Mirabilissemper's Blog

Serotonină este o carte ce tratează o problematică actuală, așa cum ne-a obișnuit Michel Houellebecq. Autorul a fost considerat un vizionar, anticipând în romanele sale teme dureroase ale societății contemporane (așa cum a fost și cazul volumului „Supunere”). Titlul are valoare bivalentă, trimițând la  hormonul fericirii, responsabil, printre altele, de  apariția depresiei, dar este și o metaforă a societății contemporane în care omul e tot mai angoasat, supus neîncetat pericolelor insidioase și nevoit să găsească soluții de salvare în tot felul de „paradisuri artificiale”.

Stilul narativ alert face romanul ușor de citit, cartea fiind dedicată unui public eterogen, tot mai grăbit, neinteresat de meditații prea ample și profunde.

Personajul principal  este personajul-narator și reflector, Florent- Claude Labrouste, un bărbat de 46 de ani, un angajat al Ministerului Agriculturii din Franța, însărcinat să redacteze „note și rapoarte pentru uzul consilierilor negociatori din rândul, cel mai adesea, administrațiilor europene, uneori în cadrul întrunirilor comerciale mai ample, al căror rol era să «definească, sprijine și reprezinte pozițiile agriculturii franceze» ”. Cu un statut social care ar putea să-i aducă mulțumirea și armonia cu sine însuși și cu lumea, dar cu o viață amoroasă în suferință,  personajul-narator face eforturi să scape din povestea de iubire pe care o are cu japoneza Yuzu: „Cuplul nostru se afla în fază terminală, nu mai putea fi salvat nicicum și de altfel nici n-ar fi fost de dorit”. Întâi, își imaginează scenarii care ar l-ar conduce la comiterea unui „feminicid”, apoi găsește soluția salvatoare uitându-se la documentarul „Dispăruți de bunăvoie”: „aveam să fiu și eu un dispărut de bunăvoie, iar cazul meu era deosebit de simplu, nu trebuia să scap de nevastă, de familie, de vreun mediu social temeinic constituit, ci doar de o banală concubină cu cetățenie străină, care n-avea niciun drept să mă urmărească.” Florent aspiră la condiția anonimului, fără viață socială, fără repere fixe, trăind din moștenirea lăsată de părinții săi, autoexilându-se în hoteluri frumoase, într-o Franță în care nu se mai regăsește, propria viață fiind un ținut din care vrea să evadeze. Personajul pare că trăiește „le mal du siècle” al epocii postinternet, trăind acut sentimentul insatisfacției pe toate planurile. Ca un personaj al lui Proust, transplantat în secolul  XXI, Florent își analizează trecutul, văzând în iubire și în femeie, un alt colac de salvare. Kate și Camille sunt femeile care l-au făcut fericit și pe care le-ar fi putut face fericite personajul lui Houellebecq.

Fiind pe cale „să moară de amărăciune”, nemaiavând nimic de pierdut, simțul analizei se ascute, privirea lui Florent fiind nemiloasă. Critica sa taie în carne vie, atingând (chiar dacă nu profund) toate domeniile vieții sociale, politice, culturale. Protestele fermierilor francezi din 2015 îi servesc scriitorului drept sursă de inspirație, acesta dezvoltând un asemenea episod care se încheie violent cu sinuciderea  prietenului lui Lorent, Aymeric, simbol al unei lumi în derută, al exacerbării agresivității și al felului în care spațiul public devine scena  unor tragedii colective, dar și a unor refulări chinuitoare, a unor traume nevindecate: „Și atunci i-a apărut ceva ciudat pe chip, ca un fel de durere profundă, a întors țeava puștii, și-a proptit-o sub bărbie și a apăsat pe trăgaci. Trupul i-a căzut pe spate, izbind zgomotos platforma metalică a camionetei, n-a împroșcat nici sânge, nici bucăți de creier, nimic de felul ăsta, totul a fost neobișnuit de sobru și de estompat.[… ] Cert este că în timpul ripostei [… ] nouă agricultori au fost uciși pe loc; al zecelea a murit în timpul nopții, la spitalul din Caen, laolaltă cu un tip de la CRS, ceea ce a crescut numărul victimelor la unsprezece. De mult nu se mai văzuse așa ceva în Franța și, cu siguranță, niciodată cu prilejul unor manifestații a fermierilor.”

Întâlnirile cu fostele iubiri și iubite, imaginare sau reale, sunt o cale a eroului cărții de a face pace cu trecutul: „ Acum, am timp berechet să mă gândesc din nou [… ], nu mi-a mai rămas mare lucru de făcut pe lume decât să-mi amintesc [… ].” Singura iubită pe care nu are curajul să o întâlnească, dar pe care o urmărește cu metoda unui obsedat este Camille. Paginile în care sunt descrise felul în care personajul principal își spionează iubita și pe fiul acesteia din interiorul unui restaurant închis provizoriu, reflecțiile sale despre statutul de mamă al Camillei și scenariul nedus la capăt al asasinării copilului acesteia sunt argumente ale statutului psihologic, moral al eroului.

La sfârșitul cărții, personajul-narator se află „în situația animalului îmbătrânit, vătămat și care, simțind cum i se apropie moartea” caută salvarea în pastile, alcool. Trăind cu amenințarea că poate „pune cruce activității sexuale” și cu nefericirea de a trăi o viață în care el este spectator, sfârșitul este iminent, agonia este perpetuă.

Reflecții inedite, în stilul specific lui  Houellebecq (din care nu lipsesc trimiterile erotice) sunt și despre scriitori și opere literare: „Marcel Proust și Thomas Mann [… ] stăpâneau de pomană toată cultura lumii, degeaba se aflau (în acest impresionant început de secol XX, care sintetiza, singur, opt veacuri și mai bine de cultură europeană) în fruntea întregii cunoașteri și inteligențe umane, degeaba reprezentau, fiecare în parte, piscurile civilizațiilor franceză și germană, adică al celor mai rafinate, profunde și strălucite civilizații din vremea lor, pentru că erau gata să facă sluj, pentru că rămăseseră la cheremul oricărei tinere păsărici sau al oricărei tinere scule învârtoșate voinicește -în funcție de preferințele personale, Thomas Mann rămânând în această privință pe muchie de cuțit, iar Proust, până la urmă, nefiind nici el mult mai hotărât. Sfârșitul romanului «Muntele vrăjit» era prin urmare și mai trist decât părea la o primă lectură; nu însemna doar- prin scufundarea din 1914 într-un război pe cât de absurd, pe atât de ucigaș, a două dintre cele mai avansate civilizații ale epocii – falimentul oricărei idei de cultură europeană; prin victoria finală a atracției animalice, însemna și sfârșitul definitiv al oricărei civilizații, al oricărei culturi.”

Serotonină nu este o carte scrisă într-un limbaj pur, cu grijă pentru pudibonzi, dar este o radiografie a societății actuale în care „lumea socială” este „o mașinărie de nimicit iubirea”, iar omul își pierde reperele și umanitatea.

Loredana Stan