Astăzi a murit Ismail Kadaré, cel mai mare scriitor albanez și autorul care ar fi meritat premiul Nobel. E lăudabil că rețelele sociale s-au umplut de copertele cărților sale și de informații despre opera sa, apărând și clișeele inevitabile cu „suntem mai săraci”, „cu profundă durere” etc. Uneori nici oamenii literelor nu sunt foarte inspirați.
În altă ordine de idei, azi a fost proba de română, la bacalaureat. Subiectele au fost ușoare, nu ar fi trebuit să ridice probleme elevilor care au învățat. Textul memorialistic de la subiectul I A i-a aparținut lui Gabriel Dimisianu, criticul literar, directorul adjunct al revistei „România literară” despre care citesc zilele astea în jurnalul Anei Blandiana, „Mai-mult-ca-trecutul”. Intersecții literare drăguțe despre care nu poate vorbi multă lume în era superficialității, a grabei și a imposturii. Bineînțeles că subiectele de la bac au apărut imediat fotografiate pe internet, iar emisiunile matinale de radio citeau, comentau, satirizau perlele de la evaluarea națională. Se așteaptă cu interes și perlele de la bac. „O, ţară tristă, plină de humor.” (George Bacovia, Cu voi)
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru 1 iulie
Cumpărasem bilet pentru această piesă în urmă cu o lună și eram curioasă cum va arăta noua adaptare regizorală, după interpretarea clasicizată a celor trei „monștri sacri”, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinică. Puțin a lipsit să nu uit de acest spectacol, dar m-am mobilizat adecvat și am ajuns la locul faptei, beneficiind și de o discuție drăguță cu un șofer de taxi care și-ar fi dorit să vadă și el piesa de teatru. Mi-a spus că mai dusese pe cineva la sala unde avea loc evenimentul și că a fost un noroc faptul că nu a coincis data reprezentației cu meciul de fotbal în care joacă echipa națională. L-am asigurat că s-ar fi găsit public pentru teatru, că meciul poate fi văzut în reluare, dar acest eveniment artistic ar putea fi reprodus cu greu, la Slobozia. Contextul acestui eveniment cultural poate fi complet dacă precizez că evenimentul nu a fost anunțat pe rețelele sociale, sala era plină, foarte răcoroasă, doamnele erau elegante, unele, în posesia unor evantaie cu pene, mirosea frumos, lumea era politicoasă, un domn îmbrăcat în straie bisericești a așteptat cinci minute până să ceară voie să intre la locul său, se verificau telefoanele, se poza decorul. Piesa a început direct, (fără anunțul privitor la închiderea telefoanelor și la interdicția de a face fotografii), cu o melodie care crea sugestia melancolică a imersiunii într-o epocă veche. Jocul actoricesc s-a legat mai greu la început, nu se auzeau bine replicile actorilor, sala trimitea un feedback greoi sau nepotrivit (inadecvarea aceasta a publicului este prezentă mereu, fie se fac poze în timpul reprezentației sau sună niște telefoane, se aplaudă și se râde naiv, se comentează ca la cinema), dar momentul de grație s-a produs, Horațiu Mălăele, Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu au jucat magistral, respectând spiritul piesei de teatru, grație montării lui Horațiu Mălăele. Am remarcat cu încântare prezența în distribuție a lui Matei Constantin, fiul celui mai sus menționat, zâmbetul său, scenele în care se adresa afectuos tatălui din teatru și viață au cucerit publicul.
Piesa își păstrează actualitatea prin replici care se încarcă de noi semnificații în prezent. Regizorul a știut să valorifice contextul social, istoric, recent, generând noi teme de reflecție sau surse ale comicului, astfel că granița dintre grav și comic este adesea volatilă. În condițiile eforturilor actuale pentru toleranță interumană, interetnică, piesa scrisă în 1932 este o pledoarie pentru iubire, inteligență și libertate de gândire.
Mi-a plăcut acest „Take, Ianke şi Cadâr”, pentru că aduce pe scenă spiritul epocii interbelice, frumusețea unei lumii în care oamenii aveau timp să se bucure de valorile adevărate ale vieții, pentru firescul și naturalețea jocului actoricesc. Aplauzele de la sfârșitul spectacolului au confirmat calitatea reprezentației teatrale, momentul sărbătoresc al deschiderii șampaniei fiind prelungit în fața publicului care a fost „botezat” original, Horațiu Mălăele arătându-și respectul pentru spectatori prin aruncarea propriei pălării în sală, într-un gest care are semnificația unui „Chapeau!”. Au fost nouăzeci de minute petrecute agreabil, care au zburat într-o clipă.
Publicat înevenimente|Comentariile sunt dezactivate pentru „Take, Ianke şi Cadâr”, regia Horațiu Mălăele (la Slobozia, 25 iunie 2024)
La doi ani după romanul „Repetiţie pentru o lume mai bună” (2022), scriitorul Mihai Radu revine în peisajul cultural cu Respiră!, operă apărută la editura „Polirom”, în colecția „Ego. Proză”. Cel mai recent roman al scriitorului Mihai Radu a stârnit controverse în breasla literară, dar a fost foarte bine primit de public la Salonul Internațional de Carte Bookfest, fiind pe locul al doilea în topul vânzărilor editurii „Polirom”, în prezent, cartea beneficiind de un nou tiraj, aflându-se în topul vânzărilor volumelor de ficțiune.
Despre jurnalistul și scriitorul Mihai Radu am scris în cronica romanului anterior, analizând, de asemenea, imaginea tragică asupra vârstelor omului, tonalitățile diferite sub care este înfățișat spectacolul existenței umane.
Respiră!, este considerat de Cristian Fulaș o nuvelă care l-a lăsat cu „gustul amar al lipsei de semnificație, al murăturilor îndesate într-un borcan, al unei dulceți de gutui prea fierte”, iar Dan-Liviu Boeriu consideră volumul un microroman, apreciind abilitatea acestui scriitor, singulară printre creatorii contemporani, de a surprinde psihologia ratatului. („Respiră! e încă o dovadă – dacă mai era nevoie – că Mihai poate face literatură din absolut orice subiect.”)
Mihai Radu, grație și profesiei de jurnalist, și-a păstrat „simțul enorm” și „viziunea monstruoasă” cu care vede lumea. Titlul cărții (îndemnul rostit ultimativ) atrage atenția asupra declinului societății contemporane, omenirea părând că își găsește cu greu o gură de aer cu care să se salveze, lumea nefiind un loc mai bun, indivizii, așa cum sunt descriși, părând că nu merită să supraviețuiască (parafrazându-i opinia lui Eugène Ionesco despre eroii lui Caragiale). Ilustrația și poza copertei romanului, aparținându-le Crinei Prida și lui Ingrid Maria, înfățișează un peisaj urban crepuscular, peste care se preling urmele unei explozii universale, cerul părând a se răsturna pe pământ. De altfel, imaginea cerului este des întâlnită în carte, ca și solitudinea bacoviană, (într-un oraș descris aproape expresionist) prezentă în momentele tensionate ale existenței. De pildă, Geo, unul dintre personajele principale ale cărții, este lovit de o mașină, pe o trecere de pietoni, într-un decor citadin pustiu, într-o „toamnă târzie, ploioasă” cu „un cer așezat cu curul pe oraș”. Privirea lui Geo „în sus la cerul înstelat” declanșează în Adina, celălalt personaj important al romanului, dorința de a părăsi „accidentul întâlnirii” cu bărbatul, fost coleg de școală, o posibilă situație-intrigă a operei. Astfel, vibrația bolnavă, distructivă a lumii, pe care a vrut să o surprindă scriitorul, după cum preciza acesta într-un interviu, este miezul narativ al romanului, iar căutarea identității, una dintre temele sale principale.
Viziunea unei schimbări iminente, a unui rupturi, a unei falii care urmează să separe universurile în care viețuiește omul sunt punctele generatoare de substanță narativă, Mihai Radu aducând în fața cititorilor oameni care își construiesc identități în afara lor, cu care nu rezonează deloc, în care nu se regăsesc, complet străine și abrutizate. („E ireal, spusese Adina, și uneori irealitatea e ca o igrasie, ca o ciupercă, alteori ca un puf de păpădie. Geo a simțit că va începe ceva care o să-i schimbe viața. Ceva radical, cum e moartea.”)
Respiră! are 155 de pagini, prima sa versiune fiind realizată în 5-6 zile, după cum a mărturisit autorul. Romanul are o structură simetrică, deschizându-se cu un reportaj TV care transmite repetitiv o scenă inspirată din realitate, cu un tânăr care se autoincendiază după ce ieșise dintr-o casă de pariuri. Secvența va fi recurentă și în carte ca o replică la felul în care tragediile umane se transformă în evenimente banale sau ca un avertisment la adresa consumerismului care devorează esența umanității. Ultimul capitol al cărții încheie rotund opera, cu fragmente din reportajul realizat de Adina, în note senzaționale, îngroșând latura emoțională, despre tragedia pe care a trăit-o ea însăși. Sunt fragmente din „minciuni” sau adevăruri trucate pe care le livrează media, în epoca în care imaginea este suverană, iar senzaționalul produce audiență și bani. Astfel, narațiunea principală este încadrată de formatul mediatic, romanul acesta păstrându-și, ca toată proza lui Mihai Radu, aspectul de critică socială, mass-media având un rol crucial în formarea opiniei publice și în modelarea percepției realității. Finalul se armonizează cu tema căutării identității, a identităților ascunse, explorând ideea că pericolul și răul pot fi invizibile și infiltrate în cotidian: „câți monștri sunt printre noi chiar acum? Cătă suferință aduc ei celor din jur, câți ochi pândesc în noapte, câte brațe așteaptă să ucidă?”
Căutarea identității este atât o căutare a adevărului despre ceilalți, cât și o introspecție asupra propriei capacități de recunoaște a răului și de apărare împotriva lui. Există o disonanță între aparență și realitate, între ceea ce se vede și ceea ce este/există cu adevărat. Monștrii nu sunt vizibili și recunoscuți în mod clar, ci se ascund în umbre, sub masca unei normalități aparente.
Atât Geo, cât și Adina, își construiesc o imagine falsă despre sine, aparent, „ambii erau doi mari producători de viață și bucurii”, el joacă rolul bărbatului împlinit, cu familie fericită, care călătorește prin toată lumea, în realitate, trăiește cu mama bolnavă, din pensia ei, într-o casă care ascunde mizeria, impostura și boala, ea vinde povestea vedetei de televiziune de succes, „o pasăre mare, cu aripi imense, care-și survola maiestuoasă viața”, opulența camuflând micimea caracterului unui om care nu crede în idealurile profesiei sale, care-și desconsideră publicul căruia i se adresează și nu are împliniri nici ca mamă sau soție: „Astfel, Adina l-a privit pe Geo și a văzut […] un om urât, un prost, a trăit groaznica senzație că acel bărbat e consecința logică a băiatului cu care copilărise până la 14 ani, după cum ea era urmarea logică a fetei de atunci, care voia atât de multe tâmpenii și care nu făcea altceva decât să se gândească la sine ca și cum ar fi trebuit să fie ceva prețios: ea, viața ei, un tablou agățat în mijlocul lumii, bretonul pe care și-l aranja în fiecare clipă, […] părinții și bunicii care îi tot garantau că e frumoasă și deșteaptă, însă ea, seara, la culcare, se gândea la sine ca la o cutie cu viermi și nu știa de ce îi e rău, ce se ascunde înăuntrul său, ce e acel abur, ce e acel întuneric pe care îl simte în interior și care nu poate fi numit sub nicio formă suflet.”
Deznodământul romanului care aduce o rezolvare a ambelor tipuri de conflicte în capitolul 18, e prezentat cinematografic, cu imaginea aurorală a eroinei care simte nevoia unui „zbor dumnezeiesc”. Pășește pe stradă, purtând urmele confruntărilor prin care a trecut. Privită de ochi străini, afișând imaginea unei femei nonșalante, pe care nimeni nu o întreabă nimic, vede un teren viran în care un bărbat cu echipament de tenismen lovește cu mingea într-un zid și alege să preia modelul bărbatului, să joace tenis, într-o confruntare cu viața, cu propriul eu, secvența legându-se de interogațiile personajului din finalul romanului, despre identitatea celorlalți, dar, mai ales, a sa.
Deși Mihai Radu folosește în Respiră! schema unui thriller, din care nu lipsesc suspansul, ritmul narativ alert, existența unor conflicte care escaladează, romanul este, în esență, construit minuțios, în spatele replicilor cinice, secvențelor încărcate de agresivitate, a confruntărilor pe viață și pe moarte, se ascund parabole ale existenței, simboluri ale condiției umane, avertismente asupra problematicilor actuale. Discursul fragmentat, care amintește de teatrul absurdului, absența incursiunii în trecutul personajelor, dar și a unei construcții psihologizante a personajelor, fac parte din stilul unei scriitor matur care nu dorește să epateze, ci să spună lucrurilor pe nume, analizând minuțios fenomene sociale. Fiecare personaj, fiecare situație, reflectă fragilitatea vieții, oferind cititorului nu doar o poveste captivantă, ci și o meditație profundă asupra naturii umane, transformând romanul într-o oglindă a societății contemporane și a provocărilor ei.
prof. Loredana Stan
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru Gustul lipsei de semnificație sau o critică socială originală? (despre „Respiră!” de Mihai Radu)
Se știe de mult că proba orală a examenului de bacalaureat la limba și literatura română nu mai are nicio miză, este doar o formalitate, care presupune să faci act de prezență, pentru care obții, în cel mai rău caz, calificativul „mediu”. Pentru tine, bacul de anul acesta pendulează între discursul de Oscar despre învățarea în mediul digital a șefului de promoție și imaginea ghiulului și a ceasului masiv de la mâinile unui reprezentant curajos al generației Z, între biker shorts și pantalonii de trening ai fetelor care au uitat de eleganță și s-au îmbrăcat cum apăreau doar la ora de educație fizică, între mesajul („Nu mă contrazic, îți explic de ce am dreptate”) de pe pieptul unei tinere neconvingătoare și exemplul unui viitor medicinist care își susținea argumentația despre darul de a povesti, cu amintirea mamei care îi citea în copilărie din „Peter Pan”. Și tricoul cu Tupac al unei fete care părea că nu ieșise din pubertate, și etalarea genților și a ținutelor elegante ale tinerelor de nota 10, și exemplul iubitoarei de filme coreene, și întârzierea celei care promitea că va ajunge în scurt timp cu un taxi, și mirarea celui care era trezit din rezolvarea subiectului, deși timpul expirase, și scuzele repetate ale celor care greșeau, și pantalonii până la genunchi ai băieților încălziți, și încântarea pe care a provocat-o domnișoara cu plete brune care a vorbit frumos despre prudență, toate fac parte din amintirile tale despre acest examen, sunt istoria ta și a lor, chiar și a celor ce nu dau nici doi bani pe aceste rânduri. Ei sunt produsele unei educații făcute cu dificultate, ei sunt reprezentanții unei generații care învață să se afirme, care are modele atât de pestrițe, părinți și profesori aflați în tabere diferite, bine intenționați și unii și alții. Tuturor acestor tineri, aflați în febra examenelor de sfârşit de ciclu liceal, numai gânduri bune și mult succes!
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru despre examene, cu dragoste
Citeşti „Cartea depresiilor”, antologie coordonată de scriitorul Marius Chivu și lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2024, nu doar dacă te confrunți cu această afecţiune consemnată în titlu sau dacă, pentru tine, viața este o permanentă sursă de suferință, ci din respect pentru OM și din dorința de a înțelege universul interior al tău și al celorlalți.
În prezent, a discuta în spațiul public despre depresie a devenit aproape o modă, subiectul fiind tratat ostentativ și transformat într-o ocazie de a capitaliza notorietate de pe urma acestei afecțiuni. De asemenea, cuvântul este folosit în exces și în contexte familiare, intime, fiind asociat facil cu orice stare de tristețe. În acest context, Lidia Bodea, directoarea generală a Editurii Humanitas, justifica forma de plural din titlul cărții prin existența unei multitudini de forme ale dezechilibrelor emoționale, eseurile prezente în volum referindu-se și la anxietate, atac de panică, traume, dependențe etc. Din fericire, cartea nu tratează comercial și clișeic acești „demoni”, ci adoptă un ton cathartic, eliberator, autorii celor 24 de texte prezentând soluții personale de evadare din acest univers complicat, toți pledând pentru terapii medicale, acestea fiind punctele de intersecție ale volumului, care îi conferă o structură armonioasă.
După cum se menționează în prefața volumului scrisă de antologator, depresia este o boală veche, Hippocrate descriind simptomele ei, suferințele interioare făcând parte din natura umană, nu doar în epoca modernă. Marius Chivu, intitulând acest prim text al volumului, „Demonii amiezii”, parafrazează titlul lucrării lui Andrew Solomon și recunoaște rolul acesteia de sursă de informație importantă („monumentala sa lucrare din care eu personal știu tot ce știu despre depresie.”). Postfața antologiei este semnată de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu, terapeute și cofondatoare ale Festivalului de Film de la Iași, dedicat sănătății mintale, care inserează date statistice privitoare la înmulțirea diagnosticelor psihiatrice în țara noastră, prezentând accesibil informații, studii care argumentează că afecțiunile din spectrul depresiei influențează impresionant calitatea vieții oamenilor, la nivel global.
Volumul acesta conține confesiunile a 24 de personalități relevante pentru problematica suferințelor sufletului și ale minții, care și-au asumat curajul de a scrie profund subiectiv despre „tristețe, teamă, disperare și alți demoni”. Autorii acestor texte nu sunt scriitori, profesiile acestora sunt diferite, deși activează, majoritatea zdrobitoare, în domeniul artelor. Cartea, „gândită ca un act artistic însoțitor al Romanian Mental Health Film Festival de la Iași” are un scop caritabil, veniturile realizate din vânzări fiind donate unei asociații din Suceava care acordă sprijin copiilor ai căror părinți se luptă cu o dependență, dar este și un instrument util de luptă împotriva acestor „boli” lăuntrice, de conștientizare a multiplelor forme de existență a acestora. Coordonatorul volumului menționa în prefață, dar și la evenimentele de lansare că a solicitat ajutorul în realizarea „Cărții depresiilor” mai multor oameni, unii declinându-și scrierea textelor cerute, alții încercând, dar neputând încheia această misiune. De asemenea, Marius Chivu preciza că textul coregrafului Răzvan Mazilu este „o notă discordantă, dar tonică” față de celelalte eseuri dramatice ale antologiei.
Cartea este simetrică, deschizându-se cu mărturia unui muzician, Dan Byron, despre neliniștile din laboratorul personal de creație, despre consumul psihic generat de fiecare apariție în fața publicului, distrugând astfel mitul fericirii artiștilor, dar propunând soluții pentru a nu fi vizitat de depresie. Ultimul text al antologiei îi aparține Luizei Zan care scrie despre depresia post-concert și despre suferința tânjirii după emoția de pe scenă: „la fel ca iubirea, care nu se divide, ci se înmulțește, la fel și patima asta crește, cu fiecare zi de dor de concert.” Există mărturii sobre despre „amorțeala” care te face să nu mai înțelegi ce ți se întâmplă, despre neputința de a te da jos din pat (Nicolae Comănescu- artist vizual), rânduri poetice despre „loviturile invizibile” din momentele importante ale vieții, despre iubirea neîmpărtășită și cea adevărată, ca soluție de supraviețuire (Suzana Dan- artist vizual). Jurnalista Dana Deac condensează în câteva pagini povestea traumelor generate de lupta cu „marele C. ”, recunoscând efortul de a-și împărtăși „istoriile când rănile nu sunt vindecate” și dificultatea de a lupta cu „sechelele emoționale”: „Când ești expus judecăților și prejudecăților în perioadele de glorie ale traumelor care se multiplică în tine cu o rigoare aproape matematică, cochetezi cu sinuciderea ca singura salvare. […] Cinci ani am muncit cu mine. Fiecare pas era o mare victorie pentru care îi mulțumeam psihologului. Răspunsul primit era mereu același: nu eu am făcut asta, tu ai făcut totul.” Zguduitoare este și lupta actriței Mela Mihai cu boala, care, de pe patul de spital, își analizează trăirile și rememorează experiențe trecute, ascunzându-și durerea în zâmbete, găsind „o poreclă pentru anxietate. Petrică. De fiecare dată când apare, stau de vorbă cu Petrică și îl conving că sunt mai puternică decât el. Atunci nu-l aveam pe Petrică, aveam frica aia care îmi făcea inima să bată mai tare.” O confesiune intimă, dar și o analiză necruțătoare a traumelor vieții trăite pe aceste meleaguri este scrisă de jurnalista Alexandra Furnea, autoare a volumului „Jurnalul lui 66. Noaptea in care am ars”. Ea analizează aspectul social al suferinței psihice, oferind argumente ale traumatizării colective la care ești supus în România contemporană: „Tragedia este un fapt cotidian la noi, o rutină care se repetă monoton, ca o datorie zilnică pe care o are cetățeanul cinstit față de statul corupt. Am devenit colecționari de orori, una mai teribilă decât cealaltă, păstrate în cuferele memoriei colective, care însă se grăbește să uite, ca să aibă loc pentru noi și noi grozăvii.”
Fiecare confesiune din „Cartea depresiilor” este diferită, urcând, în grade variate de intensitate, pe o scală imaginară a suferințelor umane. Cititorul ar putea cădea în greșeala de a compara poveștile de viață, motivele generatoare de suferință afectivă, dar fiecare experiență este unică și nu poate fi judecată în termeni absoluți. Fiecare confesiune este o oglindă a personalității, înrădăcinată în contexte individuale și circumstanțe distincte. Textul actorului de stand-up comedy, Cosmin „Micutzu” Nedelcu este o „fișă” personală a depresiei funcționale, întrebarea devenită laitmotiv „Oare am înnebunit?” fiind reflexul născut din stigmatizarea celor vulnerabili afectiv. Norocul de a avea prieteni de nădejde, introspecția constantă, ședințele de terapie sunt câteva soluții de a ieși din negura haosului mental: „Prin urmare, dacă azi mă mai văd cu întunericul, aprind lumina. Nu lâncezesc în întuneric, oricât de seducător o fi și el și oricât de seducător o fi el și oricât de confortabilă poate deveni, după ceva timp, poziția de «victimă». Mă ridic cât pot de repede, fără procrastinare.[…] Deschid ochii, pentru că indiferent ce-mi spune mintea mea, a celui din negură, am ce să văd. În cele din urmă mă voi odihni din nou și totul va trece. N-am înnebunit.” Actrița Aida Economu scrie despre depresia generată de o afecțiune care mutilează feminitatea, despre frica de a nu fi părăsită, despre tăcere și interiorizarea suferinței, despre acceptarea „poverii” sufletești, despre fuga în sine și despre alergare, ca soluție de vindecare emoțională: „Nu mă mai gândesc zilnic la asta, pot chiar să iau și bebeluși în brațe fără să mă scurtcircuiteze gândul ăsta. M-am adaptat la mine. Nu mai fug, dar încă mai alerg.” Eseul regizoarei Iulia Rugină, cu o viziune lirică, descrie sensibilități emoționale generate de pandemie, de fricile cotidiene, dar și de o afecțiune specifică femeilor, adăugând foarte delicat și o componentă de conștientizare asupra pericolelor HPV. Regizoarea Oana Giurgiu nu duce lipsă de umor când vorbește despre „boala sufletului”, despre „loviturile” insidioase ale fricilor, neliniștilor, durerilor existențiale care „întunecă tot cerul” ființei. Și conștientizează puterea vindecătoare a oamenilor care îi ies în cale, dar și a altor soluții de rezervă: „De atunci am învățat o grămadă de mișcări, am găsit o grămadă de lucruri și oameni care îmi plac și încă mai caut, să am de rezervă. Cel mai mult îmi place să plec la drum. O să ziceți că fug de realitate. Da, fug, dar cu fug cu toate cicatricile pe suflet. De-asta nu plec la drum fără coada de mătură, fără calciu, magneziu și fără telefon. Ah, și iarna am și schiurile în mașină,”
Sunt emoționante și paginile Liei Perjovschi, artist vizual, care expune sintetic o cronologie subiectivă, plină de fragilități, a istoriei trăite, ca și confesiunea Adei Solomon, producătoare de film, despre revelația că are nevoie de oamenii din jur, tot așa cum și aceștia sunt dependenți de ajutorul ei, sau eseul lui Cătălin Ștefănescu, dramaturg, jurnalist cultural, în care definește anxietatea într-un mod atât de expresiv: „ Anxietatea e o bestie perfidă. Odată instalată, nu prea se mai dă dusă. Ai senzația că dispare, dar se strecoară prin alte cotloane, să-și facă în toate chipurile cortegiul de lucrări erozive. E o povară care se așază pe umeri și te cocoșează. Uneori, când simți că ai reușit s-o îndepărtezi din minte, se mută prin intestine și bolborosește pe-acolo. Alteori, se lățește prin toată pielea, din cap până-n tălpi, scoate la iveală pete de roșeață, uscăciuni și mâncărimi de toate felurile și toate intensitățile. Ia chipuri dintre cele mai înșelătoare și dătătoare de neliniști.”
Astfel, „Cartea depresiilor” adună între copertele ei (cu ilustrația sugestivă a graficianei Amalia Dulhan) reflecțiile unor contemporani de-ai noștri, care au ales exteriorizarea trăirilor personale, ieșirea în piața publică cu mărturiile angoaselor proprii, cu răni, pentru vindecarea cărora se duce o luptă curajoasă. Mesajul acestor 24 semeni de-ai noștri (reprezentanți ai generației cu vârsta 40 +) este al unor oameni care vorbesc demn și cu speranță pentru toți cei care traversează experiențe similare.
P.S. Într-o viitoare antologie a acestei problematici ar merita introdusă și mărturia pictorului Murivale care numește depresia „iedera neagră” pentru că presupune o stare de sufocare și o tristețe metafizică. Artistul luptă în fiecare zi să nu fie răpus de această „buruiană” invadatoare și face din picturile sale, din intervențiile în spațiu, din îngrijirea florilor și a animalelor terapii de supraviețuire, așa cum caută soluții salvatoare și personalitățile despre care am citit în carte.
prof. Loredana Stan
Publicat înCHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru „Cartea depresiilor”: despre călătorii interioare, suferințe și speranță
posibile sugestii și pentru proba scrisă, textul argumentativ
-nevoia de documentare a unui scriitor
-modul în care oamenii își aleg prietenii
-dispariția obiceiului de a trimite felicitări
-importanța gestionării emoțiilor
-rolul bibliotecilor în viața comunității
-puterea muzicii de a uni oamenii
-importanța respectării cuvântului dat
-utilizarea numelui mic în adresare
-darul de a povesti
-modul în care libertatea de exprimare poate provoca prejudicii personale sau publice
-importanța cunoașterii adevărului istoric
-consecințele încălzirii globale
-importanța ilustrației de carte
-importanța medierii unui conflict
-participarea scriitorilor contemporani la activitățile desfășurate în mediul școlar
-relația dintre politețe și comunicare în mediul online
-sinceritatea aprecierilor acordate în mediul online
-impactul inteligenței artificiale asupra originalității
-importanța prudenței
-importanța cunoașterii istoriei
-rolul lecturii în lumea actuală
-respect ca valoare în educație
-rolul interviurilor în cunoașterea unei persoane publice
-importanța curajului în abordarea unui domeniu nou de activitate
Publicat înale vieții, CHESTII, evenimente|Comentariile sunt dezactivate pentru Care este opinia ta despre…. (subiectul 2- proba orală a examenului de bacalaureat-18 iunie 2024)
(considerații despre întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu,
desfășurată la Centrul Cultural „Ionel Perlea” Slobozia )
articol apărut în revista HELIS, NR.13, aprilie-iunie 2024
prof. Loredana Stan
S-au aliniat cumva planetele şi scriitorul Dan Lungu a ajuns la Slobozia, în 16 mai 2024. Întâlnirea cu autorul romanului „Sînt o babă comunistă”, anunțată de ziaristul și scriitorul Viorel Ilișoi ca un „eveniment în Bărăgan” avea să confirme așteptarea și să fie tratată ca atare. În oraș era un freamăt cultural (așa vreau să cred), lumea devenise interesată de cărțile lui Dan Lungu, la Biblioteca Județeană se cereau aceste volume, singura librărie din urbea noastră dragă nu mai avea la vânzare niciun exemplar din operele autorului ieșean, nici măcar „Vlogger la 13 ani”.
Din perspectiva profesorului de limba și literatura română care s-a confruntat în activitatea școlară cu lipsa actualizării și a relevanței conținuturilor învățării, cu deficiențe ale programelor școlare de liceu, în ceea ce privește aplicarea cunoștințele teoretice în contexte reale, cu insuficienta dezvoltare a abilităților esențiale pentru viața de adult, întâlnirile cu scriitorii, în general, au valențe formative, stimulează în rândul elevilor interesul pentru lectură. Cu atât mai mult, întâlnirea cu un scriitor complex, interesat de problematica nostalgiei comunismului, precum Dan Lungu, le-a oferit elevilor din cadrul Colegiului Național „Mihai Viteazul”-Slobozia șansa de vedea un autor coborât de pe piedestal, de a afla aspecte privitoare la geneza romanelor „Sînt o babă comunistă”, „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, „Cum să uiți o femeie” sau a înțelege aspecte ale istoriei recente românești.
Titlul evenimentului „De la «Sînt o babă comunistă» la «Șoferul din Oz» – o radiografie a societății comuniste a” fost deconstruit de scriitorul Dan Lungu și a devenit pretextul unor discuții lipsite de emfază, relaxate.
Astfel, publicul a aflat despre interviul sociologic realizat cu o femeie nostalgică a timpurilor comuniste, care a devenit modelul personajului Emilia Apostoae, „baba comunistă”. Pentru că autorul a simțit nevoia unei voci care să polemizeze cu viziunea eroinei cărții, a introdus în romanul „Sînt o babă comunistă” personajul Alice, fiica plecată în Canada, purtătoarea mesajului unei generații mai tinere, care a trăit doar parțial sau deloc experiența comunismului din România.
Prin ochii lui Alice, romanul explorează tensiunile dintre trecut și prezent. Ea pune la îndoială nostalgia părinților săi pentru perioada comunistă și încearcă să înțeleagă de ce aceștia privesc cu regret spre acea epocă. Alice aduce în discuție importanța confruntării cu trecutul și a reevaluării acestuia în contextul noilor realități. Astfel, elevii prezenți la întâlnire au rezonat cu viziunea personajului Alice, fiind impresionați de mărturisirea autorului că în opiniile acesteia se regăsesc și convingerile sale.
Autorul, fiind întrebat despre valoarea filmului realizat de Stere Gulea după cartea „Sînt o babă comunistă”, a răspuns că a înțeles cu timpul că cele două opere sunt diferite, realizate cu mijloace artistice diferite, iar calitatea creației cinematografice nu se află în corespondența cu romanul. De asemenea, Dan Lungu a mărturisit că lectura a fost și rămâne importantă în existența sa, având și o utilitate profesională, o carte bună fiind cea care îl stimulează să scrie, în acest fel, îndemnându-i și pe elevi să citească.
Despre „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, Dan Lungu a opinat că este cartea în spatele căreia se află cel mai amplu proces de documentare, fiind cel mai emoțional roman al său. „În iad toate becurile sunt arse”, un roman al adolescenței, a fost analizat de autor din perspectiva recuperării limbajului argotic, fiind o oază de normalitate într-o lume dominată de un limbaj de lemn, o formă de rezistență a limbii vii, un omagiu adus acesteia.
Cei prezenți la manifestarea culturală al cărei invitat a fost scriitorul Dan Lungu au apreciat la acesta faptul că nu și-a subestimat publicul, răspunzând tuturor întrebărilor, având răbdare pentru fiecare autograf. Mușat Iulia-Mayada, elevă în clasa a IX-a B, profil matematică-informativă a apreciat „privilegiul de a cunoaște un scriitor contemporan”, fiind impresionată de „atitudinea lui Dan Lungu, deoarece a reușit să transpună experiențele proprii într-o relatare sinceră, împărtășind procesul scrierii operelor sale.” Grigorescu Miruna, elevă în clasa a XI-a E, profil filologie, a definit evenimentul ca fiind unul inedit, oferindu-i „prilejul de a cunoaște un autor de prestigiu, pe care l-am studiat și în cadrul cursului opțional «Literatura și cinematografia-abilități de viață». Astfel, am putut înțelege cu adevărat omul din spatele paginilor citite anterior, ceea ce mi-a schimbat perspectiva asupra acestor opere.” Tănase Casiana, din clasa a XI-a E, a prezentat astfel întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu: „Pot spune că am rămas cu multe amintiri frumoase în urma acestei experiențe și îmi voi reaminti cu bucurie fiecare moment. Atmosfera a fost una caldă și deschisă, iar amabilitatea cu care Dan Lungu a răspuns tuturor curiozităților noastre despre cariera de scriitor a făcut ca timpul petrecut împreună să treacă pe nesimțite. Cu toate acestea, cred că momentul care m-a impresionat cel mai mult a fost sesiunea de autografe, care ne-a oferit tuturor oportunitatea de a interacționa cu el. Am citit emoție, bucurie și căldură în ochii săi, dovada clară că ne împărtășește entuziasmul și că a înțeles admirația pe care i-o purtăm.”
Pentru Bianca Florescu (clasa a X-a F, profil filologie) participarea la acest eveniment a fost prima sa întâlnire cu un scriitor, care s-a transformat într-o experiență memorabilă, iar Magda Neculai (clasa a X-a F, profil filologie) caracteriza manifestarea culturală drept una „captivantă, amuzantă, dar și informativă, scriitorul Dan Lungu reușind să creeze o atmosferă destinsă ce ne-a îmbiat pe noi, elevii, să punem întrebări și să aflăm mai multe despre viața autorului.” Pe Stoica Cristiana (clasa a XII-a E, profil filologie) a impresionat-o atitudinea modestă a omului de cultură, iar lui Călcîi Valentin (clasa a XII-a E, profil filologie) întâlnirea cu personalitatea literară Dan Lungu i-a depășit așteptările: „Prin intermediul răspunsurilor pe care le-a oferit scriitorul am reușit să îmi creez o nouă imagine a autorului, una autentică, care a depășit limitele biografice găsite pe internet.”
Tinerii prezenți la eveniment au apreciat că operele lui Dan Lungu se raportează și la generația tânără. În acest sens, redau câteva răspunsuri ale acestora:
„Inspirându-se din viața copiilor săi, Dan Lungu creează o nouă imagine a tinerilor, care au trecut printr-o pandemie și care interacționează constant cu internetul. Consider că scriitorul ilustrează și modul în care generația Z gândește, ceea ce ajută la înțelegerea diferențelor dintre generații.” – Călcîi Valentin
„Opera «Vlogger la 13 ani sau Buncărul cu bunătățuri trăsnite» descrie cel mai bine comportamentul și limbajul adolescenților din ziua de azi. Romanul prezintă veridic preocuparea tinerilor pentru tehnologie și felul în care limba engleză influențează vocabularul acestora. Astfel, orice adolescent se poate identifica cu personajul principal. Deși este o carte care se adresează mai mult tinerilor, aceasta este potrivită și pentru adulți, scoțând în evidență conflictul dintre generații, ajutându-i pe părinți să se adapteze la comportamentul copiilor,” – Bătrâncea Flavia, (clasa a X-a F, profil filologie)
„Consider că«Sînt o babă comunistă» poate fi o operă adresată atât tinerilor cititori, cât și celor vârstnici, deoarece tratează o problematică de actualitate. Subiectul comunismului în România prezintă o latură captivantă pentru mine. Această scriere se raportează la mai multe generații, deoarece impactul regimului comunist este unul important asupra societății noastre, chiar și după atâția ani de la căderea sa.”- Stanciu Lara (clasa a X-a F, profil filologie)
Așadar, întâlnirea cu scriitorul Dan Lungu a fost cu adevărat un eveniment cultural, ajutându-i mai ales pe elevi să cunoască universul operei autorului ieșean, fiind un motiv în plus de a-i urmări cariera literară în continuare.
Și pentru că această izbândă are niște autori, se cuvine să mulțumesc, în primul rând, celor prezenți la acest eveniment literar, apoi invitatului acestei întâlniri, scriitorului Dan Lungu, Mihaelei Ganciu, inițiatoarei și „creierului” manifestării, doamnei Elena Balog, inimoasei directoare a Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” Ialomița.
Publicat înale vieții, CHESTII, evenimente|Comentariile sunt dezactivate pentru „O carte bună e cea care îmi dă chef să scriu”
Ziua cuvintelor cumva, și mai contondente și mai amare, benigne sau impersonale. Cineva îți zice cu un zâmbet sardonic că se bucură când îi amintești că ai scris un text care l-ar fi putut ajuta într-o prezentare. Pui linkul către textul aferent pe grupul nemuritorilor fără aripi, primești o inimă, nimeni nu-l citește (statisticile îți confirmă asta). Nimeni nu e sensibilizat de cineva care citește, nici nu intră în discuție efortul de a scrie impresii despre cărți. Altfel, un chip accentuat caligrafic te avertizează că nu mai e cazul de nicio prezentare pentru că tu ai chef de glume. O voce întoarsă spre un punct cardinal în opoziție cu tine îți arată cât de bine a învățat despre Hamlet. Mai sunt pe lista zilei cuvinte învățate bine despre niște cărți, cuvinte dezlânate despre alte cărți, vorbe despre Ana Blandiana, ventilatoare și o tortilla ivită la …. răscruce de drumuri (pentru băiatul care nu știa ce înseamnă „răscruce” din titlul cărții celebre). Din cer vin vocabule despre nocivitatea dulciurilor și amenințări cu spitalul; copilul țipă, mama strigă, acum el mișcă jucăriile într-un dulce răsfăț. Toate cuvintele zilei s-au dispersat în eter. Universul va suporta povara lor, ei cu ale lor, voi cu ale voastre.
P.S. Îți amintești de cuvintele de mulțumire adresate zilele acestea de un suflet bun, pentru parcursul său în domeniul pe care și l-a ales și care îl face fericit, tu influențându-l „profund, inevitabil și posibil inconștient”.
„Vă mulțumesc pentru timpul acordat și pentru tot
O zi frumoasă,
………………………”
Publicat înale vieții, CHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru cuvinte cumva
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.