Mirabilissemper's Blog

”Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.”

definiția durerii unui mame cu 12 copii (”un corp de-o mie de kilograme”)

”Care-i degetul de care să te poți lipsi? Care-i cotul ce-ți prisosește? De ce genunchi nu mai are nevoie omul? E vreun plămân care să nu folosească? Ce ficat poate fi lăsat liber să se ducă unde vrea? Și e vreo inimă care să doarmă dusă când așa, ca pe a mea, o cuprinde-n ceasul acesta cea mai mare sfârșeală? Ce poți lua dintr-un corp de-o mie de kilograme? Căci copiii mei sunt inima, și plămânii, și creierul, și mușchii, și oasele, și ficatul, și sângele, și pielea, și rinichii, și firul de păr. Mă cutremur, fiecare-i un organ de care cum să te lipsești? Poate de-aceea nici nu mai am urmă de suflare.”

”Gânduri de toamnă” de Loredana Stan

Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a patra (18 septembrie – 1 octombrie 2019), cu tema: Gânduri de toamnă.

Opera această memorialistică se vrea cântecul de lebădă al carierei scriitoricești a lui Yalom. Ajuns la 85 de ani (în momentul când scrie cartea), ”începătorul într-ale îmbătrânirii” vrea să facă pace cu sine însuși, să-și amintească despre sine ca să poată spune povestea vieții sale. Cartea e alcătuită din 40 de capitole cu titluri frumoase, nepretențioase, așa cum este, de altfel, stilul întregii lucrări. Se poate spune că memoriile sunt structurate pe mai multe planuri narative:

-formarea profesională a lui Yalom (care pune în valoare calitățile intelectuale deosebite ale tânărului: cultul cărții în care a crescut, exigența, perpetua nemulțumire generatoare de anxietate, pe care o va trata mai târziu, dorința de a inova și de a fi un deschizător de drumuri);

-imaginea familiei sale (fuga tatălui din Rusia, condiția de evreu, relația cu părinții, austeritatea mamei, lipsa de comunicare cu acesta, permanenta zbatere a tatălui de a asigura prosperitate, de pe urma negustoriei, căsnicia de peste șase decenii cu Marilyn, cei patru copii și șapte nepoți);

-laboratorul de creație al operelor de ficțiune (deși om de știință, unele romane s-au născut din inspirație, din acel inefabil, generator de substanță creatoare; pasiunea pentru filosofie pe care a valorificat-o, ficționalizând biografiile unor scriitori interesanți pentru Yalom);

-călătoriile lui Yalom prin spații geografice atât de diferite (Hawaii, India, Franța, Anglia, Japonia, China, Bali etc.);

-grupurile de terapie pe care le-a condus (grupuri de pacienți cu cancer, de soții îndoliate, de alcoolici, de cupluri, de studenți, de rezidenți, de terapeuți) sau din care a făcut parte;

-senectutea și relația cu moartea.

Ultimele teme bântuie toate paginile cărții. Din acest punct de vedere, memoriile lui Yalom pot fi un ghid spiritual pentru cei ajunși la aceeași vârstă ca scriitorul și creează un amalgam de stări: nostalgie, tristețe profundă, dar și seninătate, încredere în natura umană, dorința de a experimenta și în plan uman:” Eram profesor la Stanford de peste trei decenii, locuiam în aceeași casă, copiii mergeau la aceleași scoli și nu fusesem vizitat niciodată de tragedii profunde: nicio moarte nedreaptă, timpurie, -părinții mei au murit la vârste înaintate; tata la șaizeci și nouă, mama la peste nouăzeci. Sora mea, cu șapte ani mai mare decât mine, era încă în viață la vremea aceea. Nu pierdusem niciun prieten apropiat; copiii mei erau sănătoși. (nota mea: imaginea asta amintește de imaginile idilice ale trecutului din ”Amintirile” lui Creangă). […] De câte ori nu mi-am dorit să evadez din turnul de fildeș în mijlocul necazurilor lumii reale. Ani de-a rândul mi-am imaginat că voi lua un an sabatic în care să experimentez o muncă fizică, poate ca șofer de ambulanță în Detroit, bucătar de fast-food în Bowery sau băiat de sandviciuri într-o piață.[…]Mă gândesc neîncetat la moarte. […]nu mă pot abține să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă soția mea s-ar îmbolnăvi fatal, iar gândul acesta îmi provoacă, de fiecare dată, o tristețe de nedescris. Sunt conștient, pe deplin conștient de vârsta mea și de faptul că am ajuns într-o altă etapă de viață. Toate semnele îmbătrânirii-cartilajul distrus de la genunchi, vederea slabă, durerile de spate, senilizarea plăcilor, părul și barba tot mai albe, visele despre moarte- toate îmi amintesc că mă apropii de sfârșitul vieții.”

Plângându-se, dar și răzând pe seama ”frumuseților” bătrâneții, Yalom aruncă în pagină o serie de întrebări dulci-amare care arată că ajuns în miezul ființei sale: ”Cine este bărbatul care zâmbește și se apropie de mine? Îl cunosc, știu sigur, dar, ah, cum îl cheamă?Cum se numea restaurantul din apropierea plajei din golful Half Moon unde ne plăcea, mie și lui Marilyn, să mergem? Dar cum îl chema pe comedianul acela scund și amuzant din Arunc-o pe mama din tren? Pe ce stradă se află Muzeul de Artă Modernă din San Francisco? Cum se numea forma aceea ciudată de terapie bazată pe nouă tipuri diferite de personalitate? Și numele psihiatrului care a inventat analiza tranzacțională, pe care îl cunosc, de altfel? Recunosc figurile familiare, dar numele s-au evaporat-unele revin, altele dispar imediat după fiecare reamintire.”

Întrebările acestea sunt o replică simplă, în altă cheie, a finalului dramei lui Sorescu, ”Iona”:”Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”

Pe lista lecturilor despre imaginea senectuții, pe lângă Cicero și Seneca, poate fi adăugat și Irvin D. Yalom. Impresionează bagajul informațional amplu al cărții de memorii, referințele culturale. De exemplu, amintește de filmul Amour: ”Cunosc și cauza insomniei. Filmul franțuzesc Amour, văzut seara, în care un soț iubitor își ajută soția suferindă să moară. Cuplul semăna cu mine și cu Marilyn, iar povestea m-a bântuit până dimineață. Amour este un film superb, dar urmați-mi sfatul: vizionați-l înainte să împliniți optzeci de ani.”

În loc de încheiere, doar mirarea de a fi întâlnit multe cacofonii în cartea tradusă în română. Oricum, e bine că nu au fost evitate prin adăugarea particulei ”și”.

LOREDANA STAN

Proza mea cu titlul de mai sus, pentru care am câștigat un premiu de creativitate, acordat de Naji Naaman’s Foundation for Gratis Culture.

Apa îi curgea prin părul spălat cu șamponul răcoritor și ea privea la albul căzii și se gândea că e fericită. Sentimentul de fericire îi umpluse ființa când stătea cu capul aplecat, de parcă gândurile de bine fuseseră așezate prost până acum și avuseseră nevoie de poziția asta nefirească să îi ordoneze ce părea nelalocul lui. Apa curgea în continuare din duşul ţinut energic în mâna firavă. Picăturile se prelingeau dezordonat, umezind marginile căzii. Cădeau și câteva fire de păr și le număra din ochi să nu cumva să depășească media zilnică de 100 de care vorbeau cercetătorii că e normal să părăsească scalpurile umane. Rezolvase și problema aceasta, fericirea era încă în ea. Prosopul aduna odată cu apa și gândurile ei, le ținea strâns în vârful capului în turbanul improvizat, pe care îi plăcea să și-l construiască de când era mică și voia să fie cochetă. Își amintea cum, rămasă acasă singură, cotrobăia prin dulapul mamei ce mirosea a săpun rusesc de trandafiri și era fericită când mâinile ei atingeau țesătura dantelată a șalului alb, generos, încăpător pentru multe capete și umeri de copil fascinat de eleganța lucrurilor din rafturile tăinuite. Își așeza șalul pe cap și făcea înconjurul acestuia până se termina întinderea albă și oglinda îi verifica standardul personal de frumusețe. Se vedea altfel. Mama o lăsase acasă copil și ea se deghizase într-o femeiușcă, cu gesturi de mireasă ce își așază fremătând voalul feciorelnic.
Își amintea perfect ziua aceea când au început experimentele ei de cochetărie. Era noiembrie și mirosea a trandafiri precum dulapul mamei, chiar dacă murise Brejnev și lumea toată jelea în fața televizorului. Așa se explică de ce programul tv ținea mai mult decât cele două ore aferente. Atunci era doar un copil prost. Atunci se vedea bogată când își umplea căușul palmelor cu bomboane cubaneze și cu alune de pământ. Totul era simplu, chiar dacă existau în lumea ei și fete rele care o urau și îi răspundeau arogant la mirările în legătură cu frumusețea manichiurii că au unghiile ascuțite și lungi ca să poată curăța mai bine farfuriile murdărite de mămăliga mâncată în exces, de sărăcie. Revolta se ascundea în unghiile fetelor care înțelegeau să lupte astfel cu sărăcia și cu lipsa de libertate. Azi fetele rebele au unghii lungi din alte motive și nici măcar nu mai sunt ale lor, sunt artificiale ca multe altele ale acestor vremuri în care mămăliga se numește polenta și e ”servită” cu tacâmuri de argint. Copilul de atunci privea lumea de la fereastra dormitorului său în fiecare dimineață. Urmărea de la etajul doi baletul adulților încovoiați de griji și credea că lumea e frumoasă. Aceiași oameni, la aceleași ore, așezați parcă de un compozitor pe un portativ, ca niște note muzicale, mergeau în ritm de marș către serviciu. Nimeni nu trebuia să iasă din spațiile celor cinci linii ale imaginarului portativ. Copilului de atunci i se părea că oamenii pășeau pe un bulevard muzical și ea se simțea ca un dirijor. Se alunga din căldura pledului ținut protector pe umeri și întindea o baghetă invizibilă cu care îl făcea pe domnul cu pantaloni evazați să meargă mai repede, iar pe baba Rada, care aiura curajoasă despre primar și statuia construită recent, ca ofrandă adusă regimului, o ”convingea” să tacă două secunde pentru a auzi ritmul de cavalerie al tocurilor proaspăt potcovite. Flecurile de metal erau un amănunt monden ce ușura viețile femeilor învățate să facă economii la orice. Tocurile cântau pe multe voci și îi spuneau versuri ritmate. Mai târziu avea să găsească tocuri înalte și senzuale, cântând alte melodii, în filmele lui Almodovar. Întâlnirea de dimineață a fetiței cu lumea se termina cu ritualul din balcon în care se odihneau veșnic păpușile ei. Păpușile erau alintate, schimbate cu alte straie, confecționate la mașina de cusut a bunicii, învelite și apoi adormite. Dormeau mereu, erau condamnate la un somn veșnic de către fetița care ura să-și facă siesta de după-amiază, în loc să plece în noi aventuri cu prietenii din bloc. Se mai întâmpla ca într-una dintre aventurile astea un copil să fugă după o minge și să moară călcat de mașină. Rămâneau în urma lui bocetele mamei care spărgeau zidurile apartamentelor comuniste.
Gândurile ei ce făcuseră un maraton prin copilărie se refugiaseră în ecranul telefonului care suna strident, chemând alte ritmuri ale realității. Era în continuare fericită, păpușile nu se mai treziseră demult, baba Rada murise din vremuri imemoriale, în colțul străzii apăruse un alt ”lucid” necurajos acum, căci omenirea câștigase dreptul de a vorbi orice.
În oraș venise toamna ce mirosea încă a vară. Acum era liniște, dar suricatele așteptau la pândă să iasă de după televizoare, să mănânce tihna gândirii și să expulzeze idei coapte într-un cuptor nefericit. Așa era acum: și verde obosit și arsură de frunze și răcoare din când în când și frumusețe destulă.

LOREDANA STAN