului, înregistrate la magnetofon: ”Și vă rog frumos, fără mood de bocitoare! Totul e minunat! Fiecare la rândul lui! […] Hai să bem în cinstea mea! Ninocika, în sănătatea mea!” Un argument în favoarea mesajului optimist al operei ar fi și existența personajului T-shirt, adolescenta vindecată de autism, de-a lungul întâlnirilor existențiale cu Alik, și care este fiica acestuia, alegând să continue destinul artistic al pictorului rus.

E prezentat într-o viziune modernă sufletul slav și felul în care se raportează acesta la suferință: ” Țara asta (n.America) detesta suferința. O respingea ontologic, și o tolera numai ca un caz special, care trebuie lichidat de urgență. Națiunea tânără care neagă suferința a înființat și a cultivat școli întregi de filosofie, de psihologie și de medicină, care s-au ocupat de o singură problemă: să izbăvească omul de suferință cu orice preț.[…] Țara în care crescuse iubea și prețuia suferința, și chiar se hrănea din suferință; în suferință au crescut, au ajuns oameni în toată firea, le-a venit mintea la cap…”

Interesante episoadele în care Nina încearcă să-l convingă pe Alik să se boteze creștin, ca și discuțiile muribundului cu preotul ortodox Viktor și cu rabinul Reb Menașe.

Nuvela mi-a amintit de filmele lui Mihalkov (”Piesă neterminată pentru pianină mecanică”) și de cartea lui Romain Gary, ”Promisiunea zorilor” (în descrierea vieții evreilor din Rusia).

Loredana Stan

Publicat în ale vieții, CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate

”empatie”

Publicat pe februarie 1, 2020 de mirabilissemper

”Pe omenire o doare-n fund de soarta ta. Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta, ai urlat că eşti fericit? Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.”
– Marin Sorescu „Iona”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate

”Shtisel”

Publicat pe ianuarie 19, 2020 de mirabilissemper

„ Shtisel” este un serial evreiesc de 24 de episoade, despre viața unei familii de ultraortodocși, din Ierusalim. Capul familiei este un rabin văduv, care își educă cei 4 copii în spiritul acestor valori ultrareligioase, în care și el fusese crescut (rabini din tată în fiu). Doar mezinul familiei, Akiva Shtisel, nu este căsătorit, filmul urmărind tribulațiile amoroase (știut fiind că părinții aranjează căsătoriile copiilor) și crizele existențiale ale acestuia. E interesant de urmărit cum aceștia fac față ispitelor moderne, cum își educă propriii copii, care este viața cotidiană a acestor oameni tradiționaliști.

evreiesc

evreiesc 1

evreiesc 2

evreiesc 4

Publicat în ale vieții, FILME | Comentariile sunt dezactivate

patru întâmplări cu Eminescu

Publicat pe ianuarie 14, 2020 de mirabilissemper

Casa răsună de versuri eminesciene. La Radio România Cultural a început sărbătorirea lui Eminescu. Vocea actorului Emil Boroghină- gravă, solemnă- devine fundal sonor pentru rememorarea unor întâmplări mirobolante petrecute recent. Zilele trecute „o zgâtie de fată” scria la un eseu interesant despre Eminescu. Începuse inedit, cu reflecțiile sale despre adnotarea „bătrânului domn Eminovici” (zicea ea; când ai 16 ani, 38 par matusalemici; are dreptate) pe o psaltire veche referitoare la nașterea celui de-al șaptelea fiu. Curioasa fată se mira frumos cum în acele rânduri nu au încăput și ecourile unor efuziuni înălțătoare că doar la naștere se cuvine să fii sentimental și să înflorești paginile cu niște epitete, metafore etc. În acele două rânduri nu erau decât adverbe seci, un an, o lună etc. : „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la 4 ceasuri și cincisprezece minute evropienesti, s-a născut fiul nostru Mihai.” Păcat că fata noastră nu a sfârșit eseul. Poate că el nu e sortit să rămână închis în memoria unui calculator banal și că atunci când „dulcea copilă” va mai crește va avea puterea să-și continue mirările inedite.

O altă întâmplare e de azi, când un mesaj întreba nu despre chiuluri, analfabetisme funcționale și alte urâțenii ale elevilor români, ci despre ce înseamnă „nervus rerum gerendarum”. Fata cu nume de dar citise „Scrisoarea II” și încerca să traducă expresia latinească. Întrebarea ei era o bucurie a sufletului și a minții. (NERVUS RERUM (GERENDARUM)- NERVUL LUCRURILOR (CARE TREBUIE FĂCUTE); desemnare metaforică a banilor ).

Tot astăzi, pictorul genial Murivale a vernisat la Muzeul Literaturii Române, o expoziție cu portretele a aproape 1000 de scriitori români, printre care și cele patru „icoane” cu Eminescu. El îi spune, preluând comentariul altcuiva, că această expoziție este „Sixtina Scriitorilor”. Este mândru de tot efortul său și ne vorbește în live-uri pe Facebook despre realizările sale și, mai ales, despre nemulțumiri. Între timp, în video, un italian zice că a numărat portretele înșirate pe pereți și că sunt 900. Vadim, Dinescu, CTP, Cristian Popescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Dora Stănescu, Nina Cassian, Emil Brumaru și alții sunt toți alături, aici.

Mâine are loc festivitatea de premiere a unui Concurs de creație literară, pentru elevi, organizat de un Colegiu dintr-un oraș de provincie. Nici nu mai contează numele. De 11 ani te întâlnești cu lucrările acestor copii pasionați de scris, de citit, de frumos. Nu e un concurs pentru elite, sunt copii din tot felul de licee, de la noi și din Republica Moldova. Sunt copii care vor să-și facă simțită prezența în lume, astfel.

Asta se întâmplă în timp ce la televizor politica acaparează. Mâine e 15 ianuarie.

SCHIȚĂ DE PORTRET – MURIVALE, 2014

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente, Personalități | Comentariile sunt dezactivate

am ajuns la a XI-a ediție a Concursului Național de Creație Literară/ Eseu ”Mihai Eminescu”

Publicat pe ianuarie 8, 2020 de mirabilissemper

https://www.didactic.ro/stiri/concursul-national-de-creatie-literaraeseumihai-eminescu-editia-a-xia-15-ianuarie-2020?fbclid=IwAR1nw_yar5yQDh4XIYPwQ-6c61fNQl-7tE94N3dZluhjLBl3ZShULUBGni4

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate

din ”Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”

Publicat pe ianuarie 5, 2020 de mirabilissemper

”În Miamas, brazii sunt făpturi vii, gânditoare, cu un interes oareșicum exagerat pentru design interior, dat fiind că-s doar niște conifere. Nu trăiesc în pădure, ci în cartierele de la sud ale împărăției, care au devenit foarte la modă în ultimii ani. Lucrează mai ales în publicitate și poartă eșarfe și în casă. Și, o dată pe an, imediat după prima zăpadă, brazii se adună în piața cea mare din fața castelului și se întrec care în ce casă să stea de Crăciun. Bradul își alege casa și nu invers, iar alegerea se stabilește prin concurs de dans. Odinioară se duelau cu pistoale, dar brazii țintesc așa de prost, încât întrecerea dura o veșnicie. Așa că acum se întrec la dans, ceea ce arată destul de neobișnuit, având în vedere că n-au picioare. Și, dacă tu, ca neconifer, vrei să imiți un brad dansând, țopăi pe ambele picioare, pur și simplu. E foarte practic, mai ales pe ringuri de dans aglomerate.”

Publicat în ale vieții, CĂRȚI, FICȚIUNE | Comentariile sunt dezactivate

filmul ”The Two Popes”

Publicat pe ianuarie 3, 2020 de mirabilissemper

papa1

Publicat în ale vieții, FILME | Comentariile sunt dezactivate

povestea ultimei zile din 2019+ o urare

Publicat pe decembrie 31, 2019 de mirabilissemper

preluată din cartea ”Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”:

” ”Fetița care a zis nu ” e unul dintre puținele basme din Tărâmul-Aproape-Treaz pe care le-a auzit Elsa. E vorba despre o împărăteasă din Miaudacas, una dintre cele șase împărății ale Tărâmului-Aproape-Treaz. La începuturi, împărăteasa era o prințesă foarte vitează și dreaptă, iubită de toți, dar, din păcate, prințesa a crescut și a ajuns o fricoasă, așa cum devin, de obicei, adulții. A început să iubească eficiența și să urască tare conflictele. Așa cum fac, de obicei, adulții.

Împărăteasa a interzis conflictele în Miaudacas. Toată lumea trebuia să se pună de acord tot timpul, căci așa era bine pentru eficiență. Și, cum aproape toate conflictele încep cu ”nu”, împărăteasa a interzis și cuvântul ”nu”. Toți cei care încălcau legea erau aruncați în marea temniță a ”nu-zicătorilor”. Sute de ostași în armuri negre, așa-numiții ”da-zicători” patrulau străzile neîncetat, să se asigure că nu erau neînțelegeri pe undeva. Dar împărăteasa tot nu era mulțumită, așa că, în curând, și cuvinte precum ”poate” și ”probabil” te puteau trimite drept în temniță, de unde nimeni nu mai vedea lumina zilei. Și, dacă printr-o minune, vedea careva lumina, da-zicătorii puneau imediat draperii mai groase.

După câțiva ani, au fost interzise și cuvinte precum ”posibil”, ”eventual” și ”să vedem”. Așa că, în cele din urmă, nimeni nu mai îndrăznea să zică nimic. Și-atunci împărăteasa a zis că mai bine interzice de tot vorbitul, căci aproape toate conflictele încep, de fapt, când cineva spune ceva. Și-a fost tăcere în împărăție preț de veșnicii întregi.

Până când, într-o zi, o fetiță a sosit călare în împărăție, cântând. Toată lumea s-a holbat la ea, căci cântatul era o mare nelegiuire în Miauducas, întrucât unora poate le place cântecul, altora nu, și uite-așa se ajunge la conflict. Așa că da-zicătorii au sărit s-o prindă pe copilă, dar n-au reușit, căci fetița era foarte bună la alergat. Atunci da-zicătorii au tras toate clopotele din împărăție și au cerut întăriri. Iar oastea de elită a împărătesei, temuții ”călăreți de paragrafe”-numiți așa deoarece călăresc un soi de animal ciudat, o încrucișare între o girafă și un cod de legi-au pornit în galop după fetiță. Dar nici măcar călăreții-de-paragrafe n-au reușit s-o prindă, așa că, în cele din urmă, împărăteasa însăși a coborât din castel și a urlat la fetiță să înceteze cu cântatul.

Atunci fetița s-a întors spre împărăteasă, a privit-o drept în ochi și a zis: ”Nu!” Și, când a rostit cuvântul , s-a desprins o piatră din zidul închisorii. Când a mai zis o dată, a mai căzut încă una. În scurt timp, fetița și toți locuitorii împărăției, până și da-zicătorii și călăreții-de-paragrafe strigau în cor ”Nu! Nu! Nu!”. Au strigat până s-a dărâmat toată închisoarea. Și, uite așa, locuitorii din Miaudacas au învățat că o împărăteasă e atotputernică doar dacă supușii ei se tem de conflicte.”

VĂ UREZ CA ÎN 2020 SĂ PUTEȚI SĂ ZICEȚI ”NU!” CÂND VREȚI, SĂ DĂRÂMAȚI LUMI URÂTE ȘI SĂ CONSTRUIȚI CELE MAI FRUMOASE CASTELE PENTRU VOI ȘI CEI DRAGI VOUĂ! LA MULȚI ANI, 2020!

thumbnail[1]