Mirabilissemper's Blog

din CUM VĂ PLACE

“Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.
Răsar şi pier cu rândul, fiecare :
Mai multe roluri joacă omu-n viaţă,
Iar actele sunt cele şapte vârste.
Întâi e prunc : în braţele dădacei
Scânceşte, ţipă şi nu-şi află locul.
Şcolar apoi, cu un ghiozdan în mână
Şi faţa fragedă ca zorii zilei,
Târându-se spre şcoală-ncet ca melcul.
Pe urmă-ndrăgostit, suflând încins
Ca un cuptor, cântă cu glasul stins
Sprâncenele-mbinate ale iubitei.
Soldat pe urmă, suduind amarnic,
Bărbos şi mustăcios ca leopardul,
Gata să se-ncaiere oricând,
Dând buzna, până-n gurile de tun,
Să-nhaţe băşicuţa de săpun
A gloriei. Judecător, apoi,
Cu pântec rotofei, mai mare dragul,
Plin de claponi şi barba rotunjită
Cu vorba înţeleaptă şi ochii încruntaţi –
Aşa îşi joacă rolul.
Ciorapi de lână poartă-n vârsta-a şasea,
Papuci şi ochelari pe nas,
Nădragi în care descărnatele-i picioare
Plutesc ca-n nori ; bărbătescu-i glas
Piţigăiat e iar, ca de copil.
În scena cea din urmă care-ncheie
Peripeţiile acestui basm,
E prunc din nou, nimic nu ţine minte,
Dinţi n-are, n-are ochi, nici gust – nimic.”

traducere de Virgil Teodorescu

Cărțile sunt și despre alte cărți. Un elev de clasa a X-a îmi spunea la un cerc de lectură că toate cărțile contemporane conțin referințe muzicale, culturale, livrești, devenind astfel o rețetă de succes a realizării unei opere citite. Așadar, când m-am apucat de călătoria prin labirintul cărții ”Transparența” a lui Radu Vancu nu știam că voi găsi la pagina 168 pasajul următor: ”când i-am povestit […] despre scrisorile bunicii ei, a făcut o criză de râs. […] cum ai putut crede asta? E luată cu japca din Romain Gary, din romanul lui autobiografic din ’60, Promesse de l’aube , acolo povestește Gary cum maică-sa i-a trimis scrisori oriunde se afla pe front, iar scrisorile astea l-au ținut în viață. Pentru ca, întors acasă după front, să afle că maică-sa murise în ’43. Și oricum era o minciună și din partea lui Gary, maică-sa murise de fapt în ’41, înainte să-și înceapă el turneul aviatic. Pe bune, cum ai putut crede asta?” Așa a intrat ”Promisiunea zorilor” în lista mea de lecturi. A contribuit, de asemenea, și o recomandare a unei cititoare avizate, care, ulterior, mi-a prelungit călătoria ficțională în jurul acestei cărți.

Așadar, ”Promisiunea zorilor” de Romain Gary este o carte devenită clasică, intrată în canonul literaturii franceze, un roman  memorialistic, care s-a salvat de la o lectură lacrimogenă și de consum prin stilul complex în care coexistă lirismul, limbajul aforistic, narațiunea exemplară etc. Tema centrală a operei literare aș zice că este relația mamă-fiu, scriitorul, rememorându-și propria viață, o salvează de la uitare pe mama sa, Mina Kacew, rusoaica actriță care n-a încetat, până la sfârșitul vieții sale, să creadă în copilul său. Supraviețuitoare, făcută să se ridice deasupra tuturor poverilor, Mina, eroina adusă la viață prin poveștile fiului, își face un țel în viață din a-și crește și educa unicul fiu. Femeia este pentru fiul ei și mentor, și cel mai aspru critic, și mama tandră, și prietena afectuoasă.  Învingând istoria vitregă, plecând din Rusia, trecând prin Polonia, ajungând în Franța, țara ideală, hărăzită copilului Romain, mama și fiul vor un cuplu inseparabil, chiar și dincolo de  moarte. Încercând rând pe rând  opțiuni profesionale diferite, Mina îi profețește fiului său cariera diplomatică și scriitoricească. Fiul devine mai mult decât atât, erou în cel de-al Doilea Război Mondial, pilot neînfricat al Franței libere. Romanul este și povestea unui om care a luptat să fie fericit și care, la sfârșitul cărții, meditează nostalgic pe tema condiției umane: ”Mi se întâmplă uneori să fiu chiar fericit, precum în această seară, aici, întins pe plaja Big Sur, în asfințitul cenușiu și pâclos, când îmi ajung la urechi, de pe stânci, lătratul îndepărtat al focilor și îmi e îndeajuns să ridic un pic capul ca să zăresc Oceanul. Îl ascult cu multă atenție și am mereu impresia că sunt pe cale să pricep ce vrea să-mi destăinuiască, că o să sparg în sfârșit cifrul și că murmurul insistent, continuu al valurilor  încearcă, aproape vehement, să-mi ofere o explicație.”

Călătoria ficțională în jurul vieții și operei lui Romain Gary continuă cu romanul lui Francois-Henri Deserable, ”Un anume domn Piekielny” . Hazardul sau altceva face ca autorul să ajungă la Vilnius, în locurile unde a copilărit Romain Gary, întâmplare care declanșează propriile confesiuni, dar și cercetarea minuțioasă în jurul destinului marelui său înaintaș, dar și a cărții acestuia: ”Aveam șaptesprezece ani; îmi petreceam cea mai mare parte a timpului pe gheață, cu o crosă în mână și cu patinele în picioare; nu citeam. Mă întorceam din Statele Unite, unde plecasem cu un an înainte […] Directorul liceului La Providence din Amiens nu voia să mă înscrie în ultima clasă de liceu. Nu absolvisem clasa dinainte, asta dacă nu se lua în considerare anul petrecut într-un liceu american, unde urmasem deliberat cursurile cele mai inutile, la naiba cu matematica și chimia.  La sfârșitul anului, doamnă – i-a spus directorul mamei mele- e bacul de franceză, și a adăugat apoi că dacă mă înscria direct în ultima clasă însemna să risc să repet anul. Fiul meu, domnule – i-a răspuns mama cu aplomb-, nu are timp de pierdut: e destinat unui viitor strălucit. Va face o teză de doctorat, a adăugat ea, pronunțând apăsat cuvântul, pe care-l învăluia într-o aură sacră.[…]Aveam vreo douăzeci de cărți în programă, dintre care n-am citit decât una singură. Cred că printre ele erau Cidul, Jacques Fatalistul sau Cuvintele , aș fi putut să mă opresc asupra uneia dintre ele, dar nu, am ales Promisiunea zorilor. De ce această carte și nu alta? Nu știu. Datorită copertei, fără îndoială. O fotografie a autorului îmbrăcat în soldat, locotenent de artilerie, drept ca o lumânare în fața unui avion care nu se zărește prea bine, care poate că e un biplan, sau poate că nu. […] Am citit și recitit Promisiunea zorilor , și în scurtă vreme a sosit și momentul recapitulărilor. N-am recapitulat nimic: mi se părea absurd să stau închis în casă ca un scrib, în timp ce primăvara făcea loc verii; afară, pe stradă, în parcuri, mă aștepta luna iunie, mă așteptau fetele. […] A venit și examenul oral al bacului la franceză. Aveam o șansă din douăzeci să reușesc. […] A fost un miracol. Ce poți să-mi spui despre capitolul VII din Promisiunea zorilor ? […] Știi, a precizat examinatoarea, pasajul acela despre un anume domn Piekielny, din cartea lui Romain Gary? Am povestit atunci viața autorului, am analizat textul, i-am schițat geneza, am vorbit îndelung de acest domn Piekielny,  și am agrementat totul cu figuri de stil, metafore, perifraze și litote.[…] Examinatoarea m-a complimentat și m-a sărutat pe obraji. Ne-am despărțit ca niște prieteni buni. ” Și astfel Deserable încercă să afle dacă personajul lui Gary a existat într-adevăr sau a fost doar o plăsmuire ficțională. Cercetează arhive, presa vremii, vorbește cu o martoră a acelor vremuri, misterul adâncindu-se și mai mult. Scriitorul brodează o existență ficțională acestui domn  Piekelny, ”un șoarece trist, meticulos de curat și mereu frământat de gânduri.” Gary dedicase trei pagini acestui personaj și mărturisea în cartea sa că își respectase promisiunea făcută acestuia de a rosti ca o mantră tuturor personalităților întâlnite: ”la numărul 16 de pe strada Wielka Pohulanka, din Wilno, locuia domnul Piekilny”.Deserable scrie o carte întreagă pornind de la pretextul existenței acestui personaj: ”Și atunci, cine era acest domn Piekielny și ce se știa despre el? Pe Google nu aflai nimic, și nici Gary nu spusese mare lucru- iar puținul pe care-l zisese poate că nu era adevărat: fiecare paragraf din Promisiunea zorilor putea fi pus la îndoială. Dar dacă paleontologul poate să reconstituie un dinozaur având la dispoziție numai humerusul și două vertebre, eu de ce n-aș putea face la fel cu un șoarece?”

Pe lângă reconstituirea existenței acestui domn Piekielny, care se pare că a murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cartea conține pagini de condamnare a războiului, a holocaustului, minieseuri filosofice, descrieri nostalgice și emoționante ale unor locuri cu valoare spirituală, retrăirea unor experiențe formatoare, legende legate de cele două identități literare ale scriitorului adorat, o paralelă între destinul lui Gary și al lui Deserable și se încheie cu evocarea ultimei apariții tv a autorului ”Promisiunii zorilor” în cadrul emisiunii lui Bernard Pivot.

Încheierea romanului ”Un anume domn Piekielny” ține loc de orice concluzie: „Gary scrie numele lui Piekielny pe pagină. Îl face astfel să se nască? Să renască? Să irumpă din străfundul memoriei sale? Sau asta vine de mai departe, din imaginarul care se desfășoară miraculos pentru a supune realul? Nu știu, este atotputernic. Scrie. Nu se gândește decât la asta. Să scrie. Să stăpânească lumea în douăzeci și șase de litere și să o facă să se îndoaie sub puterea legii lui.”

LOREDANA STAN