Vlad Zografi, fizician, dramaturg, prozator, eseist, coordonatorul colecției „Știință“ al Editurii Humanitas este pentru mine autorul unor romane memorabile, despre care am scris, cronicile fiind publicate în volumul meu de recenzii și cronici literare, „De libris”.
Vlad Zografi – o voce literară inconfundabilă în cultura română
Cel mai recent roman al lui Vlad Zografi, Insula de apoi, încheie o tetralogie compusă din „Efectele secundare ale vieții”, „Șapte Octombrie”, „Supraviețuire”, propunând cititorilor, ca și în cazul celorlalte volume de ficțiune, o cronică realistă a acestei lumi dominate de cacofonie, haos, stridențe de toate felurile. Romanul a apărut în 2025 și a fost lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest– București.
Răspunsul autorului la întrebarea referitoare la modul în care și-ar dori să-i fie citită cea mai recentă carte demonstrează inteligența, caracterul atipic al scriitorului și al ficțiunilor sale, dar și viziunea sa critică, sarcastică la adresa lumii în care trăim, dublată de refuzul de a impune o cheie de lectură, o valoare prestabilită operei sale: „N-am cum să-mi doresc să fie citit. Cititorul va găsi în el, poate, ceva care să-l intereseze. Sau nu va găsi nimic, și-l va închide plictisit, supărat că a dat bani pe el, dacă nu cumva îl va fi primit cadou – un cadou neinspirat. În plus, dacă l-a primit cu dedicație, va trebui să rupă prima pagină, ca să-l dea la anticariat. Nu pot să-i impun cititorului o perspectivă asupra a ceea ce scriu, totul e acolo, în carte. Ce să zici mai mult tu, autorul? Dacă îmi doresc totuși ceva e ca romanul să fie pur și simplu citit. În pat, în fotoliu, în metro, în tren, în avion, în parc, la mare, la munte, pe malul unui lac, pe o insulă.”
Arhitectura romanului: între polifonie și critică socială
Romanul are o construcție simetrică, din perspectiva personajului principal, prezentat la început într-un context social și profesional, prilejuit de lansarea unei reclame pentru un lanț de farmacii, unde o cunoaște pe Camelia, fotografă pentru reviste de modă. Paul Fabian este fascinat de un detaliu al anatomiei umane, de genunchii acestei femei, iar întreaga narațiune este bântuită de imaginea ei. La sfârșitul romanului, reîntâlnirea cu seducătoarea Camelia îi oferă una dintre șansele de a se salva de „cacofonia universală”, temă asupra căreia reflectează cu interes, ca un lucid observator al realității: „Meditațiile lui se concentrau asupra cacofoniei universale. Reclame stridente, bombardament vizual, gălăgie e, agitație, haos, infantilizare, derută, filme fantasy și horror, obsesia naturalului, obsesia inteligenței artificiale, obsesia stimei de sine, corurile disonante ale psihoterapeuților și nutriționiștilor, agresivitate, manipulare, dezinformare, asaltul teoriilor conspirației, oameni care habar n-au pe ce lume trăiesc, oameni care cred că pământul e plat, diversifica speciilor de țicniți, delir colectiv-dovezile erau clare.” Pasajul surprinde succint imaginea lumii contemporane, dominate de manipulare, stridență, derută colectivă și transformă romanul într-unul de critică socială, cu elemente eseistice. Spre deosebire de celelalte personaje, care se afundă tot mai mult în străfundurile tenebroase ale acestei lumi, Paul Fabian reușește să se salveze prin reflecție, distanță interioară, aspirația iubirii.
Insula de apoi este, ca și celelalte creații ale acestui ciclu, un roman polifonic, structurat pe mai multe planuri narative, alternând scriitura subiectivă cu cea obiectivă (dominantă). Planul narativ principal, care m-a atras cel mai mult, este construit în jurul personajului central, Paul Fabian, fost profesor de istorie, pasionat de Istoriile lui Herodot și interesat de războaiele dintre perși și greci. El este divorțat de Lia, cu care are un copil preadolescent. Are patruzeci și doi de ani și lucrează în prezentul narațiunii la o agenție de publicitate, Crocodil. Imaginația, spiritul critic și de observație îl plasează în categoria intelectualului reflexiv, sceptic, aflat într-un perpetuu dialog cu sine, inadaptat la convențiile sociale. Iritat de convingerile partizane și de nostalgiile politice ale tatălui său, negăsind în orașul natal, Vatra Dornei, decât un mediu provincial care îl unește afectiv de propriul trecut, Paul rătăcește prin această lume, încercând să îi ofere fiului său, Valentin, un model de normalitate, dorind să se apropie de acesta la vârsta dificilă a pubertății și în vremurile dominate de tehnologie și de „provocări” ale rețelelor sociale.
Secvența dialogului dintre tată și fiu, prilejuit de plecarea lui Valentin la Paris surprinde magistral psihologia vârstelor, distanța emoțională dintre cei doi. Încercarea de dialog se transformă într-un șir de interogații din partea tatălui și provoacă tăcerea plină de subînțelesuri a fiului. Fragmentul surprinde o imagine a tinerilor de azi, adesea absorbiți de tehnologie și de universul virtual, dar dezinteresați de experiențele reale, de școală sau de dialogul autentic cu părinții. Contactul uman sau curiozitatea pentru lume par să se estompeze, fiind înlocuite de o detașare rece și de absența plăcerii de a trăi prezentul: „Te bucuri că mergi la Paris?” „Da.” „Ştii ce o să vizitezi?”(Paul n-a primit nici un răspuns, era clar că întrebarea n-avea sens.) „Ai citit ceva despre Paris?” „Nu.” „Parisul e un oraş… (Aici Paul, fără să-şi dea seama, a reintrat în rolul anacronic de profesor, dar n-a avansat prea mult cu explicaţiile.) De fapt, nu contează”. (Tăcere.) „O să zbori cu avionul.” „Asta e partea cool.” (Tăcere prelungită.) „Îţi place istoria? La şcoală, vreau să spun…” „Nu.” „Literatura îţi place?” „Nu.” „Matematica?” „Nu.” „Biologia?” „Nu.” „Fizica?” „Nu.” „Ce-ţi place?” (Aici tăcerea a fost justificată de sosirea hamburgerului şi a somonului.) „Totuşi, ce-ţi place?” „Cum adică?” „Mă refer la o materie de la şcoală.” (Tăcere.) „Cu ce profesor mergeţi în Franţa?” „Cu diriginta.” „Ce predă?” „Istorie.” „Aha.” (Tăcere.) „Cum te înţelegi cu colegii?” „Bine.” „Ai vreo prietenă?” (Tăcere.) „Mie poţi să-mi spui.” (Tăcere.) „Ascultă, tu nu vrei să stăm de vorbă?” „Ba da” „Despre ce vrei să vorbim?” (Tăcere.) „ În fine, nu contează.”
Toposul Insulei, ca spațiu al trecerii către moarte
Un plan narativ, care are legătură cu titlul romanului, urmărește imaginea Elenei Levente, soție de fotbalist rafinată, fiica Dorei, proprietara unui magazin de antichități. Personajul ei se conturează printr-un amestec de fragilitate și luciditate, prin căutarea unui sens al existenței, încercând să se desprindă de lumea soțului său, Costel Duță, și de autoritatea mamei. Elena Levente este un personaj-reflector, prin intermediul căruia cititorul pătrunde în intimitatea unui grup de „inițiați”, un fel de sectă, ai cărei membri au „canale”, „un radar cu care pot percepe lucrurile invizibile”, abilități care deschid punți de comunicare cu lumea de dincolo. Prin ochii ei se dezvăluie mecanismele subtile ale acestui cerc închis, dar și tensiunile dintre real și fantastic, dintre viața cotidiană și misterul care o transcende. Elena are viziuni cu tatăl pierdut în copilărie, pe care îl numește Fiul Soarelui, încercând astfel să refacă legătura cu memoria părintelui.
Femeia are ocazia să cunoască membrii acestui grup condus de Victor Bozianu, din care mai fac parte Sidonia, Gilda Popovici, Emanuel Găzdaru (Manu), Beatrice Stroe (Bea), Dominic Davidescu, dar și Șerban Bozianu. Fiecare are o poveste de viață interesantă, Victor lucrase în construcții, Dominic era pasionat de biologie, Bea de când intrase în grup nu se mai drogase, sufrageria lui Manu arăta ca „un muzeu straniu”, amintind de romanele lui Călinescu, monologurile „alcoolizate” ale lui Șerban arată o urâțenie sufletească, iar moartea acestuia din urmă rămâne un mister, înjunghiat, își dă ultima suflare sub ochii „spiritiștilor”.
Toposul Insulei este o metaforă a vieții de apoi: un spațiu arid, lipsit de vegetație, unde sufletele primesc trupuri noi și trec prin proba urcării în corabie. Deși la început pare un paradis, descrierea subliniază mai degrabă neliniștea și incertitudinea trecerii. Această viziune reflectă obsesia universală pentru moarte, prezentă chiar și la atei sau agnostici. Imaginea Insulei devine astfel un topos ambivalent: atrăgător și înșelător, aparent paradiziac, dar de fapt un loc al selecției și al confruntării cu limitele propriei ființe:
[…]am aflat ce se întâmplă cu sufletele după moarte: ajung pe Insulă unde primesc un trup nou, trupul pe care și l-au dorit.,[…] În momentul când ajungi acolo ești încântat. De tine, dar și de felul în care arată ceilalți, te înconjoară numai oameni frumoși, uimiți, la rândul lor, de imaginile reflectate în apa lacului din mijlocul Insulei, pe malul căruia te trezești după ce ai murit. Ți se pare, poate, că îți descriu paradisul, așa cum și-l închipuie oamenii de mii de ani, numai că Insula n-are nimic paradiziac. E aridă, acoperită de stânci cenușii, nu crește nicio plantă, nu sunt animale, întâlnești doar sufletele nou- întrupate ale morților recenți. Țărmul e abrupt, o faleză înaltă înconjoară Insula, cu excepția unei zone înguste unde se află golful, la care ajungi după ce străbați un drum accidentat pornind de pe malul lacului. […] La un moment dat, începe să bată vântul, valurile cresc, iar la orizont apare o corabie care se apropie de golf. Când corabia acostează, vântul se oprește. […] De tribord și babord atârnă scări. […] pornesc prin marea liniștită spre corabie. Iar acum se petrece marele mister. Unele se urcă pe scară cu ușurință și ajung la bord. Altele însă, deși au trupuri tinere și viguroase, după cum și-au dorit, rămân paralizate în fața scărilor. Privesc neputincioase către sufletele de pe corabie, care le fac semn să urce repede, pentru că începe să bată vântul. Valurile cresc, vântul bate tot mai tare, până când corabia se desprinde încet de țărm, cu pânzele umflate, și se îndepărtează. Figurile celor de la bord devin puncte, apoi dispar, dispare și corabia. Vântul se oprește. Sufletele rămase pe țărm se întorc printre stânci la lac.”
Scriitorul a explicat geneza romanului, prin obsesia universală pentru viața de apoi, indiferent de apartenența la o religie sau o doctrină filosofică, dezvăluind nu doar tema centrală a romanului Insula de apoi, ci și mecanismul prin care literatura transformă ideile abstracte în experiențe vii, încărcate de emoție și semnificație: „M-a urmărit de multă vreme un gând: nimeni nu e cu adevărat imun la speranța vieții de apoi, nici chiar ateii, agnosticii sau stoicii, speranța asta e prezentă mereu în culise, scoate din când în când capul și n-o poți respinge radical, argumentele raționale sunt ineficiente împotriva ei; ca să nu mai spun că, pentru un credincios, viața de apoi e magnetul care-i dirijează mișcările și îi alimentează angoasele, e promisiunea care-l articulează, transformată la unii în certitudine – și așa au stat lucrurile de mii de ani. Pe scurt, ideea de la care am pornit este că nu putem scăpa de obsesia vieții de apoi.”
Aceste gânduri ale autorului sunt transferate personajelor, la paginile 227-228, Dominic și Elena discută despre speranța vieții de apoi, bărbatul trăgând concluzia că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există, chiar ateii păstrează „un germene rezistent la îndoială”, „toți se gândesc la viața de apoi, credincioși, agnostici sau atei, toți se gândesc măcar la o eventualitate extrem de improbabilă, din spatele căreia pândește speranța. Și se agață de viața de apoi mai crispat decât o făceau oamenii acum un secol sau două, pentru că, vezi și tu, ne aflăm sub presiunea sfârșitului lumii. Apocalipsa pare iminentă, e anunțată de filme și cărți, e discutată în mediile online, s-a cuibărit în suflete, ne-am obișnuit cu ea așa cum te obișnuiești cu iaurtul de la micul-dejun sau cu serialele de televiziune.”
Demitizarea tipologiei omului superficial sau cum aparențele înșală într-un roman contemporan
Un personaj interesant care devine o voce narativă însoțită condescendent de către scriitor este fostul fotbalist Costel Duță, soțul Elenei. El nu este încadrat simplist în tipologia omului superficial, lipsit de educație, incapabil să poarte o conversație sau să înțeleagă realități din afara lumii sportului. Este comentator al unei emisiuni de televiziune de notorietate și descoperă la vârsta maturității crizele de conștiință și introspecția („«Mă lupt cu mine și iau bătaie. Sau mă bat pe mine? A dracului introspecție!»”). Devine interesat de felul în care vorbește, de imaginea sa publică și de „viitorul îndepărtat, dincolo de frontiera morții lui”. Își măsoară trecerea timpului după etapele din Premier League și observă femeile, descriindu-le cu metafore din lumea fotbalului: „Dora era ca o pasă cu călcâiul din afara careului care îl lasă pe atacant singur cu portarul față de o pasă laterală de câțiva metri a unui fundaș rudimentar. Era ca o remontada de patru goluri față de un zero-zero chinuit.” Discuția cu peștele aflat pe platoul adus la masă sau episoadele conversațiilor cu dopul sticlei de whisky adus din Sardinia sunt o ironizare a camuflării sacrului în profan, o vulgarizare a interesului pentru psihologie și procese de conștiință: „Cu fiecare înghițitură, târnăcopul săpa mai adânc, strat după strat, scoțând la iveală ticăloșii mari sau mici, camuflate de nepăsarea lui și de trecerea anilor: felul în care se purtase cu soră- sa, cu părinții, prietenii, colegii de echipă, episode jenante, răutăți gratuite, pentru care nu găsea justificări, nici nu le căuta.” Prin acest personaj, cititorii au acces la o lume în care luxul și impostura conviețuiesc, conturând un univers al aparențelor și al fragilității morale.
Unitatea subtilă a tetralogiei; Stil inteligent și rafinat
Actualitatea problematicii întâlnite în toate romanele tetralogiei, complexitatea personajelor construite, imaginea critică a societății contemporane, scriitura densă, stilul adaptat psihologiei instanțelor narative, ușurința de a descrie medii sociale și profesionale variate, sunt punctele forte ale operelor de ficțiune ale lui Vlad Zografi, conferind unitate universului său artistic. Unele personaje, toposuri etc. migrează dintr-un roman într-altul. Astfel, cârciuma de cartier „Porcăria” reapare și în Insula de apoi, fiind un topos ficțional consacrat încă din romanul „Șapte Octombrie” și regăsit și în „Supraviețuire.” De data aceasta, „Porcăria”, dincolo de reputația de spațiu frecventat de poeți și oameni cu pretenții literare, îi aduce împreună și pe membrii grupului de „spiritiști”, care sărbătoresc un an de la momentul în care Sidonia i-a vorbit prima oară lui Victor despre Insulă. Artistul Nakatosur, figură importantă în „Supraviețuire, autor al unor spectacole moderne controversate, reapare în cel mai recent roman al lui Zografi ca o referință artistică, fiind descoperit de Camelia pe coperta unui album german de fotografii dedicat lui. Interesul pentru intelectuali intransigenți, măiestria surprinderii mediocrității naturii umane, problematica istoriei, obsesia prezenței unor statui în topografia orașului, care declanșează în personaje meditații interesante, sunt alte elemente de convergență ale acestui ciclu de opere literare.
Insula de apoi încheie un ciclu unitar de romane, confirmând coerența universului artistic construit de Vlad Zografi, acest ultim volum fiind o sinteză a preocupărilor sale literare, rotunjind organic și subliniind valoarea artistică a întregii tetralogii. Scriitorul se remarcă printr-un stil inconfundabil, dens și rafinat, capabil să îmbine reflecția filosofică cu observația socială. Dacă Paul Fabian era singurul personaj care se salva din această lume aflată în război, romanele lui Vlad Zografi se citesc ca niște strigăte împotriva mediocrității și a dezumanizării lumii în care trăim: „Și atunci a aflat că în dimineața aceea, la ora cinci, izbucnise războiul.”
Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.