”ȘAPTE OCTOMBRIE”-Vlad Zografi

-premisa cărții: moartea unui poet și confesiunea lui despre viața trecută, de dincolo de moarte: ”Mi se pare o nedreptate să mori înaintea unui eveniment mare. Cum e să mori înaintea unui război mare? Cum e să mori înaintea unui război mondial ? Sau înainte de 1789? Sau înainte de 1989? Sau înainte de căderea Constantinopolelui? O mulțime de oameni au murit înaintea unor asemenea evenimente, luând cu ei pe lumea asta o ignoranță rușinoasă, descalificantă. Ideea că de fapt mereu se petrec evenimente mari și că suntem cu toții condamnați să murim înaintea unuia dintre ele nu mă încălzește deloc(…)”

-despre tipologii de scriitori:” E dezgustător faptul că depindem de bani și că supraviețuirea e o afacere mârlănească, mai ales pentru un poet. Mă rog, există pe lume scriitori industriali care profită de tembelismul universal. Mitocănia îi avantajează, au toate motivele să-și facă și refacă publicitate, dar ăștia nu merită nici măcar o flegmă. Și, în fond, Varlam nu-i industrial, e doar un șoricel dresat să lingă blana cui trebuie și să împartă cu viclenie fărâma de brânză.”

-imaginea Bucureștiului anilor ’90: ”(…)-un București agitat, unde se lansau tot felul de experimente artistice, se puneau în scenă spectacole la care nimeni n-ar fi visat înainte de ’90, se înființau trupe de rock, se țineau conferințe despre șmecherii exotice, asistase și ea la una despre sahaja yoga, nu pricepuse nimic, dar o tulburase, la fiecare pas dădeai peste un guru, înfloreau paranormalii și pozele cu gagici goale, curvele umblau degajat pe străzile ocupate de dubioși, afișele erau lipite peste afișe care erau lipite peste alte afișe, până când stratul gros se desprindea de la sine, apăreau reviste și edituri care dispăreau peste noapte, zevzecii erau trași pe sfoară cu jocuri piramidale, ticăloșii se amestecau cu fraierii, nici dracu nu mai știa să-i deosebească, nefericiții căscau gura la etichete colorate și electronice din plastic, piața era inundată de băuturi contrafăcute, țoale contrafăcute, bani falși, lumea vorbea fără șir, se entuziasma și înjura cu sete(…)”

va urma

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru ”ȘAPTE OCTOMBRIE”-Vlad Zografi

”Ti se va ridica parul pe maini!”

Superbă incitare la a citi un articol monden. Trecem peste faptul că e scris fără diacritice.  Dacă măsura importanței unor vorbe e dată de ridicarea pilozității din anumite zone anatomice, nu mai e nimic de zis. Asta e măsura prostiei !!!

Publicat în ale vieții, limba română | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Ti se va ridica parul pe maini!”

”Forța destinului”

Uneori ”Forța destinului” de Verdi coboară din eter în caietul  unui copil curios, dornic să imortalizeze momentul și să transmită posterității că între două concepte literare se poate asculta muzică. Caietul său e mărturia unui timp fast în care minte și suflet s-au unit să recunoască forța imanentă a destinului. Pentru alții, poate fi prilejul de a trece mai repede timpul care pare împietrit într-o zi de vineri, încărcată de informatici și matematici și o nuvelă prea moralistă pentru vremurile astea high-tech. Un locatar al primei bănci se transformă într-un dirijor de ocazie care punctează ritmurile înaripate ale muzicii. Altădată, dirijorul nostru număra cu aceleași brațe transformate într-o clepsidră  ultimele secunde ale orei, anunțând parcă faptul că toată lumea a ajuns la finish cu bine. Acum cântă doar muzica și copilul curios mâzgălește pentru memorie ca pe o tăbliță de lut pe care o vor descoperi civilizații neștiute ”ȘI ACUM O SĂ CÂNTE FORȚA DESTINULUI”.

20181122_091525

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Forța destinului”

tot înainte

Ce te face să mergi înainte când se pare că nimic nu e  bine?  Un serial ca ”The Kominsky Method” (care numai revigorant nu e), un joc de-a vacanța, taste apăsate compulsiv către ai tăi, liniște, o pătură călduroasă, câteva vorbe întoarse către tine și multă uitare. ”Aproape că plângeam. Nu ştiu de ce. Mi-am pus pe cap şapca roşie de vânătoare cu cozorocul la spate, aşa cum îmi plăcea mie, şi am strigat cu toată puterea, aşa, de-al naibii: ― Somn uşor, cretinilor! Pun rămăşag că am trezit toţi măgarii de pe etaj. Apoi am ieşit naibii, cât am putut mai repede. Un tâmpit aruncase coji de alune americane pe scară şi era cât pe ce să-mi rup gîtul.”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru tot înainte

”Implacable November weather”-Charles Dickens, Bleak House

”Implacable November weather. ” Amintiri din adolescența unei fete  care nu avea neobrăzarea de a crede că e centrul universului, că are limba engleză și alte materii școlare la degetul mic, care se gândea cu timiditate la viitor, care trăia cu minte. Alte gânduri sunt dureroase. S-au risipit toți și toate ca potârnichile în toate părțile universului și colțurile sufletului. Ce mai înseamnă Dickens azi ?

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Implacable November weather”-Charles Dickens, Bleak House

frig și mașini pe stradă

O întrebare superbă i-a ajuns în mâini: ”Ce te face să fii unic?”. Răspunsul: ”ironia și faptul că nu îmi place să vorbesc despre felul de a fi unic” a provocat zâmbete.  După consumarea momentului, ar mai putea fi adăugate răspunsuri ca:  nu mai contează unicitatea, ci înregimentarea în șabloane, așezarea în pătrățica bifată, adecvarea  la modă și epocă. În rest, numai bine, frig și mașini pe stradă, expandări ale eului, ciocolată noir și filme ale vieții.

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru frig și mașini pe stradă

după-amiază brumată

Cică fericirea nu scrie niciun rând. O după-amiază cu Emil Brumaru te poate face și fericit și inspirat (asemenea comandamentelor contemporane) la scris. Poetul Brumaru e la fel de spumos și la 80 de ani. Interesante sunt poveștile lui despre începutul scrisului, provocat de prima iubire (iubitei i-a scris într-un an 700 de scrisori), despre cei 12 ani în care a fost doctor la Dolhasca (unde  trata țigăncile sau un popă, venit la geamul său, la 12 noaptea, pentru că i-a intrat un purice în ureche), despre iubirea față de Tamara, a doua soție a sa, cu 16 mai mică decât el, elevă la data când a cunoscut-o, despre pasiunea pentru cărți (care i-au invadat locuința), despre plăcerea de a comenta și adăuga replici operelor  scrise de alții (Shakespeare), despre scriitorul de urgență, Witold Gombrowicz, care îl scoate din starea proastă, despre lecturile importante ale existenței sale: ”Aventurile lui Tom Sawyer”, Bacovia, compendiul ”Istoriei literaturii” a lui Călinescu.

Un fragment dintr-o scrisoare a lui Emil Brumaru către Șerban Foarță, din 1977,  despre poezia vieții: ”Nu-i aşa că poezia există? Spune, nu-i aşa? Mergi pe stradă şi, deodată, vezi un zid de cărămidă şi-ţi vine să cazi în genunchi, sau vezi un gard sau o cişmea subţire-n fundul unei curţi, picurând veşnic pe-o lespede (mai ales vara, când tot ce-i piatră frige) alături de-o găleată goală, sau te urci cu sufletul pe-o scară sprijinită de cine ştie când, sau chiar îţi vine să săruţi mânerul de alamă al unei uşi. Nu-i aşa, nu-i aşa că poezia există?“

Loredana Stan

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru după-amiază brumată

vorbe latinești

AGE QUOD AGIS!- FĂ CEEA CE FACI! ( FII CONȘTIENT DE IMPLICAȚIILE FAPTELOR TALE!)

FABRICANDO FIT FABER- MEȘTERIND SE FACE UN MEȘTER.MESERIA SE ÎNVAȚĂ LUCRÂND

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru vorbe latinești

”OSTATIC LA MĂTUŞICA” de Morris Panych

Piesa de teatru OSTATIC LA MĂTUŞICA, scrisă de  Morris Panych face parte din repertoriul Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu și are ca protagoniști două personaje (jucate nu foarte convingător de actorii Pali Vecsei, Gabriela Neagu) solitare, ciudate, pierdute într-o lume care și-a pierdut și ea busola. Regia piesei este realizată de Michael Devine care accentuează caracterul modern al textului și valoarea actuală, apoftegmatică a replicilor celor două personaje: bărbatul care monologhează aproape  tot timpul, încercând prin logos recuperarea identității și câștigarea unor legături de familie, sociale și femeia care tronează într-un pat-catafalc și de la care se așteaptă să moară. Prima replică a mătușicăi/mătușichii/mătușicii este la jumătatea piesei când îi spune bărbatului care crede că e nepotul său ”Crăciun fericit!” încercând să aducă umanitate și căldură în propriul cămin în care moartea și-a făcut culcuș.

Titlul piesei creează așteptări facile unui public doritor de râsete energice și contrazice mesajul foarte profund. Replicile sunt scurte, ca niște respirații, și întrerupte de lumina care se stinge și se aprinde pentru a crea un efect dramatic. Ele ar trebui să producă iluminarea spectatorului care să se regăsească printre cuvintele spuse pe scenă.

Subiectul piesei de teatru este simplu: o scrisoare (mesager al destinului/ hazardului) cu mesajul ”O mierlesc” ajunge în mâinile unui bărbat care înțelege că trebuie să vegheze ultimele clipe ale rudei sale. Numai că mătușa nu vrea să moară și nici nu dă semne că ar avea aceste simptome instalate. La început, bărbatul încearcă să o convingă cu vorba bună, apoi recurge și la măsuri mai dure: otrăvire, o mașinărie de (sin)ucis. Și între timp, trec anotimpuri, bărbatul își spune povestea vieții sale și parcă nu ar mai vrea să-i moară mătușa. Rolurile de ostatic trec de la un personaj la altul. Ostatică e la început mătușa care e incapabilă să se salveze din încăperea- cavou. Nu-i sunt permise legăturile cu lumea exterioară, oamenii din afară sunt văzuți ca niște pericole.

Intervine și o intrigă polițistă când bărbatul își dă seama că mătușa sa nu e cine credea el că e și atunci femeia începe să vorbească. Cei doi ar vrea să recupereze timpul pierdut și se apropie unul de altul. E prea târziu. Femeia moare și se transformă în îngrășământ pentru o floare de Amaryllis.

Interesantă a  fost și scenografia: scaunele publicului așezate pe scenă, toate elementele de mobilier cu accente funeste.

În sală, la balcoane, unii spectatori nu rezistă și părăsesc incinta după un sfert de oră. Se aud respirații sacadate și se văd și căscaturi. Trebuie atenție și nu toată lumea are chef să prindă mesajul. În dreapta mea, la sfârșitul piesei, o fată de 16 ani plânge. Sunt speranțe că tânăra generație poate lăsa în altă parte superficialitatea. Nu e totul pierdut.

P.S. În foaier aud opiniile unei persoane avizate care spune că actorii nu au primit decât un rând de aplauze și amendează replicile poticnite ale bărbatului de pe scenă, atrăgând atenția că niciodată nu te corectezi pe scândură, că oricum publicul nu știe textul și se pierde din vibrația spectacolului.

 

Publicat în ale vieții, evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru ”OSTATIC LA MĂTUŞICA” de Morris Panych

Niciodată toamna… TUDOR ARGHEZI

”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al rîului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnav-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturînd în sus
Foile,-n azur.

Cine vrea să plîngă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul nenteles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes. ”

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru Niciodată toamna… TUDOR ARGHEZI