întrebare

Publicat pe februarie 1, 2019 de mirabilissemper

De ce ar trebui să stai strâmbi și să judeci strâmb? Cu cât vei sta mai contorsionat și mai departe de poziția normală, vei gândi mai bine? Așa se explică de ce gândirea e pe cale de dispariție, contorsioniștii sunt atât de puțini!

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru întrebare

rânduri despre nimic

Publicat pe februarie 1, 2019 de mirabilissemper

Când nu ai subiecte de conversaţie, dar ai chef să scrii ceva, te gândeşti la ce te-a enervat peste zi, cu cine te-ai întâlnit, câte cuvinte generatoare de emulație ai auzit, cât ai râs și cât ai plâns. Te uiți în stânga, în dreapta și în sus, gândindu-te că cineva îți va da un semn, îți va întinde fulgul care să te mângâie sau îți va arăta spinii care să te înțepe exact acolo unde meriți. Dacă toate acestea nu se vor fi întâmplat, mergi și taie-ți unghiile, ascute-le pentru vremuri mai bune!

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru rânduri despre nimic

din „TRANSPARENȚA” de Radu Vancu

Publicat pe ianuarie 26, 2019 de mirabilissemper

 

„Mergeam spre Garaj, barul nostru arhetipal, în care îngropaserăm deja sute de dup-amiezi, de seri, de nopți, de dimineți. Îi spuneam că e banca noastră de timp, când se va împlini scadența toate după-amiezile și nopțile și diminețile ne vor fi date înapoi, cu dobânda cuvenită-care firește că va fi tot timp, la fiecare noapte vom mai primi încă 5% noapte, la fiecare dimineață 5% dimineață, și tot așa-iar timpul ăsta  în plus îl vom putea retrăi de câte ori avem chef, sau îl putem reinvesti până când scoatem la fiecare dimineață încă o jumătate de dimineață, la fiecare săptămână încă trei zile- în felul ăsta, Garajul ne ajută, ca orice bar adevărat, să schimbăm încet-încet timpul în veșnicie.”

„Eram pentru ele, întru totul transparent, invizibil ca omul invizibil, eram Bruce Willis jucându-l cu un succes nebun pe omul invizibil.”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru din „TRANSPARENȚA” de Radu Vancu

poeți

Publicat pe ianuarie 20, 2019 de mirabilissemper

Doamne, câți poeți pe metru pătrat!

Parcă lumea și-a pus cupole argintii

și arată ca o femeie cu diamante la urechi.

Câtă poezie pe străzile pe unde calc!

Frunze putrede și spinări de câini ca niște bidivii înaripați.

Câte metafore la mâini de domnițe și la trupuri de Adonis,

Câte enumerații ale urbanului monoton călcate în picioare!

Câtă cerneală coborâtă din ochii fetelor neprivite

Aruncată pe apa sâmbetei!

Doamne, câți poeți pe străzile vieții noastre!

Loredana Stan

20 ian. 2019

 

 

Publicat în ale vieții, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru poeți

life real (inversiunea naște cacofonie)

Publicat pe ianuarie 16, 2019 de mirabilissemper

ar fi trebuit să scriu despre oameni, despre bătrâni singuri și mame copilăroase,

despre flori cu nume de pianiste și muguri ca certitudini ale frumuseții,

despre brazi uciși pe parchet și aruncați în cutii mizere, în grote improvizate până la viitorul Crăciun,

despre fronturi de lupte interumane, despre pământeni iubiți, niciodată citiți,

despre obrăznicii adolescentine, despre numărători injurioase.

dar nu scriu decât despre viață. Life is real, pe bune!

Publicat în ale vieții, CHESTII, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru life real (inversiunea naște cacofonie)

”Către Eminescu” de Nichita Stănescu

Publicat pe ianuarie 13, 2019 de mirabilissemper

Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.

Publicat în ale vieții, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Către Eminescu” de Nichita Stănescu

Nod 26 de Nichita Stănescu

Publicat pe ianuarie 13, 2019 de mirabilissemper

”M-am însingurat
pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești,-
lacrima mamei mele de gheață era,-
stăteam și rânjeam și o rugam să plângă,
dar iarnă se făcuse în munți.
M-am dat de mâncare lupilor,
dar lupii erau friguroși și bolânzi.
Mâncați-mă! am strigat la ei, am strigat.
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om înghețat!”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru Nod 26 de Nichita Stănescu

îngeri iubiți și nesuferiți

Publicat pe ianuarie 9, 2019 de mirabilissemper

Zilele astea, poeta Nora Iuga a împlinit 88 de ani. De Crăciun, poetul Emil Brumaru împlinise 80 de ani. Între timp, acesta a murit, prilej de exerciții literare, transformate prea repede în clișee. Sintagma ”rezervația de îngeri”, asociată de poet cu Dolhasca, s-a tot repetat pentru că îngerul neblond, pletos, cărunt și ieșean, nu putea să plece după moarte decât în ținutul amintit mai sus.

Nora Iuga, în schimb, spune că nu poate să sufere îngerii, că urăște rostirea acestui cuvânt, mai mult decât termenul de diavol. Cu tonul ei alintat, dar apăsat, poeta declară că a evitat mereu în versurile sale cuvintele înger și suflet, niște lucruri impalpabile, dulci, ca o vată de zahăr, care nu îți lasă nimic în gură. Deși l-a iubit pe Călinescu care era interesat  de problema sexului îngerilor, Norei Iuga i se pare mai interesantă întrebarea dacă există îngeri sau nu.

În schimb, Brumaru a iubit îngerii, a crezut că au și sex și toate celelalte organe. Le-a simțit prezența în toate lucrurile înconjurătoare, i-a dezvelit de veșmântul teologic și i-a pus să tuteleze păcătoșenia umană.  Și Andrei Pleșu a considerat îngerii interesanți și a scris despre ei din punct de vedere filosofic, teologic, existențial. Cu alte cuvinte, despre îngeri și de bine și de rău, și cu bune și cu rele.

Amnezie-Emil Brumaru
”dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul…”

Loredana Stan

 

 

Publicat în ale vieții, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru îngeri iubiți și nesuferiți

Mă atîrn de un creion şi-o coală de hîrtie de Emil Brumaru

Publicat pe ianuarie 6, 2019 de mirabilissemper

„Iubite şi stimate domnule Lucian Raicu,

Sînt zile, ca asta în faţa mea, în care nu aş mai vrea să mă trezesc din somn. Din cînd în cînd, rupturi adînci în suflet, alunecări imprevizibile de spaime, de sentimente, prăbuşiri totale de speranţă, mă fac să-mi blestem destinul şi aşa destul de precar. Ce este dragostea? Ce este ura? Pentru ce uităm absolut tot trecutul într-o clipă aprigă de mîine? Ce este viaţa? Iată întrebări care se îmbulzesc neputincioase, declanşate de întîmplări pe care nu le pot mărturisi. Mă atîrn de un creion şi-o coală de hîrtie, mă gîndesc la fata mea, Andreea, la glasul ei minunat, subţire, încrezător în invincibilitatea mea. Peste tot şi de toţi mi se spune: ce faci?, de ce stai degeaba?, fă bani, bani, bani, bani! Este nespus de greu să trebuiască să explici celor mai dragi, mai apropiaţi, că, şi nu mi-e ruşine s-o spun, din adolescenţă, visul meu împodobit, lucrat seară de seară, crescut în taină, visul meu trecut prin acea perioadă cruntă de la nouăsprezece ani cînd, bolnav de tuberculoză, făceam aşa-numita „cură cadaverică” (trebuia să stau absolut nemişcat), visul meu de tînăr doctor de ţară, iremediabil înfundat în singurătatea unui sat necunoscut, visul meu pueril poate, dar veşnic prezent, a fost, este, să fiu scriitor. „Profesiunea” de scriitor. Sînt eu un „parazit”, un tip „care stă cu cracii în sus, pe pereţi” şi-şi pierde vremea citind Dostoievski? Pentru ce chiar cei mai de lîngă inima mea, din aburul respiraţiei mele cotidiene, mă lovesc nemilos cu acelaşi şi acelaşi cuvînt: bani? Scrisoarea asta iese din şirul celor pe care vi le trimit. Şi n-aş vrea să-mi amintiţi de ea. Probabil că vin săptămîna viitoare în Bucureşti. Sînt terorizat de ceea ce mi se întîmplă. O, desigur, aş dori să „lucrez”, să fiu aici, în Iaşi, la o revistă. Dar e imposibil. Nimeni nu mă poate primi, nimeni nu vrea să mă primească. Fac parte din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, sînt oaia gri de aici. Cum se poate destrăma tristeţea, cum se poate înlocui cu altceva? De fapt, nu tristeţea care-i chiar plăcută, ci arderea uscată, fără flacăra a celor mai intimi stîlpi de sprijin? Un minim de confort interior, o oarecare linişte; de unde?

N-am dorit deloc să fiu patetic. Am scris pentru a mă linişti, pentru a trece asupra altuia povara unei clipe prea grele. Nu trebuie să vă speriaţi, voi continua ca şi mai înainte. „Spărtura” asta e întîmplătoare. A mă văita, ce lucru lipsit de gust! Stau la etajul V. Ieri, Tamara Nikolaevna, nici mai mult nici mai puţin, a aruncat pe fereastră, un scaun!! Gest superb, dar el n-a căzut pe jos pe ciment, ci-n sufletul meu şi s-a făcut praf. Este o scrisoare, vă daţi seama, pe care doresc s-o citiţi numai dumneavoastră. Dacă ea ar afla c-am deconspirat momentul acesta de „iritare”, s-ar produce lucruri şi mai rele. Vă rog. Sînt mîhnit, mult prea mîhnit, iubite şi stimate domn Lucian Raicu.

Cu stimă şi afecţiune,
Emil Brumaru
2-VIII-980
P.S.: Vă rog, nu-i spuneţi lui Dinescu de chestiile astea. Vă rog.”

Publicat în ale vieții, evenimente, Personalități, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru Mă atîrn de un creion şi-o coală de hîrtie de Emil Brumaru

După bacanale

Publicat pe ianuarie 1, 2019 de mirabilissemper

 

După bacanale oraşul pare mort.
Gheaţa s-a scurs din pocale direct pe trotuare.
Stele nu mai sunt, le-au prins toate femeile în rochii.
Cerul e perforat de atâtea priviri.
Au plecat pe la casele lor visele.
Ţapii au fost devoraţi pe rug,
Bacantele au adormit consumate de spiritul delirului.
Bachus a fost fiecare, cu sau fără satiri,
Cu pâine şi circ printre flăcări.
După bacanale cine mai ştie pe unde şi-a pus simţurile,
Cine mai poate să rostească urale,
Cine mai are un loc în propria viaţă?
Tăcerea de după bacanale e divină.
Zeii au obosit. Sunt doar şi ei oameni…

Loredana Stan

Publicat în ale vieții, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru După bacanale