Un „Ignoră!” și mai multe forme de neuitare…

Publicat pe iunie 4, 2025 de mirabilissemper

O miercuri ca o zi de vineri pentru că urmează vacanța (forțată de împrejurări gândite aiurea), dinaintea vacanței și toată lumea s-a comportat lejer, estival, în ton cu temperatura ambientală. Toată ziua s-a continuat cu prezentarea cărților citite, din afara programei școlare, exceptând intervalul în care s-a părăsit incinta și s-a preumblat către instituții educaționale care să ofere dovezi birocratice, fără de care viața profesorilor e pustiu. Nu s-a rezolvat nimic pentru subiectul în cauză, ci pentru alți subiecți, camarazi de arme. Pe acest traseu s-a cumpărat și bilet la piesa de teatru cu Oana Pellea și Lari Georgescu, cu jumătate din banii oferiți ca premiu pentru coordonarea unui elev care a obținut o mențiune la un concurs național.

De fapt, ziua a pendulat între îndemnul unui tânăr din elita școlărească, către un coleg, de a ignora comentariile profesorului și vizita inopinată a Casianei, cu un buchet de trandafiri puri și frumoși ca ea. Între ignorarea vajnicului boboc și mulțumirile fetei sensibile este aceeași muncă, dăruire și consum nervos „risipit” pentru cauze mai mult sau mai puțin înălțătoare. „Ignoră!” („ă”-ul sunând chiar ca un „o”) șuieră și acum radical și orgolios, de neuitat. Colegul a ignorat și a prezentat mai departe o carte a lui Sântimbreanu, apărută în anii 80, povestind despre viața școlarilor de atunci și acum. Întrebarea „Ce crezi că ar fi pățit în acei ani elevul care a strigat îndemnul anterior?” a stârnit tăcere și un răspuns lapidar, de conjunctură, din partea curajosului.

Veteranele de la a XI-a și-au lua revanșa, prezentând cărți relevante pentru ele și pentru literatura contemporană: „Intermitențele morții” de Jose Saramago, „Interior zero” de Lavinia Braniște, „Vertijuri, goluri de memorie. Acolo este ţara mea” de Radu Aldulescu, „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” de Maria Orban, „Jurnalul lui 66: Noaptea în care am ars” de Alexandra Furnea.

Cei de la a X-a au intrat azi în joc destul de timid, de lăudat mai mult decât ceilalți fiind Vicky și Alexia care au prezentat original, trecând prin filtrul minții proprii, „Dezrădăcinare” de Sașa Pană și „În iad toate becurile sunt arse” de Dan Lungu.

Nu pot fi uitați nici azi micuții cititori umaniști care au citit cărți interesante, cu un mesaj actual, la distanță estetică uriașă de cartea lui Sântimbreanu. De apreciat aici, pentru arhiva blogului, sunt Daria G, Adi, Horia care au prezentat frumos „Viața mea în librăria Morisaki”, „Sînt o babă comunistă!” și „M-am hotărât să devin prost”.

Tot astăzi a fost și ziua Biancăi, numite spontan „Sunshine”, pentru că zâmbetul ei înseninează chiar și cele mai posomorâte momente ale zilelor școlărești. La mulți ani, Bianca! Mulțumesc, Lavinia pentru evidența titlurilor cărților prezentate! Felicitări tuturor cititorilor!

P.S. Un citat care pune în lumină altă semnificație a verbului „a ignora”: „Literatura este cea mai agreabilă formă de a ignora viața.”- Fernando Pessoa

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru Un „Ignoră!” și mai multe forme de neuitare…

Experiența lecturii

Publicat pe iunie 2, 2025 de mirabilissemper

S-au prezentat azi cărți ca și în alți ani. Veteranii acestor activități (clasa a XI-a) au fost superficial pregătiți. S-au invocat explicații puerile, s-a vorbit (într-o oră doar) despre cărți neterminate, s-a ales o carte despre Ducele si Ducesa de Sussex, Harry si Meghan, dar s-au prezentat și „Prietena mea genială”, „Mândrie și prejudecată”, „Străinul” de Albert Camus, „Casa somnului”. Bobocii umaniști și informaticieni s-au descurcat onorabil, deși unele prezentări nu au demonstrat o lectură serioasă și nici că s-a înțeles mesajul volumelor avute în atenție. La întrebarea privitoare la încadrarea în categoria capodoperelor, a fost un răspuns afirmativ în legătură cu „Pacienta tăcută”, iar argumentația servită a avut drept criteriu faptul că „îmi place”. Dezvoltând explicația și întrebând despre relevanța cărții în timp, în comparație cu opere scrise în vremuri imemoriale, pe care omenirea le are ca reper, s-a revenit asupra răspunsului.

Umaniștii au prezentat în două ore titluri serioase, chiar și autori români contemporani: Daria („Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”,) Maria V. („ Vara în care mama a avut ochii verzi”) ca și Mircea, de la real, care a citit „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”. Au fost emoții, dar și îndrăzneală adolescentină, dorință de a arăta ce știu.

De fapt, rolul acestor activități este ca elevii să poată distinge valoarea de nonvaloare, să judece cu propria minte beneficiile lecturii și lecțiile învățate. Grosso modo, acești cititori sunt de lăudat pentru că s-au dedicat, atât cât au putut, unei activități intelectuale, în vremuri în care mediocritatea și atitudinea ignară sunt la ordinea zilei.

P.S. Las aici mărturie cărțile despre care mi-a vorbit participantul la Concursul de eseuri, organizat de revista „Dilema”, din septembrie încoace, pentru a-l determina să meargă mai departe, să-și lărgească „repertoriul” de cărți, cum mi-a spus când ne-am cunoscut: „Shogun”, „Tai-Pan”, „Nobila Casă”, „Balanța” de Ion Băieșu și câteva pagini din „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu. Spor la citit!

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru Experiența lecturii

Margareta și „Țipătul”?! (se dedică celor de la a XII-a E)

Publicat pe mai 30, 2025 de mirabilissemper

O margaretă culeasă din fața școlii și așezată într-un pahar impersonal de hârtie îți va aminti mereu de umaniștii 2025. Nu s-au smuls petale din plăpânda floare, astfel încât să afli dacă a fost ceva sentiment la mijloc. Dar s-au rememorat diminețile chinuitoare, (pentru ei, căci nopțile acestora nu erau făcute pentru somn), stresante, (pentru dascăl, căci „bătrânii” nu puteau înțelege nici în ruptul capului că punctualitatea e importantă), fericite, (pentru aproape toată lumea, când se descâlceau sensuri, se emiteau idei, se trăia, în ciuda telefoanelor care au făcut mereu parte din costumația lor). Au fost clipe când se invoca divinitatea, se căutau iluminări și epifanii, se zbârceau tegumentele, scârțâia aerul, se locuia în tabloul „Țipătul” și se urca bolovanul lui Sisif, dar trebuie să ni-l închipuim pe profesor fericit (vorba eseului lui Camus).

Margareta aceasta este simbolul lor, al unor năbădăioși, când vine vorba de trezit dimineața, de scris teme și de predat la timp, dar este și semnul unor sensibili, al unor tineri în căutări permanente, în fugă după necunoscut, timizi și retractili când îi gâdili prea mult, ca pe floarea albă. Au fost aproape 800 de ore, în care s-a respirat același aer, în care am stat bucuroși, nervoși sau explodând de iritări, umăr la umăr, spate în spate, trecând prin lecții (poate) plictisitoare, informații (poate) prea multe și istovitoare.

În ultima oră de curs, de la 9 la 10, s-a discutat despre prietenie ca formă de împlinire spirituală, având ca suport „Jurnalul de la Păltiniș” și s-a scris pe tablă un adagiu care ar fi putut sluji în argumentație, „Prietenul e un al doilea eu”. Apoi, s-au terminat subiectele școlărești și s-a vorbit despre amintirile comune și … despre fiecare. Alexandra a fost numită, într-o clipă de inspirație „marele meu succes”. S-au scris versuri și alte năzbâtii despre comunicarea plină de provocări dintre cele două balanțe. A fost timp și pentru a evoca talentul artistic, decența și sensibilitatea Casianei, interpretările pline de har ale Mirunei, condescendența, altruismul Clarei, demnitatea, umorul Melisei, fragilitatea Anei C (din a treia bancă), prietenia frumoasă dintre Cristina și Andreea, eleganța lor, cuviința și dorința de a învăța ale Luminiței, tăcerile pline de înțelesuri și revoltă ale Mariei Ș, plăcerile de cititor și privirile expresive ale Silviei, spiritualitatea Biancăi, numele cu rezonanțe culturale al Marinei, cumințenia expresivă a Alexiei, activismul Anei, mesajele pline de miez ale Isei, „atingerile” ironice ale Florentinei, vânătoarea de gadgeturi perpetuă oferită de Robert, Manu, Denis, Răzvan, intrările la momentul oportun ale lui Denis D, Andrei și companiei, lookul caligrafic al Dariei și Irinei, gândurile neexprimate ale prietenelor cu același prenume, Maria, fericirea perpetuă a Georgianei, încrederea în sine a Laurei, pasiunea lui Andrei pentru Ada Milea, talentul lui de a apărea când trebuie.

Toți aceștia trebuiau să poarte un nume. Li s-a spus clasa a XII-a E. „Și te-ai dus, dulce minune,/[…] Totuși este trist în lume”. P.S. Ceva poezie la bac? Eminescu, oare?

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru Margareta și „Țipătul”?! (se dedică celor de la a XII-a E)

„Camping” de Lavinia Braniște- un roman al dublei dezrădăcinări

Publicat pe mai 28, 2025 de mirabilissemper

Lavinia Braniște este o scriitoare contemporană apreciată de cititori, premiată de reviste și instituții prestigioase, despre care am mai scris, analizând romanul „Mă găsești când vrei” și prezentând aspecte ale biografiei sale. Am remarcat și cu ocazia apariției celui mai recent roman al său, Camping (editura Polirom, colecția „Ego. Proză”-2025 ) maniera originală în care scriitoarea tratează o problematică gravă, intrată în „comandamentele” contemporane, îmbinând ironia, stilul reflexiv, lirismul subtil.

Interviul publicat în „Matca” (#08, martie 2025), apariția pe coperta acestei reviste de cultură o încadrează pe Lavinia Braniște în categoria celor mai talentate scriitoare din România, surprinzând naturalețea sa, dificultățile vieții (extra)literare ale unei autoare care și-a făcut o meserie din scris și consideră că a avut parte de puțină vizibilitate abia la a patra carte.

Una dintre mărturisirile sale dintr-o emisiune de televiziune arată o scriitoare adaptată acestor vremuri, conștientă de schimbările care ne invadează și modifică relația cu literatura: „Nu cred că scriu pentru posteritate. Cred că scriu pentru oamenii care sunt aici, acum, cu mine, aproape de mine, în cultura mea, în societatea mea.” Conectarea scriitoarei la pulsațiile societății, modestia, autenticitatea, valorizarea unei comunicări deschise sunt aspecte pe care le-am observat și apreciat în toate aparițiile publice ale autoarei.

Camping – un roman senzorial, cu elemente autobiografice

Camping este prezentat de autoare drept un roman senzorial (în care întâlnim o bogăție de culori, un spațiu prezentat sinestezic, cu păsări, animale, praf saharian etc.), nefiind în întregime o carte autobiografică, conținând un puzzle de povești și de stări, ficționalizând experiența de rezidentă în Spania a mamei autoarei, dar și a încercării sale de a emigra. Fotografia de pe coperta volumului îi aparține înseși scriitoarei care mărturisea că eroina cărții e mai mult o replică a sa.

Povestea Sofiei – douăzeci de ani între două lumi

Acțiunea romanului Camping se petrece în 2022 și prezintă povestea de viață a Sofiei, o româncă aflată de douăzeci de ani în Spania, care, fiind în pragul pensionării, este nevoită să se întoarcă în țară. Plecată cu o viză turistică, pentru trei luni, în 2002, după ce în țară căutase de lucru fără succes, Sofia se trezește «prinsă în capcana» ilegalității, așteptând aderarea României la UE, moment în care va începe să existe în documentele oficiale ale noului stat în care trăia. Înregistrarea româncei într-un registru al cetățenilor proveniți din state membre ale Uniunii Europene s-a realizat cu ajutorul familiei bătrânei pe care o îngrijea și i-a adus schimbarea statutului social, devenind „doña Sofia Mosnegutu fără ș și ț. Până atunci era strigată nena – fată- de bătrânii pe care-i îngrijea sau de patronii de prin restaurantele unde lucrase.” Cu un copil acasă, într-un oraș de la malul Dunării, și un tată care avea grijă de nepotul Robert, eroina cărții se ocupa de bunăstarea lor, trimițându-le bani, mai ales după ce devine recepționeră în campingul „El Titi”, unde locuiește și ea, într-o rulotă. Acest serviciu îi oferă stabilitate, iluzia fericirii, a înțelegerii cu tatăl și fiul său, suplinind absența de acasă, cu bani, obținuți cu mult efort: „Însă adevărul era că nu făcuseră încă pace, ei ca familie, cu ceea ce li se întâmpla și încă erau dominați de un sentiment de rușine. Aveau confortul financiar care altfel ar fi fost imposibil de obținut, dar în același timp aveau un deficit afectiv și legături viciate ireversibil și le era imposibil să recunoască în fața societății că distanța dintre ei era, mai presus de toate umilitoare.”

Migrație, înstrăinare și criza identității

În esență, romanul reflectă realitatea trăită de numeroase familii de români plecate din țară, în căutarea unei vieți mai bune, ilustrând conflictele interioare, transformările identitare declanșate de fenomenul migrației. Pe lângă tema migrației, cartea vorbește despre singurătate și înstrăinare, despre prăpăstii uriașe care se nasc între generații, despre lumea în care trăim. Relația părinți-copii este una generatoare de reflecții profunde, eroina ficțiunii, mamă și fiică, condiții dominatoare în fața feminității sale, gândindu-se cu teamă la întoarcerea acasă și încercând să înțeleagă sentimentele ambigue care o copleșesc.

Sofia nu înțelege de ce trebuie să fie puternică atâta vreme cât, în concepția ei, emanciparea și independența aduc odată cu ele singurătate. Idealurile moderne provoacă dezrădăcinare și alienare, iar eroina cărții trăiește afirmarea personală cu prețul rupturii de ceilalți. Femeia devine un corp rătăcitor în vid, fără legături, fără sprijin, fără apartenență. Este o meditație amară asupra sensului libertății, o libertate care, în absența solidarității, poate deveni o formă de exil interior: „Dacă emanciparea oamenilor, adică ceea ce strâmb se numește împuternicire, a oamenilor, dar mai ales a femeilor, înseamnă de fapt singurătatea absolută și dacă independența înseamnă singurătatea absolută și dacă a fi puternică înseamnă să plutești singur printr-un cosmos fără niciun cablu care să te lege de nava-mamă, atunci Sofia nu e sigură că vrea să fie puternică. E nevoie de un sat să crești un copil, dar și pentru un adult tot de un sat e nevoie. Cât o să mai dureze situația asta, cât o să mai trebuiască să fie puternică?”

Campingul este un microcosmos, construit ca un sat, cu rezidenți, dintre care majoritatea sunt pensionari din Europa, preferând să trăiască în rulote, la malul mării. Playa Can, voliera cu păsări diverse, mirosul de câmp și aer sărat, marea zbuciumată, izbindu-se de stâncile plajei creează un decor exotic pe care Sofia îl privește cu interes, amplificând trăirile sale, starea de pendulare între stabilitate și provizorat. Spațiul e animat de ritualuri pe care eroina cărții le execută din obligație, cu seriozitate: rondurile făcute prin curte, verificarea tuturor locurilor, grija pentru păsări, saluturile mecanice, conversațiile în mai multe limbi.

În acest microunivers care are regulile sale clare, rulota în care trăiește personajul este singurul refugiu, dar și un adăpost claustrant, care o vulnerabilizează, fiind la voia naturii, făcând-o să se simtă ca în țara lui Oz. E o anumită fatalitate în gesturile femeii care așteaptă ca altcineva să-i îndrepte viața, de vreme ce privește chiar semnele de pe autostradă ca pe niște avertismente: „Volver es lo mas importante.” Pensionarea vine astfel ca un factor exterior care să-i îndrepte mersul firesc al existenței și să-i inculce speranța că revenirea poate repara ceva. Dar pentru Sofia, întoarcerea nu e simplă: e în același timp o promisiune și o condamnare. E un act de revenire la rădăcini, dar și o confruntare cu ceea ce a fost abandonat. Pregătirea pentru plecare devine, pentru femeie, un adevărat bilanț al vieții sale spaniole: are în fața ochilor toate obiectele adunate de-a lungul anilor, de care se desparte cu greu. Le trimite acasă sau le lasă celor care le doresc, incapabilă să renunțe la ele fără o formă de transfer afectiv.

Camping – un roman al relațiilor dintre părinți și fii

Romanul se deschide cu vizita lui Robert în camping, Sofia încercând să-și ia rămas-bun de la Spania, alături de fiul său de douăzeci și patru de ani, gândindu-se că îi va transmite acestuia ca pe o moștenire locul și serviciul său în „El Titi”. Numai că viitorul pe care i-l proiectează fiului său nu are nicio legătură cu dorințele tânărului care nu valorizează munca și nu înțelege eforturile mamei de a-i pune la adăpost viața, cumpărându-i un apartament. Relația cu fiul său devine tensionată, Sofia rememorează momente ale copilăriei și adolescenței lui Robert, se învinovățește pentru absența sa de acasă, dar își dă voie să fie furioasă și să trăiască pentru puțin timp în armonie cu propriile sentimente.

Relația personajului central al romanului cu bătrânul său tată este și ea viciată de plecarea de acasă. Distanța dintre ei nu este doar una fizică, ci și afectivă, apropierea dintre ei nefiind cultivată nicicum, iar comunicarea prin gadgeturi nesuplinind lipsa afectivității. Eroina cărții se simte ca un copil bătrân, pentru care iubirea nu se poate exprima decât la persoana a III-a, ca o formă de reproș față de cei douăzeci de ani de absență: „– Te iubește tata. Ca un fel de bogdaproste. Din care ea a înțeles lasă-ne în pace.”

Relația cu limba spaniolă

Spaniola este o limbă pe care Sofia nu o stăpânește pe deplin și care îi trădează originea. Asemenea relațiilor cu oamenii, și legătura ei cu limba străină este „strâmbă și spartă” , un amestec de ezitări, adaptări și compromisuri. Românca realizează un transfer continuu de cuvinte, o suprapunere de sunete și sensuri, la fel cum încearcă să suprapună și realitățile celor două lumi între care se împarte. În acest sens, este plină de semnificații, prezentată cu umor fin, secvența discuției cu Valérie, rezidentă în camping, care amendează lingvistic haosul lăsat de intemperii în arealul în care locuiește Sofia, folosind termenul franțuzesc „bordel”. Secvența (care a fost inspirată de o experiență a mamei autoarei) încheie un capitol al unui roman roman cu multe subtexte apăsătoare, accentuând umorul ca mijloc de umanizare a dramei migrației:

„Iar cum, când a auzit din nou cuvântul ăsta, a izbucnit.

– În limba mea înseamnă ceva urât. Casa mea nu e bordel! Te rog să nu mai spui așa ceva!

Iritată la culme, moartă de somn, a avut grijă să repete, să se facă înțeleasă într-un amestec de spaniolă și franceză. Valérie a făcut ochii mari speriată, apoi, după câteva secunde, și-a dat seama despre ce e vorba și a izbucnit în râs.

– Trés bien! a zis.”

Compoziția romanului: fragmente narative și ecouri din online

Cel mai recent roman al Laviniei Braniște este alcătuit din capitole scurte, construite ca proze independente, fără titluri, unite prin inserții care reproduc postări dintr-un grup de Facebook, Români în Spania. Autoarea a mărturisit că aceste intervenții sunt inspirate din propria experiență de membră a unor astfel de comunități online.

Aceste texte funcționează ca interludii care îmbogățesc narațiunea, potențând mesajul poveștilor de viață prezentate în roman. Ele aduc în prim plan detalii din viața cotidiană a diasporei: de la întrebări legate de asigurări de deces, drepturile pensionarilor sau transportul de pachete către țară, până la postări despre vin românesc pe gustul spaniolilor, căutarea unui fotograf sau a ursitoarelor pentru botez, dar și anunțuri despre persoane dispărute.

Finalul romanului Camping este ambiguu, nu descrie întoarcerea acasă, nu aduce o eliberare, ci o altă formă de suspendare. Sofia trăiește o dublă dezrădăcinare: prima, odată cu plecarea din țară, când se desprinde de limba, familia și rosturile ei, a doua, odată cu pensionarea, când e simbolic „scoasă din sistem”, deopotrivă din piața muncii și din dinamica socială în care se integrase cu greu. Dacă migrația a însemnat o luptă pentru supraviețuire și recunoaștere, pensionarea aduce o formă subtilă de ștergere, de invizibilitate. Sofia rămâne între lumi, fără un „acasă” clar definit, dar cu o existență care continuă să caute sens, chiar și în absența unui loc stabil în lume.

Camping de Lavinia Braniște este un roman despre singurătate, desprindere și neapartenență, dar și despre abandonarea feminității, o poveste în care întoarcerea acasă devine o lecție dureroasă de reînvățare a propriei identități.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru „Camping” de Lavinia Braniște- un roman al dublei dezrădăcinări

premiul I la Concursul de Creație Literară „Ștefan Bănulescu”

Publicat pe mai 27, 2025 de mirabilissemper

Autoare: LOREDANA STAN

Secțiunea proză scurtă

Categoria de vârstă: peste 19 ani

Recviem

            În memoria lui C.V.

Dimineața a început cu un țipăt prelung al unei femei înnebunite de durere. Țipătul venea de peste tot, se prelingea pe ferestrele încă închise și se așeza lângă tine, pe pernă, trezindu-ți visele încă amețite. Apoi țipătul a adunat vorbe și gesturi. „Dani, Dani, trezește-te, hai acasă!” Așezată în genunchi, pe trotuar, lângă bărbatul căzut dintr-odată, ca un spic de grâu secerat înainte de vreme, femeia cu haină de purpură, ca o tragediană coborâtă în stradă, implora divinitatea să-i aducă bărbatul înapoi, să-l trezească din morți precum se făcuse cu Lazăr, și să-l vadă iar zâmbind, alergând către ea, cu brațele ridicate până la cer. Însă, în imaginea prezentă, cerul se pare că era un reper care nu mai însemna fericire, ci doar o poartă către o altă lume.

            Femeia continua să plângă. Își frângea mâinile, mângâia cu gesturi precipitate bărbatul căzut pe caldarâm,  pe lângă care se adunaseră tot felul de gură-cască, așa cum se întâmplă la rău. Venise și ambulanța. Cineva avusese prezența de spirit să folosească telefonul pentru natura sa cu adevărat importantă. Semnalele sonore ale salvării treziseră mai tare cartierul învăluit în aburii dimineții. Micul oraș de câmpie în care pescărușii țipă se oprise parcă în loc, respirând în ritmul mâinilor apăsate pe pieptul bărbatului care nu mai putea să lupte pentru viața lui. Într-un film, secvența asta ar fi putut fi redată din înaltul cerului, înfățișându-l pe muribund întins pe asfalt, pe fundalul unor viori capabile să smulgă multe lacrimi. Din cer se privea și el, neînțelegând cum s-a schimbat totul într-o secundă. Doar ce închisese ușa apartamentului, salutase o vecină și terminase de vorbit cu Magda, soția sa, despre ziua și săptămâna care începeau cu stereotipiile de rigoare. Coborâseră împreună scara blocului, așa cum făceau de multă vreme de când lucrau împreună. Priviseră copacii din preajma blocului – vara indiană care nu dădea semne că se va sfârși curând îi desfrunzise poetic –  și se îndreptau amândoi spre mașina care avea să-i ducă la serviciu. Drumul însă pare că voia altceva, pașii îl purtau în altă direcție, ceva se scurtcircuitase în el, mâna întinsă spre Magda nu mai ajungea la ea. Apoi nu auzea decât țipetele ei, ca dintr-un hău. Și se făcu întuneric.

            De la ferestrele unui coafor, câteva persoane  priveau ca la un spectacol în desfășurare. Bărbatul care era căzut la pământ, lângă mașina care trebuia să-l ducă la serviciu, era inconștient. Soția sa continua să plângă, să-l strige, să-l cheme acasă, să-i aducă aminte de fiul lor care de-abia pornise în viață, pe picioarele proprii. Însă, picioarele lui Dani nu-l mai duceau nicăieri. Se privea din altă lume, înțelegea el, în timp ce paramedicii îi făceau manevrele de resuscitare. Defribilatorul nu putea porni inima. Magda țipa să se continue cu resuscitarea. Dani vedea cum îl acoperă cu o folie de aluminiu. Salvarea plecase. Magda se ridicase în picioare și rămase mută, păzind trupul bărbatului său, pe lângă care treceau în ritm infernal automobile grăbite către ritmurile vieții rutiniere.

Orașul de câmpie se trezea brutal, Magda și Dani se despărțeau după ce, zi și noapte, fuseseră împreună. O viață de om, cu rele și bune, care acum erau rememorate de bărbatul care privea ca la cinematograf pelicula existenței sale. Se vedea copil, când, în vacanțele de vară petrecute la bunici, aducea acasă vaca, de la izlaz. Soarele cobora încet linia orizontului, întinzând umbre lungi peste câmpie. Se auzeau mugetele animalelor și zgomotele copiilor pentru care totul era o joacă, stropitul la fântâna cu cumpănă, desenatul cu bețele în praf,  alergatul pe lângă vite, veselia lor ce umplea câmpia de viață. Se vedea adolescent, la revoluție, în fața televizorului, alături de mulțimea de bărbați care se mutaseră din camera unde se desfășura priveghiul bunicii, moarte, natural, în clipe istorice. Privea fascinat imaginile cu sfârșitul regimului comunist și asculta poveștile conspirative ale sătenilor despre ruși care vor ocupa țara, despre teroriști, despre patrulele care păzeau intrarea în localitatea lor cu arme, verificând posibilii adversari ai libertății nou instaurate. Se vedea mire în cantina unei fabrici, alături de mireasa lui dragă și mulți convivi care veniseră la o nuntă cu dar, strigat la un microfon lăudăros, în care se jucase găina, iar vornicii primiseră șorțuri și serviseră sarmalele mult așteptate. Se vedea tată al celui mai frumos băiat din lume, terminând liceul în anii erei digitale pe care el nu o privea cu ochi buni, căci, în copilăria sa, anii 2000 erau din science fiction. Atunci, nici măcar nu îndrăznea să privească mai departe, jonglând cu touch screenurile, cu roboții care îți curățau covoarele, cu dispozitivele care îți hrăneau pisica, cu aplicațiile care-ți numărau banii și te ajutau să te orientezi în spațiu, dar nu puteau să-ți dea viața înapoi, să te ajute să-ți recuperezi timpul pierdut cu îndeletniciri urâcioase, cu oameni consumatori de energie, cu vorbe aruncate la nervi. Acum sufletul lui avea de parcurs vămile văzduhului, dând seamă de păcatele sale, amintindu-și pe rând de toate câte i se întâmplaseră.

            Magda se întorsese acasă, bărbatul fusese ridicat de serviciul de medicină legală. Blocul se umpluse de strigătele ei, locul purta amprenta trecerii dincolo de viață. Zvonul morții subite a vecinului Dani contaminase întreg cartierul și orașul de provincie. Magda își căutase haine cernite, părul ei negru, lung, ținuta dintotdeauna solemnă, se integrau acum în  ritualuri pe care trebuia să le înțeleagă, să le stăpânească, pentru că deja lumea începuse să-i spună ce se face în asemenea împrejurări. Îi anunțase fiului vestea teribilă, vorbise cu cei apropiați și nu putea uita chipul uimit al soțului său, fruntea brăzdată de o mirare care întreba ce s-a întâmplat cu el, de ce nu-și vede de treburile sale și rătăcește prin alte hotare. Căuta printre lucrurile lui, făcea ordine în haosul gândurilor, își amintea ziua de duminică petrecută de amândoi, filmul văzut pe netflix, conversația la telefon cu băiatul, cina relaxantă, agitațiile împotriva porumbeilor care le maculau pervazul balconului, discuția despre locul de parcare pentru care trebuiau să liciteze deștept, pregătirile pentru apropierea iernii. Toate rămăseseră suspendate. Se trezise dimineață alături de bărbatul său, ca în majoritatea celor mai bine de douăzeci de ani petrecuți împreună, și seara o prinsese singură, într-o casă, în care ecoul țipetelor ei devenise sinistru.

            Orașul de câmpie, cu strada lui principală, ce se întindea printre blocuri impersonale, deasupra căruia zburau rătăciți porumbei, ciori, pescăruși, se pregătea de încă o noapte călduroasă. Vara nu se dădea dusă. Viața nu avea ce face. Se supunea unor legi nemiloase care făceau uneori ca cel trezit dimineața să nu mai apuce seara. Vântul serii nu mai răcorea, ci doar amesteca mirosurile. În spatele draperiilor trase, televizoarele ardeau imagini, iar gândurile nu mai aveau vlagă să se revolte. Orașul tăcea, viu, dar fără voință. Bărbatul ajunsese la prima vamă și repeta întrebarea lui Sorescu: „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?”

Publicat în CĂRȚI, FICȚIUNE | Comentariile sunt dezactivate pentru premiul I la Concursul de Creație Literară „Ștefan Bănulescu”

Între mit și modernitate (despre volumul de poeme „Ishtar” scris de Alex Gabriel Stan)

Publicat pe mai 22, 2025 de mirabilissemper

Am citit cu emoție volumul de debut al poetului Alex Gabriel Stan, rememorând, ca fostă profesoară a lui, din perioada liceului, sclipirea minții sale extraordinare, bucuria și nesațul întâlnirii cu texte memorabile, sărbătoarea interpretărilor profund originale cu care ne obișnuise în orele de curs. Selectarea sa, în clasa a XII-a, în lotul României care a participat la Olimpiada Internațională de Filosofie a fost un eveniment important pentru comunitatea noastră, datorită premiului obținut în cadrul acestei competiții. Între timp, Alex Gabriel Stan a devenit la 27 de ani doctor în filosofie, și-a consolidat cariera științifică și literară, prin numeroase eseuri, articole și creații literare publicate în reviste prestigioase. Fișa biografică existentă la sfârșitul volumului Ishtar consemnează, de asemenea, implicarea lui Alex Gabriel Stan în multe proiecte literare și filosofice.

Volumul de poeme a fost lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus” 2024, în cadrul evenimentelor editurii „Vinea”, care a publicat această carte. Eu însămi am avut parte la standul acestei edituri de întâlnirea cu poetul și editorul Nicolae Tzone, care mi-a prezentat elogios autorul și volumul Ishtar.

Deși Ishtar este primul volum de poeme publicat, Alex Gabriel Stan demonstrează că este un poet în adevăratul sens al cuvântului. Cele douăzeci și două de poeme compun un ciclu unitar de creații în care o voce lirică proteică dă glas frământărilor personale, angoaselor existențiale, reinterpretând modern simboluri culturale arhaice. Titlul arată legătura cu zeița fertilității, a iubirii, a războiului din „Epopeea lui Ghilgameș”. James George Frazer, în „Creanga de aur” analiza puterea sa regeneratoare, a trecerii de la moartea iernii la renașterea primăverii.

Coperta volumului conține un detaliu înfățișând leul de pe Poarta zeiței Ishtar din Babilon, un simbol arhetipal al puterii, forței și regalității, al dualității război-dragoste (caracteristici definitorii ale zeiței Ishtar). Această alegere grafică creează o punte între cultura veche mesopotamiană și explorarea lirică modernă a autorului, anticipând temele profunde ale poemelor.

Poemul „Ishtar” poate fi interpretat ca o evocare a mitului morții și a renașterii divine, așa cum sunt analizate în „Creanga de aur”. Versurile sunt expresia poetică a luptei dintre viață și moarte, a frământărilor existențiale, reflectate în miturile arhaice despre zeița fertilității și a regenerării. Simbolul „porților înfoiate” prezente în acest al doilea poem sugerează pragurile fragile dintre lumi, evocă o călătorie onirică printr-un spațiu al degradării, al corupției materiei. Coborârea poetică este o luptă interioară, între dorința de lumină și adevăr („sperând la lumina și la încetarea puterii”) și forțele întunecate ale morții, ale putrefacției. Asemenea lui Ishtar, vocea poetică pare să piardă controlul asupra propriei identități („răpindu-mi sinele”), trecând printr-o inițiere dureroasă. Finalul poemului, în care „morții-s cu morții și vii-s cu morții”, reflectă o contaminare între cele două tărâmuri, semn al dezechilibrului universal, similar cu pustiirea pământului în lipsa lui Ishtar.

Poemele lui Alex Gabriel Stan au un subtil scenariu epic, sunt deosebit de picturale, exprimă o bogăție senzorială, mustesc de miresme, nuanțe, sunete. Ele descriu o tensiune interioară violentă, resimțită sinestezic, asemănătoare celei în care Ishtar încearcă să răzbească la lumină.

Ishtar este un volum al autoportretelor, al nenumăratelor măști lirice, cu un eu dominator, „singurul pe lume/care să mă simtă, care să-mi ureze binele sau răul, care să mă țină mintă.”. În această cheie poate fi privit poemul „punct” ca o ars poetica în care vocea lirică dă glas inexprimatului, nenumitului, netrăitului, nedevenitului, amintind de „Necuvintele” stănesciene. Cuvântul devine spațiu de tensiune între lume și limbaj:
„vreau ce e să nu fie și ce e să se vadă nu de drag sau din frică
ci mai mult dintr-o căutare sau un jind sau o speranță
sau ceva mai ușor de prins dar greu de pus în cuvinte
așa că las cuvintele să curgă fără vină

cuvintele se lovesc de suprafețele simple și se întorc la mine
ușor ca o gârlă și mă lipesc de ele cum se lipește cărămida
de alte cărămizi

pentru că v-ați decis demult la ce se arată și cum se arată
și la ce vedeți și cât vedeți și ce se vede
m-am făcut ca o oglindă oarbă și sunt devenit nedevenit”

Insolit este poemul „foca pe plai” care evocă un univers ficțional dens, plin de simboluri animaliere, cu „oameni triști și animale rele” care populează subpământeanul, celestul, uscatul și apa. Dualitatea și ambiguitatea acestui spațiu și acestor ființe alimentează o tensiune permanentă între lumi, între vizibil și invizibil, între viață și moarte. Limbajul marcat de oralitate conferă textului o muzicalitate proprie, o expresie autentică a spontaneității trăirilor, imprimând poemului un ritm alert și viu, care apropie cititorul de emoții nefiltrate: „oi tace solemn/cu buze albastre și-oi râde în pumni, să nu vadă, apoi voi fi mut./că foca e tristă și nu știe că-i focă, ș-am strâns-o prea tare odată, demult.”

În poemul „semn” impresionează acest du-te-vino continuu între pământ și cer, care sugerează nu neapărat o tensiune existențială profundă, ci o pendulare între contingent și transcendent, între materia vie și sensul metafizic al lucrurilor. Cititorul e captat de mișcarea florii de tei, care are grația unei balerine vegetale, învârtindu-se, plutind, urcând din pământ și coborând din lumină, într-un dans al existenței, devenind un marcaj temporal, dând măsura trecerii anilor. Dintr-o dată, pământul devine un „loc frumos”, neidealizat vizual, dar perceput sinestezic, într-o bogăție a sentimentelor: bucurie, supărare, liniște, mirare, trezite de senzația fragrantă a teiului, care așază peste imaginea covorului mort sugestia unui ritm circular, evocând ideea de reîntoarcere. Folosirea verbelor la diferite timpuri („fusei vesel”, „a trecut un an”, „se întoarce”) contribuie la senzația unei treceri rapide, aproape iluzorii, a timpului.Versurile transmit un sentiment de nostalgie, dar și de armonie între viață și moarte, între frumusețe și dispariție: „floarea de tei e pe frunză/ atârnă pe verdele cu pe verdele cald/ se învârte eliptic și se învârte pe loc/ și se învârte plutind și se întoarce// aici jos văd semnul de sus./s-a dus un an dar/ sus acolo e semnul/ m-am uitat la semn și mă supărai și apoi/ fusei vesel și/ iar supărat// floarea de tei s-a urcat din pământ/ apoi din nou se rotește/ și se răsucește spre cer/ obosește/ coboară din lumină și se întoarce sucit/ se întoarce la loc/ și a trecut un an și semnul venii iarăși/ nimic nu fuse în an/ a trecut ca un fulger/ doar semnul iese deschis și îmi spune/ ce frumos miroase frumos și ce arată splendid și cum totul se așază/ se așază în beznă, unde e covor//covorul e mort și miroase frumos/pământul e loc frumos/ miroase a tei.//”

„Glossa” lui Alex Gabriel Stan este ultimul poem al volumului Ishtar, un dialog sui-generis adresat de zeiță eului poetic sau un mesaj al celui din urmă către posteritate, în care, deși peisajul este terifiant și efortul venirii, al întoarcerii pe pământ este colosal, îndemnurile de la final transcend frica și disperarea: „timpul a trecut, timpul a venit. am privit minunile colosale/cum se uitau la roiul din vale. totul e de acum imposibil de mic/și imposibil de prins. mâinile cele mai tari nu mișcă nici praful/de pe atlant. văd prin crăpături cum mișună balaurul/ nu mai rămâne nimic din nimic. mergi înainte să se sfarme făgașul. te vor prinde din urmă, să nu te temi să nu te temi.”

Volumul Ishtar se încheie rotund, în acord cu structura întregului volum: poemele își extrag forța în acest text liric din reluarea unora dintre motivele literare esențiale: reîntoarcerea, ciclicitatea, fragilitatea ființei, tensiunea dintre teluric și divin.

Autorul reușește să creeze un univers liric original, în care trecutul arhaic intră în dialog cu neliniștile și sensibilitatea contemporană. Cartea impresionează prin densitatea simbolică, forța expresivă și unitatea tematică, transformând lectura într-un parcurs inițiatic. Este o operă matură, care oferă cititorului o experiență estetică profundă și o reflecție asupra condiției umane.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023

Publicat în CĂRȚI, RECENZII | Comentariile sunt dezactivate pentru Între mit și modernitate (despre volumul de poeme „Ishtar” scris de Alex Gabriel Stan)

e frumos încă…

Publicat pe mai 20, 2025 de mirabilissemper

Îl asculți pe Chet Baker, în tandem cu ploaia. Nu, afară nu plouă, doar vântul mișcă teii destul de poetic. Deși trompeta acoperă frumos toate sunetele, se aud un copil răzgâiat și niște părinți depășiți de situație. Și deodată, în fața laptopului, înțelegi că azi nu te-ai mai grăbit, ai așteptat răbdător să se consume ritmurile din ce în ce mai fragile ale Lor, îndeplinindu-și sarcini prozaice: cumpărături, plimbare în parc, odihnă pe bancă etc. Înțelegi pentru a câta oară că cei tineri cu trufia și insolența urcătoare până la cer nu mai pot fi potoliți din graba lor către viața pe care așteaptă să o ia în piept. Bătrâni și tineri sunt într-o relație dificilă cu timpul. Primii așteaptă bacalaureatul, anul ăsta, început ca din pușcă, de parcă totul trebuie terminat pe 20 iunie, bătrânii, cu gândul la examenele trecute, la oamenii pe care i-au iubit, la cei pentru care au suferit, la experiențele care nu meritau atâta efort. Timpul e nemilos, te tratează cum vrea el. Când crezi că ești stăpânul lui, te trage de-o parte îți arată cum e viața. Apoi parcă înțelegi ceva, mai stai puțin pe loc, și când ai întors privirea s-a făcut toamnă în tine, totul e uscat… ai învățat cumva toate lecțiile, dar nu mai poți face nimic. Lasă trompeta să cânte și copilul răzgâiat să chinuie pianul. E frumos încă…

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru e frumos încă…

același film, alți actori…

Publicat pe mai 14, 2025 de mirabilissemper

Odată cu sezonul nunților se deschide perioada banchetelor și a întâlnirilor diferitelor promoții de absolvenți. Foștii absolvenți fac recensământul celor rămași aici, pe pământ, în țară sau plecați aiurea, își planifică în calendar data, încep dietele strălucitoare, programele de sculptare corporală, te și se caută pe rețele (boșorogii, pe facebook), apoi te anunță vag sau îți trântesc anunțul desfășurării mirobalante și te așteaptă ca să pună sub lupă schimbările de toate felurile. Vor fi emoții multe, regrete, fericiri, laude, consum de energie pentru care nu mai ai putere. Idealizarea trecutului, cu nesfârșitele argumente că pe vremea lor se făcea carte și ei erau năstrușnici, știau să se distreze. Ca părinți, bineînțeles că sunt exigenți și au așteptări de la puiuți. Vom juca în același film. Omul este o ființă atât de previzibilă.

poza: AI

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru același film, alți actori…

Despre cărți, filme, viață și … ceea ce rămâne cu noi

Publicat pe mai 13, 2025 de mirabilissemper

Pe parcursul celor patru ani de liceu, le-am propus elevilor de la profilul filologie cursul opțional „Literatura și cinematografia-abilități de viață”. A fost o investiție sufletească și intelectuală mare, după cum le-am tot spus, ei fiind pentru mine clasa cea mai permisivă la experimente culturale. Deși au fost multe sinuozități în electrocardiograma afectivă a relației noastre, gândul că, în fiecare săptămână, trebuia să citim, să discutăm despre o carte din afara programei școlare sau să vizionăm și să analizăm un film memorabil mi-a făcut viața mai frumoasă.

Acum, ajunși la finalul cursului, m-am gândit că un test (de tip feedback) care să conțină întrebări despre materia parcursă, sugestii și sfaturi pentru profesor, ar fi benefic pentru toată lumea: ne-am aduce aminte de filmele și cărțile preferate, de bune și de rele, deopotrivă.

În ultimul test completat la acest curs opțional, elevii mei și-au adus aminte de „La vita è bella”, de „Domnului profesor, cu dragoste”, de „Parfum de femeie” și ”City of Angels ” de „Splendoare în iarbă” sau de cel mai recent film văzut împreună, „Mic dejun la Tiffany”. 

Gândurile lor așternute pe hârtie sunt emoționante:

„M-a întrebat cineva recent care e filmul meu preferat și am început imediat să derulez prin lista memoriei filmele pe care le-am vizionat în cadrul cursului opțional și nu numai, pentru că nu prea văd filme altfel, ci pentru că nu am știut mult timp unde se găsesc filmele bune. I-am răspuns interlocutorului că filmul meu preferat este ”Scent of a Woman”, tradus în română „Parfum de femeie”. Îmi amintesc că mă emoționase cumplit anatomia unei stări, crestată foarte aspru într-o viață de nevăzător. Îmi amintesc și că mă podidiseră niște lacrimi de patetism incert. A fost unul dintre cele mai umane filme pe care le-am văzut, un film de un frumos foarte greu, foarte sintetic. Și îmi amintesc și că l-am vizionat după ce doamna profesoară ne-a întrebat, cu nu știu ce ocazie: «Cum? N-ați văzut valsul din „Parfum de femeie”?» Poate ușor de trecut cu vederea, scena declinului complet, a prăbușirii într-un pat de un alt teribil, când băiatul îl ruga sfârșit sfâșietor să nu renunțe, să se ridice, să termine gluma a convertit clasa la multă liniște.” (Alexandra Oprea)

„Dintre toate filmele vizionate în cadrul cursului opțional, preferatul meu rămâne „La vita è bella” văzut la final de clasa a XI-a. Filmul reușește să îmbine umorul cu problematica discriminării și a antisemitismului, din Italia fascistă, culminând cu un final emoționant la care a plâns jumătate din clasă ( un moment memorabil).” (Andrei Lăutărescu)

„Filmul care mi-a plăcut cel mai mult la cursul opțional este „Domnului profesor, cu dragoste”. Consider că este abordată o problematică foarte importantă, rasismul, dar și dificultățile pe care le întâmpină un profesor în cariera sa. Alt film care mi-a plăcut foarte mult a fost „Viața e frumoasă”, un film care abordează problematica războiului și a iubirii. A fost un film emoționant pe care l-am revăzut de trei ori și l-am recomandat și altor persoane.” (Maria Șerban)

Cartea care a întrunit cele mai multe aprecieri din partea elevilor umaniști a fost „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac, dar aceștia au rememorat cu drag întâlnirea de la Slobozia, cu scriitorul Dan Lungu și activitatea de la colegiul nostru la care a participat autoarea Florentina Loredana Dalian, ocazii cu care au citit „Șoferul din Oz”, „Sînt o babă comunistă”, „Hanul dintre vii”. Opiniile tinerilor reflectă impactul profund pe care literatura contemporană și întâlnirile culturale l-au avut asupra lor:

Una dintre operele mele literare preferate pe care am citit-o la cursul opțional a fost „Vara în care mama a avut ochii verzi” scrisă Tatiana Țîbuleac. Deși scurtă, cartea m-a impresionat. Am cumpărat-o și am citit-o complet. În ea este ilustrată o relație disfuncțională dintre o mamă și fiul ei, problematică pe care nu am mai întâlnit-o în alte romane. O altă operă care m-a impresionat a fost „Hanul dintre vii” de Florentina Loredana Dalian. Mi-au plăcut poveștile scurte, dar cu impact puternic, din acest volum, precum „La noi de ce nu vine Moș Crăciun?” (Maria Șerban)

„Textele mele preferate, citite în cadrul cursului opțional au fost prozele scurte ale Florentinei Loredana Dalian, deoarece mi-au influențat profund parcursul prin liceu, oferindu-mi curaj și o nouă perspectivă asupra propriei persoane. Deși am analizat și alte opere valoroase în cadrul orelor, aceste texte ocupă un loc special pentru mine, fiind legate de începutul liceului,  un moment în care am ales să nu mai fiu la fel de timidă și temătoare. Poveștile emoționante despre oameni simpli mi-au insuflat empatie și dorința de a ajuta.” (Alexia Roșioru)

„Am citit „Repetiție pentru o lume mai bună” de Mihai Radu cu voce tare, în clasă, pentru vreo 40 de pagini și mă dureau gura și gâtul și luam pauze de respirat, dar o colegă a răspuns ulterior că intonația mea parcă a influențat fluxul narativ, că a ajuns mult la ea cititul meu. Și știu că mi s-a întâmplat atunci, atipic, să îmi confund vocea activă cu monologul meu interior fragmentar, din momentele de lectură, singură. Adică nu uitasem că citesc cu voce tare, evident, dar ajunsesem să simt că îmi citesc numai mie. Despre toate,[…] despre durerile alea de ora patru după-amiaza, când se merge singur printre mulți, despre relațiile adulte mâncate de responsabilități, despre sex frivol, despre moarte. Și mereu am zis că vreau să văd și spectacolul de teatru, dar rămân doar cu uitatul la afișe. (Alexandra Oprea)

„În cadrul acestui curs am descoperit o mulțime de scriitori talentați care m-au ajutat să-mi formez o opinie mai nuanțată despre literatura română contemporană, cu care nu eram familiarizată înainte. Una dintre cărțile cele mai emoționante a fost „Tot înainte” de Ioana Nicolaie care m-a impresionat prin sensibilitatea prozei sale, fapt pentru care am citit și un alt roman al autoarei, „Cartea Reghinei”. De asemenea, „Hanul dintre vii” este o altă lectură memorabilă care a culminat cu întâlnirea cu Florentina Loredana Dalian, experiență la care mă întorc din când în când cu gândul, atunci când văd volumul în bibliotecă. (Casiana Tănase)

Despre lucrurile învățate sau simțite în urma cursului opțional „Literatura și cinematografia-abilități de viață”, discipolii mei întru pasiunea pentru cultură au împărtășit reflecții inedite care evidențiază modul original în care se raportează la artă și la evenimentele culturale. Fiecare răspuns a fost o mărturie sinceră, o oglindă a felului în care literatura și filmul pot deveni repere de viață, surse de inspirație sau declanșatori ai introspecției. Diversitatea reacțiilor acestor tineri confirmă rolul profund formator al contactului autentic cu arta:

„Cel mai important lucru pe care l-am învățat în cadrul acestui curs este că lectura reprezintă o activitate profund personală, o experiență unică pentru fiecare cititor. În cadrul orelor desfășurate, pornind de la lectura unor fragmente din literatura contemporană, am avut ocazia să ne exprimăm liber gândurile și să ne arătăm modul în care înțelegem același text. Astfel, am realizat că, deși avem o bază comună, perspectivele din care ne raportăm la lectură sunt surprinzător de diferite. A fost un prilej valoros de a ne împărtăși opiniile, de a ne asculta și de a ne inspira din ideile celorlalți, ceea ce ne-a ajutat să ne lărgim orizonturile cunoașterii.” (Miruna Grigorescu)

„Acest curs m-a ajutat să-mi îmbunătățesc modul de exprimare, să-mi dezvolt cultura generală.” (Robert Istrate)

„Am învățat faptul că este bine ca uneori să ieși din spațiul tău de confort și din tiparul prestabilit pentru a îți deschide noi orizonturi culturale.” (Andra Duțu)

„Consider că, prin intermediul acestui curs, am avut ocazia să ne lărgim cultura cinematografică, beneficiind astfel de privilegiul de a da un nou sens vieții. Am învățat să comparăm filme între ele, să apreciem stiluri, epoci și interpretări diferite, ceea ce ne-a oferit perspective variate și ne-a schimbat, cu siguranță, modul de a percepe lumea din jur.” (Laura Fătu)

„În urma acestui curs, am învățat că fiecare persoană percepe arta în mod diferit și îi acordă o importanță proprie. Au fost filme pe care le-am urmărit cu sufletul la gură, momente în care am plâns sau am râs, emoționată de ceea ce se întâmpla pe ecran, în timp ce alți colegi rămâneau indiferenți, așteptând să treacă ora. Tocmai această diversitate de reacții m-a făcut să înțeleg cât de personală este legătura fiecăruia cu arta și cât de mult ne definesc sensibilitatea și viața interioară.” (Melisa Firat)

„O lecție importantă pe care am învățat-o din acest curs este că aparențele pot fi înșelătoare. Au existat filme care, la început, păreau plictisitoare, dar care s-au dovedit în cele din urmă profunde, frumoase și pline de sens. Am descoperit că atât literatura, cât și cinematografia pot reda aceleași sentimente și idei, dar folosind mijloace artistice diferite.” (Silvia David)

„Un lucru esențial pe care l-am învățat în cadrul acestui curs a fost cum să-mi exprim opinia despre operele scriitorilor contemporani, dar și cum se realizează în mod corect o recenzie de film. Am înțeles cât de important este procesul de documentare care precedă o astfel de lucrare, deoarece el oferă credibilitate opiniilor exprimate. Adevărate lecții de viață și momente care mi-au rămas întipărite în minte au fost întâlnirile cu scriitori precum Florentina Loredana Dalian și Dan Lungu, evenimente la care am avut onoarea să fiu prezentă.”(Ana Covaci)

Ne despărțim plini de emoție, conștientizând că ne place arta, ne plac oamenii frumoși pe dinăuntru, cum spunea și Alexandra, și că iubirea poate fi infinită chiar dacă zâmbetele profesorului lipsesc sau nu sunt de fiecare dată „mari, necertărețe, luminoase și neafectate.” Vă mulțumesc pentru acești patru ani petrecuți împreună și pentru bogăția de trăiri pe care am avut privilegiul să o împărtășim.

DESEN: AI

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru Despre cărți, filme, viață și … ceea ce rămâne cu noi

au dispărut pescărușii… plusurile zilei, doar minusuri…

Publicat pe mai 9, 2025 de mirabilissemper

O zi a Venerei mohorâtă, cu plictiseli de sezon, cu absențe și întârzieri inerente la prima oră, cu priviri sictirite la a doua, dar și căscaturi cu vedere la omuleț și strănuturi fără necesare șervețele. „Contacte vizuale” imberbe, clișeice „nu judecăm”, feromoni fără caiete, ascunderi în ultima bancă, vizionări la un film pe care îl vrea lumea ca substitut pentru predat, lucrări nedorite, conveniențe sociale în eseuri și vânători de ființe care sunt mult prea digitale. Plusurile zilei, doar minusuri. La ce bun unghii și gene, tricouri de firmă și siguranță de sine ignară? La ce bun suflet și timp pierdut, și energie irosită? „A quoi bon avoir quitte Coasta Boacii?” (La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?), că tot am discutat cu veterani despre Cioran care abdicase de la normele sociale. Nici măcar internetul nu mai reține deziluzia și tristețea părăsirii paradisului, explicație pentru interogația de mai sus. Azi, doar pesimism…Rămân pe altă dată floricelele și cerul fără nori. Între altele, au dispărut pescărușii din satul nostru mare.

Atât a putut să deseneze AI…

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru au dispărut pescărușii… plusurile zilei, doar minusuri…