De Magistris

Despre el pot să spun că e imprevizibil,
Că împrumută din stări femeieşti,
Că te vede geniu sau dobitoc,
Că are timp şi pentru prosteşti comentarii
Şi pentru elitiste companii.
Despre el pot să spun
că e făcut să stea la o importantă masă a istoriei,
Că ştie totul şi repetă poveşti ca să nu uiţi că există.
Despre el pot să spun multe
Şi spun că nu vreau să îmbătrânească.
Paşii săi din ce în ce mai poticniţi
Îi port şi-n umbletul meu.

LOREDANA STAN

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru De Magistris

Moartea trubadurului – VINTILĂ IVĂNCEANU

„Iubito, ma gândesc la tine
Ca un borfaş la ceasul unui lord!
Dar se ciocnesc în carnea mea drezine
Şi caii au atac de cord.

Vezi în oglinzi un sân de-al tău
Cu steagul alb înfipt în el?
A fost muşcat de-un câine rău
Şi sărutat de Wilhelm Tell.

Şi părul galben ca un galben,
Părul albastru, părul roşu
O! Părul tău şi morţii tăi şi Amen
Când ţi-ai tăiat iubita mea cocoşu.

Şi mâna ta pupată de mireni,
Ciorapii tăi mirositori de damă
Prinşi cu lassoul ca bătrânii reni…

Şi eu întors pe partea treia,
Cum se întoarce mortu-n groapă
Şi-şi vede în pământ femeia
Făcând amor cu doi bărbaţi de apă.

Şi eu iubito, eu sărmanul,
Zvârlit cu degetul la rişcă,
Mortul când ia în gură banul
Să treacă apele în brişcă.” – din volumul „Cinste specială” (1967)

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru Moartea trubadurului – VINTILĂ IVĂNCEANU

„MESERIA DE ROMANCIER”- HARUKI MURAKAMI

Meseria-de-romancier-feature-image[1]

„Aș vrea să priviți această carte ca pe o colecție de opinii personale legate de scrisul romanelor”.

„Așadar, din cele unsprezece capitole, primele șase au fost publicate anterior, iar pe ultimele cinci le-am scris special.”

„Până acum n-am avut ocazia să dau glas manuscriselor în fața unei adunări, cu excepția ultimului capitol despre profesorul Hayao Kawai, care s-a materializat într-o prelegere ținută la Universitatea din Kyoto, în fața unei audiențe de vreo mie de persoane. De ce n-am ținut prelegerile? Mai întâi, pentru că mă simt destul de stânjenit să vorbesc așa, în fața oamenilor, despre mine și despre ocupația de a scrie romane. În plus, nu-mi place să dau explicații despre romanele pe care le scriu. Când ajung să vorbesc despre mine, încep fără voia mea să mă justific sau să mă laud. Nu asta este intenția mea, dar așa se vede din afară.”

„S-ar putea ca publicul să vadă în lucrarea de față un fel de eseu autobiografic, dar nu aceasta a fost intenţia mea când scriam. Eu am vrut să descriu, pe cât posibil concret și realist, drumul pe care l-am parcurs ca scriitor, gândurile și impresiile pe care le-am avut.”

„Am studiat la Facultatea de Litere, secția de Cinematografie și Teatru, dar, fiind și vremurile cum erau, acolo n-am învățat aproape nimic. Mi-am lăsat doar pletele și barba să crească și vagabondam prin campus.”

„eu unul nu mi-am putut permite «luxul de a mă bucura de zilele tinereții» nici sub aspectul timpului, nici sub cel financiar. Însă chiar și atunci, dacă prindeam vreun moment liber, citeam. Oricât de ocupat am fost și oricât de grea mi-a fost viața, cărțile și muzica au fost totdeauna pentru mine o bucurie imensă. O bucurie pe care nu mi-a putut-o fura nimeni.”

Acestea sunt câteva opinii ale scriitorului prezente în postața și în primul capitol (Sunt romancierii o specie tolerantă?) ale cărții lui Haruki Murakami, Meseria de romancier. Este o carte de memorialistică, nonficțională, care prezintă propria mărturie a formării ca scriitor. Ca și în cazul cărții „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” și romanul de față are elemente de biografie și ajută la cunoașterea naturii umane a marelui scriitor. Este o pledoarie pentru seriozitate (toate laturile vieții sale sunt dominate de această calitate, prezentă în patrimoniul național al japonezilor, aș zice eu), continuitate, modestie, dar și pentru iubirea de cărți și de muzică.

Nu este o carte fără de care nu ai putea înțelege imaginarul scriitorului, nu mi se pare o carte esențială decât poate pentru cei care bat la porțile afirmării în domeniul artistic. Mi se pare că distruge mitul inefabilității acestei meserii, al misterului și al farmecului acestei profesii. Pentru a fi scriitor nu îți trebuie studii, nici inteligență, ci trebuie să fii în stare să spui o poveste, spune Murakami. Povestește cu mândrie despre cariera sa de peste treizeci de ani și despre începuturile sale literare, care datează de la vârsta de treizeci de ani. Consideră că toate etapele vieții trebuie parcurse cuminte, dar, în cazul său, el sau viața  au  inversat puțin ordinea acestora, începând cu căsătoria. Bineînțeles că experiența de viața are un rol important în actul scrierii. Merită aprecieri scriitorii care dau dovadă de continuitate și care și reușesc să se întrețină din meseria acesta.

Rememorează perioada tinereții în care a avut un bar din care a încercat să se întrețină onorabil. Când a cunoscut succesul a abandonat activitatea anterioară și s-a dedicat exclusiv scrisului. Nu pierde din vedere nici activitatea sa de traducător și accentuează faptul că nu s-a abătut niciodată de la drumul său, nu a făcut compromisuri și nu a ascultat în scrierea unei cărți decât de el. Răzbat și aspecte de viață socială, este nemulțumit de societatea japoneză contemporană și chiar de viața literară, alegând să-și scrie majoritatea cărților în străinătate. Nu are copii, nu are prieteni foarte mulți, are o activitate judicios organizată. Fiecare zi și-o dedică scrisului și sportului.

Cum bine spunea în cealaltă carte memorialistică, Haruki Murakami este un scriitor -alergător de cursă lungă.

LOREDANA STAN

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru „MESERIA DE ROMANCIER”- HARUKI MURAKAMI

”bonusat” și ”malusat”

Am învățat două cuvinte din jargonul celor care lucrează în asigurări: ” bonusat” și malusat”. Cred că mi-au murit câțiva neuroni cu ocazia asta. Uitatul la știri dăunează creierului. Săraca limbă română câte violuri să mai suporte?

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru ”bonusat” și ”malusat”

INVAZIILE INIMII- James Meek

19904991_10210926318528589_8917000906544641496_n[1]

Romanul acesta respectă rețeta unei cărţi de succes: problematică interesantă, contemporană (imaginea familiei, dragostea, trădarea și șantajul, libertatea și libertinajul, habotnicia, moralitatea și religia, eroismul, știință versus credință) limbaj accesibil, chiar licențios, deși nu lipsesc și pasajele eseistice, cu un stil aforistic, descrieri captivante, dialoguri incitante, personaje complexe, cu puternice conflicte interioare.

Observ o preocupare a scriitorului  față de problematica religioasă, a credinței (întâlnită și în romanul ”Un gest de iubire”), fervoarea mistică e adusă în spațiul englez și în timpurile acestea.

Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul nefiind indiferent, pătrunzând în mintea personajelor și exercitându-și funcția de interpretare și de regie. Subiectul este structurat pe mai multe planuri narative: unul care urmărește destinul lui Ritchie Shepherd, fostă vedetă rock, producător de emisiune tv care încurajează mediocritatea în rândul tinerilor, tată și soț imoral, cu puternice crize de identitate. Alt plan urmărește existența lui Bec Shepherd, sora lui Ritchie, om de știință care descoperă un vaccin împotriva malariei. De asemenea, un alt plan narativ îl are în centrul său pe Alex Comrie, genetician și fost toboșar în trupa lui  Ritchie care încearcă să găsească leacul care să aducă nemurirea, prin tratarea tuturor tipurilor de cancer. E interesant realizat și fundalul pe care e proiectat subiectul: mediul jurnalistic (scriitorul însuși fiind fost jurnalist), lumea oamenilor de știință, dar și imaginea Londrei contemporane și a Africii, ca un spațiu al sărăciei și bolilor și al eforturilor unor inimoși voluntari, care încearcă să le eradicheze. Planurile narative se întrepătrund, acțiunea fiind antrenantă, lipsită de timpi morți. Cartea are patru părți, se deschide cu imaginea lui Ritchie de tată și soț imoral, care încearcă să-și regăsească tinerețea în brațele unei tinere de 15 ani: ”Se vedea cu Nicole o dată pe săptămână. Avea intenţia să se simtă bine cât avea chef, iar pe urmă să încheie cu blândeţe această relaţie. Nicole, credea el, avea să fie impresionată că renunţa la ea de bunăvoie. Relaţia n-o să mai dureze mult și nimeni n-o să afle nimic despre ea, Cum ar fi putut? Cei doi erau prudenți, iar Londra era un hățiș de cărămizi roșii și olane, unde hărțile își aminteau doar de faptul că nu știai mai nimic despre ea.” Finalul clarifică, într-un fel, titlul romanului, care e și o pledoarie pentru iubire și emoție sinceră și libertate: ”Dar nu i se părea un lucru greșit că iubirea pentru el era întărită de amintirea celor câteva clipe petrecute cu fratele lui Alex, când făcuse o alegere, se simțise liberă și în pericol, se simțise ea însăși, cu un scop imediat, nu doar pe termen lung.”

Ochiul jurnalistului, cunoscător al realității în care trăiește, iese la iveală în pasaje în care se regăsește cititorul de toate condițiile: ”A cumpărat ziarul și, răsfoindu-l în căutarea articolului, a aruncat o privire și peste celelalte reportaje. I-au dat senzația că se află într-o cameră plină cu oameni înspăimântați și cinici, care sunt de părere că lumea a devenit un iad iremediabil și că alții poartă vina pentru asta.”

Umorul, ironia, spiritul analitic, se observă în multe formulări lapidare, aforistice, memorabile, care pot fi extrase din context și adaptate multor situații general-umane: „Principala chestie nu e să fii fericit, ci norocos.(….) Eu, personal, cred că Darwin ar fi fost de acord cu FIV. Unde-am ajunge dacă ne-am apuca să declarăm că oamenii ar trebui să facă copii pe cale naturală? Specia umană a băgat în mă-sa evoluția când a inventat grătarul. (….) Oamenii nu sunt niciodată suficient de deștepți, încât să-și dea seama singuri ce-i bine și ce-i rău pentru ei. E nevoie ca o autoritate mai înaltă să le spună ce și cum (….).Viața n-are un scop (….) Și totuși trăim.

Emoționante, pline de lirism sunt paginile despre iubire, minciună, despărțire: ”Voise s-o părăsească imediat pe Maria. Unde îi dispăruse acea dorință? Fără doar și poate, și-a zis în sinea lui, în celelalte lucruri pe care le aveau. Când iubești pe cineva, să ai înseamnă să fii, iar când iubeai orice altceva, atunci însemna doar că ai.(….) Pernele încă mai purtau amprenta trupului ei. O sticlă din care băuse vin și un pahar erau pe masă.Trecând dintr-o cameră în alta, Alex a amânat clipa când avea să se ducă la culcare și să se întindă în pat, lângă ea. A urcat alene la etaj, având impresia că săvârșește o crimă.(….) El a simțit o senzație neplăcută sub coaste, de parcă o pisică l-ar fi zgâriat cu laba și i-ar fi mirosit inima, rostogolindu-i-o între labe. Cel mai frumos ar fi să plâng, și-a zis în  sinea lui, dar nu avea lacrimi. S-a dezlipit din îmbrățișare și a ieșit din casă.”

Un reproș la adresa cărții ar fi legat de prezența greșelilor de punctuație, a cacofoniilor. Constat tot mai des aceste lucruri. Începe să devină o obișnuință și văd că nimeni nu bagă în seamă și acest aspect. Urmăream zilele trecute o emisiune culturală în care un scriitor neaoș povestea migala cu care a lucrat, la nivelul fiecărui cuvânt, alături de redactorul cărții sale, pentru a da operei o formă adecvată. Se vede treaba că migala asta nu e constantă, nu e prezentă și în realizarea traducerilor, pentru că, probabil, nu toți cititorii au aceste așteptări.

LOREDANA STAN

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru INVAZIILE INIMII- James Meek

VOCULA- ION VINEA

Elevii de la profilul umanist au avut de rezolvat la subiectul I al examenului de bacalaureat (limba și literatura română) nouă cerințe, pornind de la textul- suport ”Vocula” de Ion Vinea. Bine că nu le-a dat de explicat semnificația titlului, pentru că i-ar fi pus pe elevi în mare dificultate. ”Vocula” este un cuvânt latinesc, diminutiv al lui ”vox” și înseamnă voce slabă, ton slab al vocii; glăscior; cuvințel. Această semnificație e relevată mai ales în strofa a treia:

”Ești nicăieri, dar ca-n oglinzi, aproape,
şi nerostit ți-e glasul, dar l-aud
abia simțit, cum se închid pleoape
atinse vag de-un tremur cald din sud”

Semnificația erotică a poeziei e evidentă: un cântec (motivul orfic) de iubire, o amintire a unei povești trecute, reînviate prin amintire, reverie, vis. Glasul iubirii e din ce în ce mai firav, ”dar ca-n oglinzi, aproape”. Iubirea e chemată să se împlinească în oglinda visului, ca în poezia eminesciană.

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru VOCULA- ION VINEA

din HELIS

 

Fără titlu

Publicat în FICȚIUNE | Comentariile sunt dezactivate pentru din HELIS

”Jurnalul unei adolescente”

Filmul ”Jurnalul unei adolescente” începe cu replica „am făcut sex” și se încheie cu ”poate că nici nu contează că nu te iubește cineva”. Între ele, e căutare de sine, prin explorarea sexualității, lucruri interzise la vârsta când nimic nu e de neîncercat. O mamă care se vede împlinită doar prin bărbați, un iubit al mamei care cedează nurilor adolescentei, o nouă Lolită care se vrea artistă și dorește independență.

Publicat în FILME | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Jurnalul unei adolescente”

din ”Întâmplări și personaje”- Florin Lăzărescu

Scrisoare deschisă de Sărbători

Să fiți fericiți și iubiți

luni, înainte de a vă naște în chinuri din somn,

înainte de a vă boteza fața în apa cu clor de la robinet,

înainte de a vă privi în luciul cafelei,

marți, când veți întâlni șoferii și pietonii cu care împărțiți strada

în intersecții unde nu cunoașteți pe nimeni,

miercuri, când nimeni nu vă ține ușa la lift,

joi, când nimeni nu vă dă cozonac

și nu vă întreabă unde mergeți sau de unde veniți,

vineri, când nimeni nu a dus gunoiul și nu a cumpărat pâine,

sâmbătă, când nimeni nu vă iartă pentru ce n-ați făcut,

duminică, după ce Dumnezeu a văzut lumea

și a lăsat-o baltă oamenilor.

Să fiți fericiți și iubiți când nu trebuie,

când nimeni nu se așteaptă la asta și nu vă urează nimic.

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru din ”Întâmplări și personaje”- Florin Lăzărescu

ficțiune ”pe oboseală”

Vineri, ora 12. Toată lumea respiră pentru clipele de după ora 14. Pare că nu mai e răbdare. Dacă ar fi trăit nu doar în ficţiune,  Persida şi Naţl nu s-ar fi simţit deloc bine în clipele în care niște adolescenţi le scotoceau prin vieţi. Nici adolescenţii înşişi nu erau prea fericiţi de activitatea lor. Își reactivaseră dispoziția ”pe oboseală”  și se încăpățânaseră chiar să creadă asta. Autorul revelației cu oboseala își verifica mereu telefonul. Era ca un omuleț important care avea de rezolvat afacerea vieții sale și de la celălalt capăt al canalului de comunicare nu venea nimic. Așa că, roșu la față, aranjându-și nervos părul, cenzurându-și aroganțele și îndulcindu-și expresia, răspundea întrebărilor atunci când era solicitat și se întorcea în oboseala sa de om mare. Fereastra deschisă ne aducea aroma unui aer de vacanță. Cuvintele erau despre principii morale și mănăstire și o maică și un omor. Unii scriau. Alții se apărau cu cărțile. Și le puneau drept scut împotriva unei lumi care îi chema obsedant în afara incintei educaționale. Când cele trei sunete cazone, stridente, au anunțat sfârșitul minutelor obosite, s-a făcut liniște, ca la mănăstirea maicii Aegidia. Era prea devreme să ne bucurăm. Eram ”pe oboseală” și era timpul să ne întâlnim cu alți obosiți. Așteptam, de fapt, să treacă timpul, să fim și mai bătrâni și tot mai obosiți.

P.S. se dedică celui care a rostit sintagma ” pe oboseală” și celorlalți obosiți ai zilei

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru ficțiune ”pe oboseală”