Mirabilissemper's Blog

Citind „Femeia de hârtie” scrisă de Rabih Alameddine am făcut cunoștință cu un creator al unui univers ficțional complex, autor al unor romane originale, precum Koolaids: Arta războiului (1998), Eu, divinul (2001), Hakawati (2008), Îngerul istoriei (2016). Alameddine are un stil distinct, explorând dificultățile și contradicțiile unei lumi contemporane tulburate de război și de schimbări rapide.

Rabih Alameddine s-a născut în 1959, în Iordania, din părinți libanezi, a trăit până la 17 ani în Liban, valorile occidentale fiind prezente în educația sa. Într-un interviu acordat în septembrie 2024, scriitorul și pictorul american, de origine libaneză, declara că în adolescență a fost pasionat de machiaj, că i-a admirat pe cântăreții David Bowie și Peter Gabriel. La începutul războiului civil din 1975, a fost nevoit să plece în Anglia, apoi în SUA, pentru a-și continua educația. Având aptitudini pentru matematică, a urmat studii de inginerie, însă nu a profesat niciodată în acest domeniu. Exilul său timpuriu și legătura complexă cu Libanul au influențat profund temele abordate în cărțile sale, în special, în ceea ce privește identitatea, migrația și trauma războiului. Scriitorul menționa că generația sa a fost marcată de război și că nu înțelege cum ar putea scrie despre altceva, în condițiile în care prezentul acestei țări este încă influențat de ororile acelei perioade.

Rețelele sociale îl prezintă pe Rabih Alameddine ca un autor care sfidează normele tradiționale, este cunoscut pentru stilul său excentric, își colorează unghiile, se declară ateu, predă cursuri de scriere creativă, trăind în San Francisco și în Beirut.

Romanul ”An Unnecessary Woman” a fost publicat în 2014. În limba română, titlul a fost tradus ca „Femeia de hârtie”, cartea fiind publicată la Editura Polirom. În esență, cartea reprezintă confesiunile unei „narcisiste ratate” (pentru că nu vorbește doar despre ea), de 72 de ani, pe parcursul a trei zile, timp în care își retrăiește viața, povestește despre oamenii pe care i-a cunoscut, despre războaiele prin care a trecut, construind un autoportret în tonuri sumbre și un tablou lucid al lumii în care a viețuit, folosindu-se de cărți, de artă, în general: „Am ajuns să recurg la artă ca să evadez din viață. M-am furișat afară din viață, în literatură.”

Vocea narativă îi aparține lui Aaliya Sobhi, care a lucrat ca simplă angajată, vreme de cinzeci de ani, într-o librărie banală, deschisă chiar și în timpul războiului, dedicându-și viața „civilă” traducerilor din engleză și franceză în araba clasică, „creând și depozitând”, pentru că aceste texte nu au fost publicate niciodată. Astfel, la începutul romanului, naratoarea constată că a tradus 37 de cărți, și mărturisește că literatura a fost locul în care și-a construit „fortărețe și castele”, fiind devotată „procesului, și nu produsului final”, făcând ca timpul să se scurgă mai blând, aducându-i fericire: „Când termin un proiect, după ce se încheie toate ritualurile de final, îngrop colile de hârtie într-o cutie și cutia în baie. Depozitarea proiectului a devenit parte din ritual. Când termin corectura finală, las manuscrisul deoparte câteva zile, apoi îl citesc din nou pentru ultima oară. Dacă este acceptabil, îl așez în cutia lui, pe care o închid și o lipesc cu bandă adezivă, sperând că am sigilat-o ermetic, și atașez cărțile originale în lateral, să poată fi consultate ușor. Depozitez cutia în camera menajerei, sau, acum, în baia menajerei, întrucât cea dintâi s-au umplut. După ce termin cu ea, nu prea mă mai gândesc la traducerea mea. Trec la următorul proiect.” Traducerile ca, de altfel, întreaga sa viață reprezintă un act solitar, un refugiu interior, un mijloc de supraviețuire, într-o lume tot mai greu de înțeles.

„Femeia de hârtie” este și o meditație asupra literaturii și a actului creației. La fiecare pagină apar referințe livrești, citate și povești inedite, nu doar din viața personajelor pe care Aaliya le-a cunoscut, ci și din biografia celor pe care i-a citit, pentru că între ficțiune și realitate nu există ziduri de netrecut. De exemplu, pornind de la caloriferul pe care ea l-a aerisit, „lăsând aerul să iasă”, traducătoarea analizează sensurile acestei expresii, întâlnite cu altă conotație, într-o povestire a lui Hemingway, opinând că textul este plictisitor și lipsit de emoție, dezvoltând ulterior comentarii originale asupra scrisului american contemporan care este influențat mai degrabă de Hemingway decât de Faulkner. Aaliya găsește puncte comune cu biografia celui din urmă prozator american, spunând că nici lui nu-i plăcea să fie întrerupt din citit, motiv pentru care a fost dat afară din postul de funcționar poștal de la o universitate. De asemenea, eroina romanului descoperă că epifania este un element nelipsit al unui text supralicitat de „critici și de băieții de colegiu”, ea însăși introducând acest concept la finalul romanului, în propria viață. Secvența inundației din bloc care deteriorează manuscrisele traducătoarei are semnificații apocaliptice, traducătoarea citând din „Elegia a XIII-a” a lui John Doone, încheindu-și reflecțiile sumbre cu meditații asupra blestemului pe care îl trăiește, o metaforă a recreării prin poveste a propriei vieți încheiate, ironic, cu o epifanie:

„«Umbrește, mă cu iadul acela.»

Blestemată e lumea asta și blestemat tot ce există în lumea asta. Blestemat e veacul ăsta de nemiloasă umilire și comedie ieftină. Na-vă afurisita de epifanie.”

Volumul se încheie, cu aceeași condiție dilematică a lui Aaliya care trebuie să aleagă următoarea carte pe care să o traducă. Deși la începutul romanului, naratoarea stabilise că nu va traduce niciodată scriitori care au creat opere în engleză sau franceză, în ultimele pagini ale volumului se gândește să-și încalce promisiunea, luând în considerare posibilitatea de a alege între romanul său preferat, „Memoriile lui Hadrian” de Marguerite Yourcenar, „Madame Bovary” și „Așteptându-i pe barbari” de J.M. Coetzee. Dorința de a se aventura dincolo de limitele autoimpuse reflectă evoluția ei interioară, transformarea și redescoperirea de sine, evoluție realizată doar prin intermediul cărților. A fost o călătorie spirituală de jumătate de secol a unei cititoare care a ajuns la sine și la ceilalți prin literatură. Iată de ce „Femeia de hârtie” este și un omagiu adus cărților, puterii lor formatoare, luminii pe care o aprind în oameni.

Romanul lui Rabih Alameddine vorbește și despre condiția femeii, despre imaginea machistă a societății libaneze, în care oamenii sunt hrăniți cu „laptele patriarhatului (curajul bărbaților, fidelitatea femeilor.)” . Viziunea asupra vârstelor umane este una realistă, scriitorul surprinzând simplu psihologia fiecărei etape biologice, felul în care trecerea timpului modelează trupul și spiritul. Imaginea senectuții, marcată de fragilitate, singurătate și nostalgia unui trecut inaccesibil, este redată fără edulcorări, dar nu lipsită de momente de frumusețe și înțelepciune. Ironia, umorul, absurdul sunt instrumente utilizate în realizarea unei perspective profunde asupra condiției umane. Comicul și tragicul se împletesc, oferind o perspectivă lucidă, adesea amară, asupra destinului uman: „Mă aplec să-mi pun șosetele din lână și îmi simt fiecare vertebră trosnind una după alta, în ordine, ca la strigare: C1, aici; C3, prezent; T4,da, L5, aici sunt; coccis, au, au. Lipsește doar o goarnă care să sune deșteptarea.” 
O secvență reprezentativă este cea a aducerii mamei nonagenare a lui Aaliya în casa acesteia de către unul dintre frații vitregi care o avea în grijă pe bătrână, în încercarea de a o încredința fiicei. Cearta fraților, replicile cumnatei, țipătul continuu al bătrânei, chipul fantomatic al acesteia parcă „descins din tabloul «Pelerinaj la San Isidro» de Goya” compun o scenă încărcată de tensiune, grotesc și dramatism.

Planul narativ al războiului din Beirut este unul secundar, dar ajută în caracterizarea personajului-narator, proiectând acțiunea romanului pe acest fundal. Este surprins conflictul complex, cu multiple fațete, alimentat de tensiuni interetnice, politice și religioase. Cu toate aceste tensiuni, Aaliya a petrecut doar zece nopți departe de Beirut. Sărăcia, foamea și suferința umană sunt aspecte care se împletesc cu fiecare element al conflictului. Metamorfozarea lui Ahmad, un ajutor în librăria în care lucrează traducătoarea, într-un torționar care îi oferă femeii o armă cu care să se apere arată complexitatea umană în fața războiului. De asemenea, romanul abundă în descrieri ale Beirutului, fiind și un omagiu adus acestui oraș: „Probabil rămân multe lucruri pe care nu mi le pot aduce aminte și e posibil ca memoria să-mi fi devenit distorsionată pe parcurs, dar Beirutul și cum a fost el, cum s-a schimbat de-a lungul anilor – asta nu am uitat niciodată. Nu-l uit și nu l-am părăsit niciodată.” 

Romanul „Femeia de hârtie” oferă o galerie de portrete realizate cu mare artă. Portretul prietenei celei mai bune a traducătoarei, al lui Hannah, portretul bătrânei mame a lui Aaliya, imaginea fratelui vitreg surprind detalii ale anatomiei umane, trăsături morale accentuate indirect, într-o viziune picturală, care generează emoții variate. Multe pagini din economia romanului sunt dedicate construirii personajului secundar Hannah. Prietenia, solidaritatea, generozitatea sunt trăsături care accentuează frumusețea caracterului acestei femei care a fost pentru naratoare singura persoană la care a ținut, singura căreia i-a împărtășit bucurii și dezamăgiri, lăsând urme imposibil de șters. Astfel, cartea prezintă și povestea de dragoste atipică dintre Hannah și locotenentul timid, ca și sfârșitul tragic al prietenei dragi. Sinuciderea lui Hannah îi provoacă prietenei sale regrete și vina că nu a putut împiedica acest eveniment dureros. Ca o amară consolare, traducătoarea evocă nefericitul cazul al scriitorului Cesare Pavese care a sfârșit, punându-și capăt zilelor cu o supradoză de barbiturice.

Așadar, în centrul acestui roman se află imaginea unei femei inutile, de prisos, în accepțiunea sa. Crescută și educată ca un „apendice al familiei sale”, ca o „anexă inutilă” a acesteia, ajungând la „vârsta la care viața a devenit un șir de înfrângeri acceptate”, refugiindu-se în casa devenită un depozit al manuscriselor la fel de inutile ca și propria existență, „Aaliya, cea superioară, cea de sus”, după cum a numit-o tatăl său, caută soluții de evadare din această existență. Scriitorul Rabih Alameddine explorează tema alienării femeii într-o societate patriarhală, dar și lupta interioară pentru autoafirmare.

Loredana Stan

Scriitoarea Ioana Nicolaie este una dintre vocile importante ale literaturii contemporane. Consacrarea sa artistică s-a produs cu volume apreciate de public și multipremiate, de poezie, proză, literatură pentru copii. (versuri-„Poză retuşată”, „Nordul”, „Credinţa”, „Cenotaf”, „Autoimun”, „Noctiluca”, romane-„Cerul din burtă”, „O pasăre pe sârmă”, „Miezul inimii”, cărți pentru copii-„Aventurile lui Arik”, „Arik și mercenarii”, „Ferbonia”etc.).

„Trilogia nordului”, denumire impusă de critica literară, despre viața familiei Bulța („Pelinul negru”, „Cartea Reghinei”, „Tot înainte”) surprinde, dintr-o perspectivă profund umană, realitățile dure ale unui univers marcat de lipsuri, cu personaje de o mare forță interioară.

Scriam în 2021 despre romanul „Tot înainte” că este o carte esențială pentru înțelegerea vieții trăite în perioada comunistă, făcând parte dintr-o bibliografie onorantă despre această problematică a istoriei recente. Scriitoarea mărturisea cu ocazia lansării celui mai recent roman al său, că a scris două cărți obligatorii pentru sine, „Pelinul negru”, „Cartea Reghinei”, iar Drumul spre Soare-Răsare a completat această listă născută „dintr-o necesitate interioară”. Biografia sa interesantă (apartenența la o familie compusă din doisprezece copii, făcând parte dintr-o minoritate religioasă, trăind în stațiunea din nordul țării, Sângeorz-Băi, copilăria trăită în comunism etc.) devine sursă de inspirație pentru literatură, scriitoarea ficționalizându-și propria viață.

Despre geneza romanului lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus” 2024, Ioana Nicolaie a povestit că ar fi vrut ca Drumul spre Soare-Răsare să nu fie scris niciodată, fiind născut din suferința pierderii fratelui său cel mare, Radu. Vestea plecării fratelui său a primit-o când se afla la New York, ultima pagină a cărții consemnând încheierea operei literare în același oraș, în septembrie 2024, ca o simbolică închidere a cercului destinului lui Maxim Radu Niculai: „Am scris cu mare greutate cartea, din datorie față Maxim Radu Niculai, fratele meu cel mai mare, pe care l-am transformat în felul acesta în personaj.” 

 Cea mai recentă carte a Ioanei Nicolaie sugerează o imersiune totală în universul romanului, fiind opera care conține cele mai multe elemente autobiografice, autoarea alegând să păstreze numele reale ale tuturor personajelor, excepție făcând două instanțe ficționale (unul fiind Arsenia, alter-ego al autoarei, personaj principal în „Tot înainte” ). Romanul conține elemente de autoreferențialitate în care ficțiunea se confundă cu realitatea, literatura devenind un spațiu al rememorării și al vindecării, astfel accentuându-se dimensiunea emoțională a romanului: „Dar sora mea Arsenia, care…? Deschid în New York ușa hotelului, iată-mă la etajul douăzeci. Răspunde! îi strig la ureche. Telefonul e pe mut, ea nu-l aude, a doua zi mai are niște întâlniri, iar după asta plănuiește să meargă la MoMA. Nu vreau să-ți dau vestea asta, dar trebuie să fie urgent acasă, intră mesajul. A murit Radu! intră din nou. Sora mea citește abia dimineața. Clădirea se surpă, oceanul e un fel de tocană. Vă rog, îmi trebuie un bilet spre România. Și-o să ajung, o să ajung la înmormântare. Ce veste rea tocmai acum de Paște! ce necaz! spune altcineva.”

Vocea narativă centrală este a lui Radu, cel mort „în vinerea Paștelui, cu ochii larg deschiși”, în „14 aprilie, anul Domnului 2023, la ora 23.58”. De-a lungul călătoriei sufletului prin cele douăzeci de vămi, personajul este împins din nou în timp, curățându-și „drumul” spre Soare-Răsare, o destinație simbolică, un spațiu de trecere spre absolut, spre adevăr sau spre uitare. Nu întâmplător, mottoul cărții („Daţi băutură îmbătătoare celui ce este gata să piară şi vin celui cu amărăciune în suflet, Ca să bea şi să uite sărăcia şi să nu-şi mai aducă aminte de chinul lui”) extras din „Pildele” lui Solomon anticipează una dintre temele importante ale operei: condiția artistului neîmplinit, care alege calea autodistrugerii, viciul fiind un mod de a uita propria nefericire. Mottoul prefigurează destinul protagonistului care se mistuie asemenea miilor de pagini scrise de el, care dispar pe drumul decadenței sau al uitării de sine. Deși Radu este înzestrat cu toate darurile minții și sufletului, nenorocul îl urmărește, marea Istorie și deciziile personale îl deturnează de la destinul dorit, neputând fi admis la Liceul de Marină, abandonând pasiunea pentru istorie, lipsindu-i cinci sutimi pentru a fi admis la Filologie la Cluj, amânând mereu împlinirea profesională. Nici viața personală nu e plină de realizări, marea lui iubire, Helga, pleacă în Germania, povestea lor de dragoste fiind marcată, ca în modelele consacrate, de bariere sociale, etnice, sociale. Drumul spre Soare-Răsare devine astfel o carte a iubirii nevindecate, un elogiu adus credinței în eternitatea iubirii, în binele pe care aceasta îl aduce ființei („[…] acum, la capătul capătului, mă gândesc că dragostea e binele. Iar binele meu, cât am trâit pe lume ai fost tu, Helga.” ).

Convenția literară a trecerii prin vămi, a „plății” la fiecare dintre cele douăzeci de popasuri, îi oferă naratorului ocazia confruntării cu propria existență, cu alegerile făcute și cu amprenta lăsată asupra celor din jur. Drumul spre Soare-Răsare nu este doar unul de purificare spirituală, ci și o încercare de a resemnifica viața trăită, de a se elibera de suferință: „Cum să nu mai urlu de durere, sunt gata, sunt sătul de viața asta, de ce nu mai crăp odată? De douăzeci de ani sunt gata! […] Doamne, te pomenești că totul s-a sfârșit, ce bucurie!”

Sunt puse în valoare vocația de povestitoare a autoarei, arta utilizării stilului indirect liber, condiția de personaj-reflector a naratorului, creându-se efectul unei polifonii narative, în care vocile se suprapun, asemenea unui cor. Tehnica narativă complexă creează impresia unei tragedii colective, unde experiența individuală a durerii este absorbită într-un cor al suferinței comune. Cronologia evenimentelor este voit intricată, și din rațiuni estetice, Radu întorcându-se în trecutul propriu, trecând vămile sufletului în ani diferiți, din aceeași perioadă a săptămânii dinaintea Paștelui. Reperul acesta religios are o semnificație aparte pentru familia pastorului „bunului Maxim”, primul predicator din Văralia, bunicul lui Radu. Supraviețuitor al înrolărilor obligatorii pentru muncă forțată, metode de oprimare a unor etnii, în Ardealul de Nord, „bunul Maxim” s-a întors la Evanghelii, propăvăduind alături de Frați „credința cea adevărată”.

Capitolul al șaselea este și un omagiu adus bunicului Maxim și eroilor anonimi care au construit fortificații militare, drumuri, căi ferate, în timpul ocupației horthyste din Transilvania de Nord, o pagină de istorie tratată nesemnificativ până acum, în lucrări de ficțiune, pentru care autoarea s-a documentat cu seriozitate. Legătura dintre generații, moștenirea spirituală transmisă urmașilor de sânge sau de confesiune este redată expresiv de sugestia imaginii liniei ferate Bistrița-Târgu-Mureș ca un lanț uman simbolic, care poartă povara trudei anonime: „Pe linia ferată Bistrița-Târgu-Mureș am mers, cu timpul, toți urmașii lui. Și n-am bănuit niciodată că în pietrișul de-acolo, în traversele cărate cu spinarea, în umbra unor pari care erau spânzurați oameni, e și o parte din bunul Maxim și din ce s-a petrecut mai apoi cu Frații care au schimbat pentru totdeauna Văralia.”

Povestea de viață și moarte a lui Radu este plasată pe fundalul unor evenimente istorice semnificative, pentru care scriitoarea s-a documentat amplu (istoria Ardealului de Nord din anii ’40, destinele primelor familii de Frați din Văralia, exploatările din minele de aur ale Munților Rodnei, impactul fenomenului Caritas asupra societății postcomuniste): „Prin eroul meu, am stat un an și opt luni, cât mi-a luat să scriu romanul, în locuri tulburătoare în care nu credeam să ajung vreodată. Am fost cu el acolo, am luptat unul lângă altul pentru salvare, ne-am folosit împreună puterea.”

Confesiunea realizată din perspectiva unui personaj aflat dincolo de moarte îmi amintește de romanul lui Vlad Zografi, „Șapte Octombrie”. Aici, vocea narativă îi aparține unui poet și provine dintr-un spațiu post-mortem, dând textului un caracter introspectiv. În romanul Ioanei Nicolaie, confesiunea postumă accentuează tragismul condiției artistului neîmplinit, care își recunoaște eșecurile și se luptă pentru iertare și împăcarea cu sine. Astfel, Drumul spre Soare-Răsare este și cartea fratelui, a unei familii care lasă urme consistente de-a lungul existenței sale, a unor oameni care luptă cu Timpul și Istoria. Este de apreciat curajul autoarei de a învinge dileme de natură morală și de a-și aduce familia reală într-o carte despre viață, moarte, iubire. Drumul spre Soare-Răsare devine un „cântec încăpător” al tuturor bucuriilor și suferințelor omenești, viața nefiind niciodată „în ce se arată, ci în ce se ascunde. ”

Loredana Stan