Mirabilissemper's Blog

Interesul meu pentru operele lui Haruki Murakami s-a născut demult și rămâne statornic. I-am citit cu plăcere romanele „1Q84”, „Pădurea norvegiană”, „Dans dans dans”, „În noapte” etc., cărțile memorialistice și am regăsit mereu în scrisul său o voce captivantă, teme profund ancorate în cultura și civilizația japoneză, dar cu rezonanțe general-umane. O prezentare a vieții și activității literare a lui Haruki Murakami (devenită un loc comun) evidențiază că este unul dintre cei mai cunoscuți și traduși scriitori din spațiul nipon, aflat mereu pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru literatură. Autorul are o specializare în domeniul dramaturgiei și al cinematografiei, începându-și cariera de scriitor la vârsta de treizeci de ani, dedicându-se în întregime acestei activități, după ce și-a închis barul cu muzică jazz,”Peter Cat”.

Geneza romanului; „obsesii stilistice”

După cum mărturisește scriitorul în postfața celui mai recent roman al său, Orașul și zidurile sale incerte, geneza acestei creații se sprijină pe o nuvelă publicată în urmă cu aproape jumătate de secol, această operă, care a păstrat titlul inițial, fiind rescrisă în pandemie: „Sincer vorbind, fusese pentru mine ca un os de pește rămas în gât, ceva ce nu-mi dădea pace. Practic, a fost un oscior deosebit de important pentru mine (ca scriitor și ca persoană). Deși ar putea părea că acest context politic, social, a influențat problematica romanului, pendularea între realitate și imaginar, tema izolării, solitudinea, problematica identității, sunt „obsesiile” stilistice ale scrisului său, grilele de interpretare ale romanului predispunând la analize inepuizabile, variate.

Volumul a fost lansat în Japonia în 2023, la noi fiind publicat la editura Polirom în 2024, în traducerea Andreei Sion. Subiectul, dificil de rezumat, explorează căutarea sinelui într-un univers labirintic și oniric și oferă ocazia întâlnirii cu personaje stranii, aflate în etape existențiale diferite, autorul dovedindu-se un cunoscător al psihologiei diverselor vârste.

Romanul Orașul și zidurile sale incerte poate fi considerat o sinteză a temelor și motivelor operei lui Haruki Murakami, în care se întâlnește din nou fantasticul, ca expresie a unui gen evaziv, ambiguu, granița dintre rațional și imaginar fiind fluidă și instabilă.

S-a vorbit despre prezența realismului magic în literatura acestui autor, în ultima parte a cărții fiind introdusă această referință culturală, în dialogul dintre personajul principal, directorul unei biblioteci, și tânăra femeie, proprietara unei cafenele, care citea „Dragostea în vremea holerei” de Márquez. Este un comentariu metaliterar subtil, o translare către propria creație a lui Haruki Murakami, redusă la o formulă a criticii literare, chiar un exemplu de autoreferențialitate, deși personajele vorbesc despre stilul scriitorului columbian. Fragmentul poate fi interpretat ca o aluzie la adresa criticii literare care analizează reducționist, fără a ține cont de experiența personală a scriitorului, încadrând autorii în categorii prestabilite, chiar și atunci când, pentru aceștia, ele reflectă o realitate profund trăită:

 „-În poveștile lui se amestecă realul cu irealul și viața cu moartea, într-un mod foarte firesc, de parcă ar fi la ordinea zilei, a comentat fata.

– Mulți numesc stilul ăsta «realism magic», am spus eu.

–Da, din perspectiva criticii literare, e «realism magic», dar pentru García Márquez, personal, erau realism pur. În lumea în care trăia el realul și irealul se amestecau în mod curent, iar el a descris, practic, ce vedea.[…]

–Vrei să spui că în lumea lui realul și irealul se împletesc în părți egale, iar García Márquez doar consemnează cu candoare?”

Roman fantastic, al iubirii

Cel mai recent roman al scriitorului japonez începe ca un roman de dragoste, scris la persona I, care aduce împreună un adolescent de 17 ani și o fată de 16 ani. Îndrăgostiții se cunosc la festivitatea de premiere a unui concurs de eseuri, sunt pasionați de lectură, au vieți banale, cu părinți obișnuiți, naratorul povestind despre pisica neagră, bătrână, a familiei și despre condiția sa de ființă comună. Orașul, cu majusculă, devine spațiul în care ființează aceste personaje, fiind o creație a acestui cuplu, fata repetând că aici trăiește „cea adevărată”. Astfel, ambiguitatea devine o trăsătură definitorie, cititorii fiind nevoiți să navigheze printre vise, spații imaginare, povești (i)reale, umbre și persoane. Orașul are o topografie specifică, o singură poartă deschisă și un paznic, un Zid (personificat), unicorni, și oameni fără umbre. Ceasul nu măsoară trecerea timpului în acest spațiu („Nu-i nevoie să vă grăbiți. Timp avem aici din plin.”), iar Biblioteca este un topos aparte, care nu conține cărți, ci Vise Vechi:

„Un loc simplu și liniștit și complet în felul său. Unde nu există gaze naturale, nici curent electric, ceasul public n-are limbi, iar Biblioteca nu găzduiește nicio carte. Vorbele pe care le rostesc oamenii au doar înțelesul lor de bază, iar lucrurile fie stau la locul lor stabilit, fie rămân mereu într-un perimetru pe care îl poți cuprinde cu privirea.”

În lumea reală, iubirea dintre cei doi adolescenți se consumă prin scrisori, dar și prin poveștile despre Oraș, spuse de iubită, timp de o vară. Adolescentul intră în Oraș, devine Cititor de Vise, își leapădă umbra, și capătă „ochi” pentru citirea Viselor. Orașul se transformă într-un spațiu cameleonic, ca și Zidurile sale, care transcende realitatea fizică și devine o proiecție a lumii interioare a personajului. El pare că este o construcție mentală, un teritoriu al minții și al sufletului, născut din imaginație, dar care capătă o forță autonomă, imposibil de controlat. Orașul este o hartă a sinelui, cu ziduri construite din dorință și teamă, cu echilibru instabil, în care orice intruziune (animală, instinctuală, afectivă) riscă să prăbușească construcția:

„S-ar putea să fi avut dreptate. Poate că Orașul era plin de minciuni și de contradicții. Poate că nu era decât un oraș inventat, de tine și de mine, timp de o vară. Dar asta nu-l împiedica să ia viața oamenilor. Pentru că ieșise din mâinile noastre și acum se dezvolta independent. Eu nu mai puteam să-i controlez sau să-i alterez forța pe care o dobândise. Nimeni nu putea.[…] Orașul nu e perfect. Nici Zidul nu e perfect. Nimic nu e perfect pe lumea asta. Orice lucru are un punct slab. Așa și Orașul. Punctul lui slab sunt animalele. Își menține echilibrul lăsându-le înăuntru dimineața și scoțându-le afară seara. Noi i-am stricat echilibrul.”

Partea întâi a romanului se încheie cu evadarea din Oraș, după un drum alături de Umbră, personajul narator trăind dilema pendulării între două lumi. Dilema personajului nu este doar alegerea între două lumi fizice, ci între două stări ale ființei. Orașul zidit, în care oamenii nu au umbră, este o lume a ordinii, dar și a renunțării – un spațiu al liniștii, dar și al alienării. Umbra, în mitologia romanului, simbolizează individualitatea, memoria afectivă, chiar sufletul. Reunirea cu umbra este un act de reîntregire, dar și de confruntare cu durerea, incertitudinea, vulnerabilitatea. Alegerea de a părăsi această lume pentru a reveni în realitate presupune un act de curaj și de asumare a complexității vieții:„Realul și irealul mi se amestecă în cap și se luptă violent. Stau, la propriu, pe muchia dintre lumea asta și lumea de dincolo. Aici e suprafața subțire unde conștientul și inconștientul se ating. Iar eu trebuie să aleg și chiar acum cărei lumi vreau să-i aparțin.”

Partea cea mai consistentă a romanului, miezul acestuia, începe tot sub semnul ambiguității și al dualității ființei umane, al dimensiunii fantastice, al căutărilor personajului care și-a trăit adolescența, a pierdut iubirea ideală și a ajuns la maturitate, ducându-și existența monotonă, în singurătate și tristețe. La vârsta de 40 de ani, după „întoarcere”, protagonistul, deși pare să-și reia ritmul monoton al existenței: mersul la serviciu, conversațiile de birou, ședințele impersonale, este din nou în fața unei decizii radicale, alegând „să schimbe macazul”, să-și dea demisia de la agenția de carte unde lucra. Reîntoarcerea în lume nu îi adusese reconectarea cu sine, ci o conștientizare acută a alienării. Decizia este privită de ceilalți ca semn al unor probleme psihice sau al crizei vârstei mijlocii. Visul despre o bibliotecă, care e diferită de cea din Oraș, îi sporește nostalgia după existența din spațiul fantastic în care trăise, cu ajutorul fetei care îl inițiase în lumea nouă, și îi revelează un nou sens al vieții.

Personajul narator se individualizează în partea a doua a romanului, prin nume (Senpai), alege o altă identitate socială, devenind bibliotecar într-un oraș mic din prefectura Fukushima. Întâlnirea cu directorul Tatsuya Koyasu, personajul excentric, îmbrăcat în fustă, îl situează pe eroul cărții în fața unei experiențe consumate și în vis, bereta bleumarin așezată pe colțul biroului, timpul care a înghețat în limbile ceasului sunt primele semne subtile ale reluării unei povești deja trăite, ale circularității timpului și spațiului. Murakami inserează astfel senzația familiarului straniu, camuflarea sacrului în profan, întâlnită și în proza fantastică a lui Mircea Eliade.

Koyasu devine un ghid spiritual, așa cum în Oraș fusese fata, fascinându-l pe narator, fiecare întâlnire cu acesta făcând parte dintr-o călătorie spirituală, în care naratorul află povestea de viață a bătrânului director, dar și faptul că acesta este un om fără umbră, că a murit, este „complet lipsit de viață, ca un cui înghețat”. Aceasta este, din punctul meu de vedere, partea cea mai frumoasă a romanului, în care cititorul află istoria vieții lui Koyasu și se confruntă cu strania comunicare cu fantomele.

Arta narativă

De altfel, poveștile cuceresc publicul în toate operele lui Murakami, mai ales în Orașul și zidurile sale incerte . Parcursul protagonistului se intersectează cu nenumărate povești ale unor personaje cu rol simbolic în inițiere, fie că este vorba despre bătrânul din Oraș, în prima parte, sau despre directorul bibliotecii, doamna Soeda, fata din cafeneaua de lângă gară, sau băiatul cu tricoul cu Submarinul Galben, în a doua, captează atenția prin densitatea lor simbolică și prin misterul care le înconjoară. Poveștile sunt împărtășite în afara reperelor temporale sau geografice concrete, ca și cum ar aparține unei dimensiuni suspendate, atemporale. Murakami pare să facă deliberat abstracție de istorie, de cronologie și de localizare, tocmai pentru a pune accent pe universalitatea trăirilor și pe caracterul profund interior al acestor experiențe.

Dimensiunea dilematică a personajului se accentuează și în partea finală a romanului, se revine la circularitatea timpului, personajul încercând să înțeleagă ce se întâmplă cu sine. Personajul trăiește o stare profundă de dezorientare, în care granițele dintre realitate și vis, trecut și prezent, eu și celălalt devin incerte. Imaginea oglinzii, în care se reflectă un „eu” străin, exprimă ruptura interioară și neliniștea unui om care nu se mai recunoaște. Memoria afectivă tulbură realitatea prezentă, amplificând senzația de rătăcire și de însingurare: „Singur, înconjurat de zăpada albă, priveam în sus la ora la cerul albastru și nu-mi dădeam seama: cărei lumi aparțineam? Eram în interiorul zidurilor înalte de cărămidă sau în afara lor ? […] Mi se părea că sunt băiatul de șaptesprezece ani care mergea în vizită la iubita lui, într-o dimineață senină de weekend. Era o senzație ciudată, de parcă m-aș fi rătăcit din realitatea prezentă și aș fi ajuns în alt alt timp și spațiu. Sau poate că eu nu eram eu și doar mă prefăceam că sunt. Poate că cel care mă privea din oglindă era eul care nu eram eu. Semăna foarte mult cu mine și-mi copia perfect gesturile, dar era altcineva.”

Ultima parte a romanului face din adolescentul cu tricoul cu Submarinul Galben (trimitere la melodia trupei Beatles, la filmul de animație „Pepperland”) un personaj cheie în adâncirea sensurilor alegorice, fantastice ale cărții. Băiatul care citea cu nesaț cărți din biblioteca orașului, diagnosticat cu „sindromul savantului” și comparat cu personajul din filmul Rain Man, intuiește că fostul Cititor de Vise l-ar putea ajuta să ajungă în Oraș. El dispare din lumea reală, asemenea personajelor din Un veac de singurătate, implicându-și familia într-o anchetă detectivistică, și se întâlnește în Oraș cu eroul cărții, în încercarea de a deveni, la rândul său, Cititor de Vise.

Finalul romanului Orașul și zidurile sale incerte este unul deschis, sensurile căutărilor personajului narator luminându-se. El constată că nu mai are un spațiu al său, că locul său era altundeva, despărțindu-se de „băiatul cu Submarinul Galben”. La rândul său, protagonistul devine un maestru pentru băiat, această inversare a rolurilor marchează trecerea subtilă de la rătăcire la o formă fragilă de echilibru. Romanul se transformă într-o pledoarie pentru căutare și devenire, într-o lume în care zidurile nu mai înseamnă limitare, ci spațiu interior de reflecție și libertate.

Caracterul de operă complexă

Cartea își revelează caracterul de operă complexă, care pledează pentru valorile umane, pentru eliberarea sinelui, curaj și libertate de gândire. Orașul și zidurile sale incerte este un roman greu de încadrat într-o singură categorie, tocmai prin natura lui simbolică. Poate fi citit ca un bildungsroman, urmărind maturizarea spirituală a personajului-narator. În același timp, are trăsături de roman problematizant, al condiției umane, prin întrebările pe care le adâncește legate de sensul vieții etc. Dimensiunea onirică și fantastică îl apropie de romanul simbolic sau alegoric. Nu este, în mod cert, o carte de dezvoltare personală, în sensul comercial al termenului – ar fi o etichetare nemeritată – însă este plină de reflecții moralizatoare și pasaje filosofice care luminează teme adânc umane: curajul de a te regăsi, libertatea de a gândi, puterea alegerii: „Orașul există, o siguranță. Dar asta nu înseamnă că există și un drum bătut până la el. Fiecare ajunge altfel acolo. Chiar dacă ai hotărî să-l duci pe băiat la Oraș, n-ai putea. Pentru că trebuie să-și găsească el singur calea, după puterile lui. […] O să-și trăiască viața din plin, într-o lume potrivită lui. Iar tu e suficient să-ți trăiești propria viață în lumea pe care ți-ai ales-o.”

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Încă o carte despre Holocaust, vor spune unii excedați de subiect, dar niciodată nu-i destul să vorbești despre asemenea orori ale istoriei, mai ales în prezent, când asistăm în toată lumea la recrudescența extremismului.

Roman al Holocaustului-istorie familială, închiderea cercului?!

Romanul Cercul scriitorilor din Viena a apărut în 2025, la editura „Humanitas Fiction”, în colecția „Raftul Denisei”, fiind tradus din limba engleză de Alina Cârâc. Scriitorul și jurnalistul englez John Matthews (pseudonimul literar J. C. Maetis), este cunoscut ca autor al multor thrillere de succes, traduse în 14 limbi. J. C. Maetis și-a început cariera de autor de ficțiune istorică în 2023, cu romanul The Vienna Writers Circle și a continuat în 2024 cu o lucrare cu tematică similară, The Fortune Teller of Berlin, o privire inedită asupra regimului nazist. Scriitorul a mărturisit că pseudonimul cu care își semnează lucrările de ficțiune este numele evreiesc al tatălui său, familia acestuia provenind din Lituania (ca și scriitoarea americană Ruta Sepetys). Cartea are o dedicație și o notă a autorului care evidențiază, pe lângă dorința de înfățișa veridic tabloul epocii 1938-1945, și datoria de a-și omagia familia tatălui său, „atât victimă, cât și supraviețuitoare a Holocaustului.” J. C. Maetis menționează că scrierea acestei cărți a devenit o chestiune personală, întrucât tatăl său și-a ascuns toată viața identitatea și „norul de rasism” a plutit deasupra familiei sale. Cartea reprezintă ficționalizarea istoriei sale familiale și se bazează pe o amplă documentare care evocă dificultățile vieții scriitorilor evrei din Viena, din perioada anexării Austriei la Germania.

Primul motiv care m-a determinat să cumpăr cartea lui J. C. Maetis a fost numele orașului din titlu, Viena reprezentând un loc pe care îl apreciez nespus. Mă așteptam să găsesc descrieri fascinante ale acestei capitale europene, lucru pe care nu l-am întâlnit neapărat, dar cititorii cu inteligență spațială pot reconstitui geografia orașului, un personaj în sine. Cafenele (Mozart, Central), biblioteci, teatre, parcuri (Heldenplatz), străzi (Kärntner Strasse, Argentinier Strasse), cartiere (Karmeliter, Leopoldstadt,), ca să menționez doar câteva repere spațiale, compun un microcosmos al elitei intelectuale, invadat brutal, intempestiv de teroare, odată cu „Anchlussul, preluarea și anexarea Austriei de către Germania, fără să se tragă vreun glonț.” În inima acestui oraș, la cafeneaua Mozart, se întâlnesc membrii „Cercului lui Freud – o adunare unică de oameni de știință, filosofi, psihiatri, matematicieni și scriitori – fondat de Sigmund Freud, Moritz Schlick și Edgar Zilsel la sfârșitul anilor 1920.”

„Topografia fricii”

Una dintre secvențele de început ale romanului prezintă un ritual al normalității, un spațiu al gândirii și al conversației într-o lume ce alunecă spre tăcere, frică, moarte. Semnele unei lumi care se clatină din temelii, antisemitismul care mocnește sunt anunțate de apariția unui ofițer SS în cafenea, care interoghează proprietarul cu privire la clienții evrei, la doar câteva zile de la Anschluss:

„Dintre nenumăratele cafenele splendide din Viena, noi preferam Mozart pentru că nu avea pretenții. S-ar putea susține că Sperl sau Landmann erau mai opulente și mai rafinat aranjate, dar pentru noi luminozitatea și deschiderea de la Mozart erau de departe mai importante. Oriunde stăteai în Café Mozart erai scăldată în lumină și puteai urmări ce se petrece pe stradă. De fapt, chiar îl zărisem pe ofițerul SS pe ferestrele enorme din față pe când pășise spre intrare.Acum, că vorbea cu ospătarii, am fi preferat un local cu unghere mai ascunse.

Ne întâlneam cam la aceeași oră în fiecare săptămână, la șase seara, în fiecare zi de marți. Ne amestecam printre slujbașii de prin birouri și magazine, care își terminaseră ziua de lucru, și printre cei care, mai târziu, aveau să se ducă la vreun spectacol de operă, la concert sau la teatru. De multe ori agentul nostru literar, Julian Reisner, ni se alătura și el și discutăm despre cum ne merge cu ultimele lucrări sau despre starea pieței de carte și a lumii în general.”

Spațiul cafenelei este pentru o scurtă perioadă o formă de refugiu, un loc al stabilității iluzorii. Aparenta căldură a acestui loc este dublată de un avertisment subtil: siguranța e „numai la suprafață: „Căldura și ambianța cafenelei – arome blânde de cafea, tutun tare, ciocolată și scorțișoară – ofereau, cel puțin, senzația de cocon de siguranță, chiar dacă numai la suprafață. Un teren cunoscut.” Evreii și țiganii nu sunt în siguranță nici în casele proprii, nu pot comunica fără riscul de a fi anchetați, de aceea vorbesc la telefoane publice codat, pentru că le sunt ascultate convorbirile, sunt urmăriți permanent, toate aceste acțiuni sfârșind cu trimiterea în lagăre. Nu întâmplător, cartea are un prolog care descrie drumul chinuitor al lui Johannes către lagărul de exterminare, un loc comun al tuturor operelor care tratează problematica Holocaustului, dar cu rol în ancorarea afectivă și morală a cititorului într-o realitate istorică violentă, oferind un cadru de referință pentru suferința individuală. Acțiunea anticipată de preambulul cărții continuă în capitolul 30, când se descriu exterminarea evreilor, munca supraomenească, până la epuizare, și disoluția identității umane în fața mașinăriei de anihilare naziste. Secvența în care micuța Anja, fetița îmbrăcată în rochița albastră, ține un discurs, la sosirea în lagăr, în numele celor ajunși aici, este emoționantă (cap.57) și declanșează dorința lui Jan, prietenul lui Johannes, de a evada din lagăr. Destinul Anjei, un personaj episodic, este sugerat ca desfășurându-se în viitor, sub auspicii fericite, în contrast cu soarta tragică a fetiței cu paltonul roșu din filmul „Lista lui Schindler”.

Cercul din care fac parte și cele două personaje centrale ale romanului, Mathias și Johannes, voci narative și reflectori prin care este descrisă epoca, este doar pretextul care coagulează planurile epice și direcționează lectura către problematica Holocaustului, a condiției intelectualului în totalitarism, a identității. Cele 62 de capitole ale romanului se deschid cu epigrafe freudiene și cu fragmente din legea cetățeniei Reichului, adoptată în 1935, odată cu legile rasiale de la Nürnberg, referitoare la evrei și țigani, care trădează condiția de jurnalist a autorului, oferind o perspectivă deloc edulcorată asupra trecutului. Textele lui Freud adaugă o dimensiune critică, reflexivă romanului, deschizând teme de dezbatere, dincolo de imaginea umană a acestui psihanalist care a făcut subiectul multor cărți și filme, ca să nu menționăm că în Viena poate fi vizitată casa în care acesta a trăit până în 1938.

Construcția romanului- printr-un labirint de emoții și speranță

Cartea urmărește destinele celor doi veri, Mathias Kraemer și Johannes Namal, care sunt mai mult decât frați, fiecare fiind voci narative, fiecare povestind la persoana I, formele de rezistență la care apelează, subterfugiile prin care încearcă să învingă sistemul nazist, compromisurile la care sunt împinși să recurgă, umilințele cotidiene, alegerile existențiale, în relație cu familia și cu destinul lor de scriitori, de intelectuali. Narațiunea la persoana I se întrepătrunde cu cea la persoana a III-a, când naratorul generic explică contextul acțiunii, introduce în scenă și alte personaje care nu sunt de prim plan, dar care au în rol important în construcția ficțională. Scriitorul orchestrează cu măiestrie acțiunea, care se precipită când personajele centrale își schimbă identitatea și culminează cu ajungerea lui Johannes-Andreas în lagărul Sobibor și cu demascarea lui Mathias-Daniel de către ofițerul SS Schnabel, ca fiind implicat în rețeaua de falsificatori de identități. Un alt fir narativ urmărește existența lui Josef, inspectorul de poliție care este un sprijin pentru cei doi veri și care sabotează sistemul din interior, trăind o tumultoasă poveste de iubire cu o dansatoare de cabaret, de etnie romă. Planul iubirii, eforturile lui Johannes de a rezista în lagăr prin scris, corectându-i și finalizând cartea lui Meisel, comandantul lagărului, felul în care Mathias luptă pentru viața sa și a fiului său, Igor, accentuează caracterul de thriller, acțiunea luând întorsături nebănuite, personajele pozitive consolidându-și dimensiunea eroică.

Literatura ca memorie și căutare a identității

Romanul Cercul scriitorilor din Viena servește drept o lecție de istorie scrisă captivant, vorbind și despre importanța cuvintelor care „sunt în stare să nască cele mai puternice emoții și să genereze acțiunile tuturor oamenilor”, despre prietenie și solidaritate în vremuri de restriște, despre vinovăție și trădare, despre păstrarea umanității în momente în care viața atârnă de un fir de ață. Condiția personajului care supraviețuiește lagărului, ajutându-l pe comandant să scrie un roman devine o metaforă a literaturii ca formă de supraviețuire și de recuperare a umanului în condiții ostile. În timp ce colaborează la roman, între deținut și comandant se naște o relație neașteptată, în care scrisul devine terenul unei apropieri fragile și al eliberării afective a celui, aparent, lipsit de empatie.

Mesajul cărții este al încrederii în valorile binelui, romanul încheindu-se ca în basme, cu o nuntă: „fiecare celebrare a vieții și a speranței din anii ce vor veni nu va face decât să ajute.”

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2023