Mirabilissemper's Blog

-două romane de dragoste care pot trata predispoziţia romantică a oricui. Iubirea este înfăţişată în momente diferite ale vieţii: tinereţe şi adolescenţă castă. Eroii celor două poveşti de iubire sunt în faţa unor alegeri care marchează profund existenţa. O profesoară de liceu şi o elevă educată la maici iubesc şi sunt iubite. Poveştile nu sunt simple deloc, destinul este uneori potrivnic, finalul acestora nu e neapărat  previzibil.

„Accidentul”,  dincolo de lirism şi de încărcătura sentimentală a poveştii, e interesant şi prin descrierile minuţioase ale  împrejurimilor Braşovului,  prin tablourile de natură hibernală. Scriitorul ca şi personajul său era pasionat de schi, iar  gestul oferirii de liliac alb (am aflat din „Jurnal”) l-a făcut autorul în prezenţa scriitoarei Cella Serghi.

Paul şi Nora, Adriana şi Gelu sunt eroii unor poveşti de dragoste care supravieţesc  dincolo de timp.

„Flăcările creşteau vioaie. Adriana le privea lung, obişnuită cu jocul lor: ea ştia să distingă un întreg şir de imagini în jar, aşa cum uneori se citesc în nor alegorii şi chipuri. Erau acolo armăsari ce se opinteau fluturându-şi coama de aur curgător, erau prăbuşiri de edificii incandescente, erau alegorii metalice, fluide. Fumul de ţigară se albăstrea sub luminna lor puternică.”

prof. Loredana Stan

– o carte superbă, superioară filmului, realizată pe un dublu portativ: unul care priveşte planul narativ (povestea unui oraş anonim în care izbucneşte din senin o epidemie de orbire) şi altul care justifică titlul cărţii, în care naratorul îşi pierde funcţia principală şi o preia pe cea de interpretare, analizând ca un specialist, neimplicat, semnificaţiile orbirii, completând povestea omniscient, dar la persoana I şi a II-a.

Stilul cărţii este interesant. Trecerea de la vorbirea indirectă la cea directă, schimbul de replici din dialoguri se face doar cu ajutorul majusculei. Cartea pare rodul unul verbiaj în care toate cuvintele se amestecă, se revoltă împotriva unei lumi oarbe. Nu întâmplător, la sfârşitul cărţii, primul orb (personajele nu au nume, se identifică prin statut social, prin defecte fizice sau prin ordinea apariţiei bolii) găseşte în propria-i casă un scriitor care nu încetează să scrie, folosindu-se de celelalte simţuri şi vrând să  fie în continuare memoria umanităţii. Existenţa scriitorului ca şi ritualul citirii de către singura văzătoare din lumea orbilor (soţia medicului) creează imaginea unei aparente normalităţi în care omul mai are nevoie de carte.

Temele sunt variate: vulnerabilitatea omului, incapacitatea de a-şi gestiona crizele, importanţa soluţiilor individuale în era globalizării, canibalizarea individului şi pierderea umanităţii în procesul supravieţuirii, dar şi tema subtilă a orbirii celor care văd şi a celor care nu văd.

Impresionantă este secvenţa în care personajele închise într-un spital de nebuni de către guvernul incapabil să stăpânească epidemia (tema universului concentraţionar) îşi amintesc ultima imagine pe care au văzut-o înainte să orbească. Bătrânul cu legătură neagră povesteşte de un tablou care adună, de fapt, toate tablourile importante ale umanităţii: „M-am dus la muzeu, erau lanuri cu corbi şi chiparoşi şi un soare care dădea impresia că fusese făcut din bucăţi din alţi sori, Are aerul unui olandez, Cred că da, dar mai era şi un câine scufundându-se, era pe jumătate îngropat, nefericitul, Aşa ceva nu poate fi decât de un spaniol, înaintea lui nimeni n-a mai pictat un câine ca ăsta, după el nimeni n-a mai îndrăznit, Probabil, mai era şi un car plin de fân, tra de cai, trecând un pârâu, Avea o casă în partea stângă, Da, Atunci e de un englez, S-ar putea, dar nu cred, pentru că mai era şi o femeie cu un copil în braţe, Copii în braţe de femei se văd cel mai des în pictură, Aşa e, Ce nu pricep eu este cum de se pot găsi într-un singur tablou picturi atât de deosebite, de pictori atât de diferiţi, […]”

Orbii îşi recapătă  vederea la fel de brusc şi inexplicabil cum şi-au pierdut-o, soţia medicului, în gestul final al privirii către cer şi oraş, păstrându-şi frica de orbire, rămânând spre descifrare procesul invers al regăsirii reperelor pierdute (la fel de grea e existenţa într-o lume care se trezeşte din cecitate).

Este o carte emoţionantă, o pledoarie pentru toleranţă şi cunoaşterea naturii umane. Deşi a apărut în 1966, romanul este la fel de viu şi de actual, ca şi cum ar fi văzut lumina tiparului ieri.

Încadrată în categoria romanelor SF, cartea „Flori pentru Algernon” îşi dezvoltă subiectul pornind de la condiţia personajului Charlie Gordon, obiectul unor experimente ştiinţifice care îi permit să se dezvolte intelectual, de la statutul de întârziat mental să  treacă la cel de geniu. Experimentele realizate întâi pe şoarecele Algernon îi schimbă nu numai condiţia intelectuală, ci şi întreaga existenţă.

Cartea este „raportul de progres” al lui Charlie (cel neevoluat, cu o capacitate simplistă de a înţelege şi vedea lumea) şi al lui Charles (geniul care începe să-i depăşească pe cei care l-au transformat).

Primele pagini sunt greu de descifrat, ele fiind rodul inteligenţei neevoluate a personajului Charlie. Impresionează dorinţa de a fi deştept şi ambiţia de a învăţa să citească şi să scrie. Pe măsură ce iluminarea personajului se produce, cititorul observă aceasta şi la nivelul ortografiei, al punctuaţiei şi al schimbării viziunii despre viaţă. (Nu întâmplător, romanul se deschide cu un fragment din „Republica” lui Platon care trimite la mitul peşterii şi compară ieşirea din ignoranţă cu ieşirea din întuneric.).

Charles înţelege toată batjocura de care a avut parte cât a fost retardat şi vede oamenii  într-o altă lumină, îşi pierde bunătatea, simplitatea şi „câştigă” cinism, duritate şi ură. Cunoaşte şi dragostea, trece în câteva luni prin experienţe cât pentru o viaţă. Odată cu eşecul experimentului, în ceea ce-l priveşte pe Algernon, personajul principal înţelege că procesul involuţiei sale este iminent. După ce îşi înţelege trecutul, îşi lămureşte relaţiile cu părinţii şi cu sora sa, Charlie se pregăteşte să se întoarcă în întunericul neştiinţei, având aceeaşi frumuseţe sufletească şi înţelegere simplistă faţă de lumea în care trăieşte.

Romanul se încheie simetric cu revenirea la aceleaşi rânduri incorente, dar în spatele cărora se ascund multă frumuseţe şi căldură sufletească:

„P.S. spune ţii lu profNemur să numai fi aşa supărat când cine va îş bate joc deel şi osă aiba mai mulţ preteni.Iuşor săai preteni dacă laşi lumea sărâdă detine.Osă am mulţ preteni a colo undemă duc.

P.S. dacă ajungeţ pa colo săj puneţ o flore pe mormânt lu Algernon în curtea dinspatele casi.”

Loredana Stan

Romanul apărut în 1859 este un reper important al culturii universale. Încadrat de critica literară în tipologia „omului de prisos”, Oblomov este simbolul unei lumi în declin. Educat în spiritul unei existenţe în care aştepţi ca destinul să vină în întâmpinarea ta şi alţii să acţioneze pentru tine, Oblomov nu va reuşi să se adapteze la ritmul unei societăţi în schimbare, la o viaţă activă dominată de negotium.El face din otium (motiv literar cultivat de latini, în special de Catul), adică din tihnă, linişte, pace, dezideratul existenţei sale.Poetul Catul deplângea tihna şi îşi reproşa neimplicarea în lupta pentru iubirea sa, recunoscând că în trecut tihna a făcut să piară regi şi oraşe fericite, Oblomov traduce drept cauză a pierzeniei sale:oblomovismul. Personajul însuşi îşi transformă numele într-un substantiv comun care defineşte atitudinea pasivă, lipsa de orizont, dependenţa de ceilalţi, mărginirea, platitudinea.

Romanul pune faţă în faţă două personaje: Oblomov şi Stolz, cu  viziuni complet diferite asupra vieţii, cu filosofii existenţiale în dezacord, cu educaţii diferite şi idealuri în răspăr, dar uniţi de aceeaşi frumuseţe sufletească.

Subiectul este rezumat simplu de Albert Kovacs, în prefaţa cărţii: „Oblomov se află culcat pe divan, dar, cu ajutorul prietenului, iese la un moment dat în lume, se îndrăgosteşte de minunata Olga (la modul romantic, cum s-ar fi spus astăzi), dar un incident-blocarea podurilor de pe Neva-împiedică prelungirea relaţiei lui cu iubita; se mută în altă locuinţă cu bucătăreasa.”

Romanul este unul realist şi urmăreşte  mecanismele sociale ale parvenirii, dar şi crepusculul unei clase sociale şi zorii mişcării de emancipare a societăţii ruse.

Iubirea ocupă un loc important în carte şi dinamizează acţiunea, antrenând personajele în frământări sufleteşti nebănuite.

Regăsim opinii care se înfruntă, dar care arată imaginea societăţii ruse din secolul al XIX-lea: despre scriitori ( „un pierde-vară, băiat de viaţă, chefliu, bun de distrat oameni, un fel de mmăscărici”) despre învăţătură („Am intrat în  săptămâna branzei. Nu ne mai arde de învăţătură”; „cu învăţătura nu-i de glumit: îi vine  de hac oricui”) despre germani („în toată naţiunea germană nu exista şi nici nu putea să existe un gentleman.(…) Nu, neghiobii aceştia o luau razna, nu ştiau decât una şi bună-ce au învăţat, ce şi-au băgat în cap-fiind gata să spargă şi pereţii cu capul, numai ca să-şi respecte regulile”) despre ideal („idealul vieţii e să rămâi mereu pe loc”) despre om ( „Omul a fost făcut aşa fel încât singur să-şi facă un rost pe lumea asta, ba chiar să-şi poată schimba firea. Dar el a lăsat să-i crească burta şi crede că i-a fost dată de natură.”)

Galeria de personaje în care l-aş încadra şi pe Oblomov ar fi Don Quijote şi Ignatius  Reilly. Toţi au o mare putere de a se iluziona şi un mod de a exista original.