Mirabilissemper's Blog

La ora când scriu impresiile de lectură despre romanul de debut al Ioanei Unk, pot spune că Sindromul picioarelor neliniștite este o revelație pentru mine. M-am bucurat să citesc un roman inteligent construit, în care subtextul, cronologia voit sinuoasă, epigrafele muzicale și literare, melanjul de texte aflate sub zodia autenticității nu epuizează sensurile operei literare doar la o primă lectură. Despre scriitoare am aflat că este licenţiată a Facultății de Litere și a Facultății de Psihologie din Cluj-Napoca. Autoarea a publicat proză scurtă în reviste literare prestigioase, a câștigat în 2022 Marele Premiu al Concursului Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia a XIII-a. A urmat cursuri și ateliere de scriere creativă cu autori contemporani de referință, din lumea literară: Florin Iaru, Andrei Crăciun, Simona Antonescu.

Sindromul picioarelor neliniștite de Ioanei Unk a apărut la Editura Nemira, în 2024, în colecția n’autor (coordonatoare: Eli Bădică). Proiectat inițial ca un volum de proze scurte despre migrație, înstrăinare etc., autoarea însăși trăind în SUA, din 2013, cartea s-a transformat într-un roman despre iubire, așa cum este prezentat în presa culturală.

Editoarea Eli Bădică scrie despre curajul autoarei de a păși „pe o cărare îndelung bătătorită, cea a iubirii”, argumentând totodată și caracterul atipic al romanului. Subscriu la această opinie și nu pot să nu observ că această carte se salvează magistral de la o scriitură lacrimogenă, emoțională, comodă, în spiritul cerut de moda epocii. Nu este o carte a modelor, nu este un roman care face pe plac unui public doritor de o acțiune, cu o desfășurare logică și cu un deznodământ clar. Miza scriiturii este cea a profunzimii, obținute prin invitația la reflecție, prin dialogul intertextual, prin călătoria, alături de eroina cărții, prin labirintul experiențelor mundane.

Cititorul descoperă o femeie (al cărui nume apare, cred, o singură dată, dar se estompează în vălmășagul istorisirilor) care gândește și trăiește cu aceeași intensitate, dar își dorește, simplu sau poate complicat, să iubească și să fie iubită. Astfel, toată cartea nu reprezintă decât ecoul întâlnirilor cu bărbații din viața sa, prezențe pasagere sau ordonatoare ale viziunii asupra iubirii.

Bărbații sunt material de studiu, fac obiectul unor „fișe de observație” inserate în jurnalul ei, ale acestui pronume dominator, care se metamorfozează, este ubicuu și are multe măști, în funcție de oglinzile în care se privește. Bărbații sunt, de fapt, oglinzile în care se privește personajul principal al cărții, reflexiile acestora fiind niște frânturi ale sinelui, în dezacord cu idealul ei de fericire. Acest joc al proiecțiilor afective culminează în dialogurile Ei cu El, din „Glissando (2)”, unde bărbatul definește simplu fericirea:„să merg la lucru cu plăcere, să mă întorc cu drag acasă, iar acolo să mă aștepte cineva”. Ea consideră că „asta e, de fapt, iubirea.” Și se întreabă amândoi dacă „fericirea înseamnă iubire”. El poate fi privit ca o formă idealizată a iubitului sau chiar vocea interioară a femeii. Astfel, scriitoarea se folosește de un artificiu de compoziție modern, titlul glissando, fiind un termen muzical ce definește o alunecare continuă și treptată de la un sunet la altul. Aceste fragmente dramatizate reprezintă niște traversări metaforice între sentimentele, gândurile eroinei, niște instrumente prin care Ea se analizează, dar și niște pauze între capitole.

În acest sens, cartea este formată din capitole care pot fi citite independent, dar care păstrează legătura între ele, formând un microcosmos, eroii ficționali migrând dintr-un spațiu diegetic în altul, evenimentele fiind povestite având în vedere principiul memoriei selective, afective, subiective, involuntare.

Femeia cu „sindromul picioarelor neliniștite” povestește despre cel dintâi iubit, Filip, pe care îl cunoaște din copilărie, despre Dorin, prietenul din liceu și facultate, prezență importantă în viața sa, căruia i se confesează, cerându-i soluții pentru suferințele din iubire. În același timp, evocă și bărbații cu denumiri latine de plante aromatice: Levisticum Officinale, Carum Carvi, Crocus Sativus, variațiuni ale aceleiași tipologii afective. Dintre aceste legături sentimentale, se detașează iubirea pentru bărbatul pe care ea îl numește Levisticum Officinale, oficializată printr-o căsătorie și un divorț, și cea pentru Filip, etalonul ei constant de fericire.

Capitolul „Cea mai frumoasă zi sau fișele Rorschach” adună, într-o confesiune dominată de umor, lirism, sarcasm, reflecții și prejudecăți despre iubirea matrimonială. Titlul acestuia propune o lectură psihologică a fragmentului, așa cum, de altfel, poate fi citit întregul roman, ziua nunții devenind un spațiu de reflexie a propriilor temeri, a percepțiilor asupra iubirii. Secvența scrierii în jurnal a gândurilor generate de această experiență, pregătirea Mirei, cea mai bună prietenă a naratoarei, pentru orice decepție, descrierea buchetului și a rochiei de mireasă, presiunea socială în legătură cu realizarea prin căsătorie, visele din ultima noapte de femeie celibatară sunt câteva tușe care definesc imaginea unei zile aparent fericite, dar pline de semnificații.

Fragmentul dramatizat al împărtășirii experienței Mirei despre „invizibilitatea” femeii (pag. 27-28) surprinde cu ironie și luciditate procesul lent al estompării identității feminine în interiorul căsniciei. Textul surprinde mentalitatea patriarhală a educației primite de femei, bazate pe conformism și pe ideea că împlinirea ființei se realizează prin căsătorie. Strategia narativă a fragmentării și a suprapunerii vocii personajului central peste alte instanțe ficționale, a marcării vorbirii directe doar prin schimbarea fontului creează o narațiune marcată de oralitate și de autenticitate: „Doar te căsătorești o singură dată! a exclamat ea. Și vrei să fii în centrul atenției, cel puțin atunci, pentru că, imediat după, începi să devii invizibilă. Invizibilă? a întrebat Mira. Da, e ceva ce li se întâmplă tuturor femeilor măritate, e un proces lin, abia perceptibil, dar ale cărui efecte devin evidente după patruzeci și cinci  de ani, când femeile căsătorite capătă o consistență translucidă. Excepție fac momentele în care cei din jur au nevoie de mici servicii. E un fenomen straniu. Asta e tot ce știa Mira despre invizibilitatea femei și se întreba dacă transformarea a încetat acum că e divorțată. Și se va reactiva dacă te căsătorești? am iscodit-o, dar, în realitate, eram mai degrabă îngrijorată pentru mine.”

Descrierea pitorească și lirică a rochiei de mireasă și a buchetului format din cale transformate în „flori malefice” ascunde o tensiune simbolică și o critică la adresa felului în care e percepută nunta contemporană, ca un eveniment idealizat, asupra căruia se revarsă nenumărate așteptări. Mira, prietena protagonistei, are curajul de a nu prezenta în note ostentativ romantice experiența trăită și o descrie inedit, atenționând asupra asupra fațetelor mai puțin vizibile ale căsătoriei:„cel mai potrivit ar fi fost un buchet de cale albe, care ar fi completat poala bogată a rochiei, creând un efect inversat de clepsidră. Prietena mea a acceptat, le considera elegante, dar când s-a văzut cu florile în mână, aproape că I s-a făcut rău. Pistilurile galbene ale calelor se înălțau spre ea ca niște limbi păroase, scoase disprețuitor. Imaginea erau greu greu de suportat, mi-a spus. De-astea nici nu își amintește mare lucru din ceremonia civilă sau din cea religioasă, nu a fost atentă deloc, pentru că s-a ferit tot timpul de florile malefice, ținând buchetul la distanță de față. Și cum ai știut când să spui da? am întrebat-o, la vânătoare după detalii utile. Asta e cea mai mica problemă, mi-a răspuns. În hărmălaia jovială a nuntașilor, nici nu e necesar să o spui tu. Cineva va spune întotdeauna Da! pentru tine, m-a liniștit ea.”

Autoarea Ioana Unk declara că romanul său este și un omagiu adus literaturii și scriitorilor. Volumul este presărat cu trimiteri la cărți și autori, intertextualitatea fiind o trăsătură care particularizează stilul autoarei. Capitolul cu care se deschide volumul, „Monstrul alb sau dezamăgirea doamnei Ulițkaia”, este scris direct, cu fluență narativă, încât aproape poți jura că întâlnirea cu romanciera rusă s-a petrecut în realitate. Printre versurile în latină din „Carmina Burana” și scena din casa socrilor, în care toată familia așteaptă americanii, prietenii români emigranți sau descrierea „monstrului alb” (a rochiei de mireasă), dialogul cu Ludmila Ulițkaia din librăria preferată a naratoarei este ecoul admirației pentru scriitoare. Gestul autoarei ruse, care, intrate incognito în librărie, scrie cîteva rânduri pe ultima pagină a cărților sale, având alături o foarfecă de croitorie, devine o metaforă subtilă a scrisului și a scriitorilor. Ei rămân anonimi, discreți, modificând și tăind la nesfârșit cărțile, cu o „foarfecă a literaturii”, în căutarea formei perfecte.

Capitolele finale ale volumului așază romanul într-o altă interpretare: una autoreferențială, despre scrierea propriului text, în care Filip, obsesia naratoarei, poate fi interpretat drept un personaj al autorului preferat, dar poate fi și o entitate imaginară, creație a protagonistei, ajunse la finalul vieții: Declarația autoarei este o invitație adresată cititorului de a continua povestea și de a avea propria interpretare asupra mesajului cărții Sindromul picioarelor neliniștite: „În lecturile mele, prefer finalurile deschise, care lasă loc de interpretare și îmi dau impresia că, prin sensul pe care îl atribui textului, contribui într-o măsură mică la rescrierea lui, dincolo de momentul în care autoarea/autorul a pus punctul final.”

Debutul „în materie de roman” al scriitoarei Ioana Unk este o intrare pe marea ușă din față a literaturii române contemporane, care creează așteptări pentru scrieri cel puțin la fel de originale și inedite.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

În ce măsură o carte apărută în 1963 ar putea să fie în 2025 încă interesantă și relevantă pentru cititorii tineri? Într-o măsură foarte mare, pentru că singurul roman al Sylviei Plath, Clopotul de sticlă este deschizător de drumuri în privința problematicii feminismului și a criticii la adresa constrângerilor impuse femeii de societatea de consum americană a anilor ´50, dominată de misoginism și ipocrizie. Stilul alert, confesiv, tonul interiorizat apropie scriitoarea de prozatorii moderni americani, care erau adepți ai autenticității, ai introspecției și conflictelor interioare. Spre exemplu, „ultimul strigăt vesel” al unei locatare a clinicii în care eroina romanului, Esther Greenwood, își trata depresia îmi amintește de cuvintele de adio pe care le adresează Holden Caulfield celor rămași la Pencey, în cartea ultracunoscută a lui Salinger. Respingerea falsității, crizele de identitate, suferința psihică a eroilor ficționali, finalul deschis, incertitudinea vindecării și a vieții sunt puncte de intersecție între „Clopotul de sticlă” și „De veghe în lanul de secară”.

Clopotul de sticlă este un roman autobiografic, acesta fiind motivul pentru care a fost publicat întâi în Anglia, sub pseudonimul Victoria Lucas. La doar o lună după apariția cărții (februarie 1963), Sylvia Plath s-a sinucis. În SUA volumul a apărut postum în 1971, cu numele real al autoarei.

Prima jumătate a cărții (primele 10 capitole) povestește (povestesc) cu umor, cinism, luciditate, la persoana I, experiența obținerii unei burse de practică la o revistă de modă din New York de către tânăra de 19 ani, Esther Greenwood. Experiența autoarei la revista Mademoiselle din New York a servit drept sursă de inspirație în construcția personajului feminin din roman. Atmosfera din redacția revistei pentru femei, dominată de competiție, aparențe sociale, ipocrizie a fost ecoul întâmplărilor reale trăite de Sylvia Plath.

În capitolul Cinci naratoarea își dezvăluie numele, conturându-se imaginea unei studente la un colegiu de fete, aflate în plină criză de identitate. Personajul își dezvăluie gândurile și impresiile sincere despre experiențele trăite în New York, despre mediul din jurul revistei Ladies’ Day, despre prietene de conjunctură (Doreen, Betsy) și relațiile cu bărbații (Buddy Willard, Constantin, Lenny Shepherd, Mario). Viața lui Esther la New York se întrepătrunde cu amintiri din propriul trecut, acest mozaic temporal creionând imaginea studentei ideale, din America anilor ´50, a tinerei perfecționiște, nonconformiste, care are deja proiectat viitorul, condiția de mamă și soție, promovate ca modele de succes, nefiind luate în calcul de aceasta. Deși viitorul ei pare fericit, mulțumitor, Esther Greenwood pierde treptat liniștea interioară și se simte „ca un cal de ham încăpățânat”:

„Toată viața mea îmi spusesem că asta este ceea ce vreau să fac: să învăț, să citesc, să scriu și să lucrez ca nebuna – și chiar părea să fie adevărat, făceam totul destul de bine și luam numai note de zece și până am ajuns la colegiu nimic nu mi-a stat în cale.

Eram corespondentul pe probleme studențești al Gazetei orașului și redactor al revistei literare și secretarul Consiliului de Onoare, care se ocupa cu delicte și pedepse academice și universitare – o funcție importantă –, și o poetă cunoscută, profesoară în cadrul facultății, mă susținea pentru studii la cele mai mari universități de pe coasta de est și aveam promisiunea unor burse integrale pe tot parcursul studiilor și acum eram ucenică la cel mai bun redactor-șef al unei reviste intelectuale de modă, iar eu nu făceam decât să mă poticnesc și iar să mă poticnesc, ca un cal de ham încăpățânat.”

Romanul este avant la lettre feminist, fiind o critică la adresa atitudinii sexiste promovate de societate, în care o femeie inteligentă, interesată de carieră, era considerată atipică, anormală, în relație cu imaginea de soție și mamă: „La urma urmei, nu eram infirmă în niciun fel, atâta doar că învățam prea mult și nu știam când să mă opresc”.

Discursul mediatic sau cel promovat în familie dezvăluie un model de educație în care funcționează ideologia conservatoare a rolurilor de gen, femeia fiind învățată să creadă că împlinirea ei depinde doar de căsătorie și de subordonarea față de bărbat. Mama lui Esther reprezintă generația conformistă, tradițională, pentru care lipsa căsătoriei și boala psihică reprezintă niște tragedii. Aceasta se întreabă când își vizitează fiica la spital ce a făcut să merite această nefericire:„Ideea principală a articolului era că lumea unui bărbat e diferită de lumea unei femei și că emoțiile unui bărbat sunt diferite de emoțiile unei femei și numai căsătoria poate apropia cum trebuie cele două lumi și cele două seturi de sentimente. Mama spunea că ăsta era un lucru pe care o fată nu-l afla decât atunci când era prea târziu, așa că trebuia să asculte sfatul oamenilor care erau deja experți, cum ar fi o femeie măritată”

Experiențele cu care se confruntă Esther în New York, care ar fi trebuit să fie formative, se transformă într-o incursiune lentă spre pierderea reperelor realității, a dezechilibrului, a căderii, a agoniei. Perfecțiunea exterioară este o mască a fragilității, a alienării, a haosului interior. Inventariind cu luciditate lucrurile pe care nu știa să le facă, tânăra constată că nu știe să gătească, nu știe stenografie, dansează îngrozitor, nu are ureche muzicală, nici simțul ritmului, nu știe să călărească, nici să schieze, nu poate să vorbească germana, nici să citească din ebraică sau să scrie în chineză. Singurul lucru la care este bună era să câștige burse și premii. Toate aceste defecte o fac să-și privească sumbru viitorul, realizând că succesul intelectual nu îi oferă nicio împlinire adevărată, iar modelul de viață propus femeilor din epocă îi este străin.

Eșecul relațiilor sale cu bărbații culminează cu întâlnirea cu Mario, imaginea misoginului și a brutalității masculine. Episodul în care Mario o obligă să danseze și o agresează în încercarea de a o seduce potențează dublul conflict al lui Esther: între aparență și adevăr, între libertate și constrângere.
Replica tinerei – „nu e nevoie de doi ca să dansezi, e nevoie doar de unul” – sintetizează lipsa de libertate în relațiile dintre femei și bărbați și neîncrederea în iubirea sinceră, bazată pe respect și pe egalitate.

Capitolul Nouă al romanului Clopotul de sticlă marchează încheierea episodului newyorkez, când naratoarea conștientizează criza profundă în care se află. Secvența sesiunii foto la care participă și Esther, alături de colege, dar și scena aruncării garderobei în „gura nopții” exprimă revelația schimbării sale interioare. Odată cu hainele, Esther aruncă și „cenușa unei persoane iubite”, adică urmele vechii identități, ale inocenței și ale atașamentului față de un trecut care nu o mai definește. Aici se încheie partea luminoasă a romanului – aceea a orașului viu, plin de energie, a speranțelor și visurilor tinereții, care prefigurează însă prăbușirea interioară a eroinei. Din capitolul Zece începe romanul depresiei, al crizelor profunde, al unui viitor incert în care își fac loc dorința morții și neantul. Contrastul dintre cele două părți ale cărții Sylviei Plath evidențiază trecerea de la iluzia reușitei la confruntarea cu propriul gol interior, marcând începutul căderii psihice a eroinei.

Odată cu întoarcerea acasă, Esther Greenwood trăiește un acut sentiment al ratării pe toate planurile. Întâi își propune să-și dedice toată vara scrierii unui roman, apoi conștientizează lipsa experienței de viață și ajunge într-un impas interior. Insomniile, pierderea bucuriei de a trăi, eșecul tratamentelor psihiatrice (șocurile electrice, internarea în instituții de specialitate), devin o obișnuință care o cufundă tot mai mult în întuneric. Tânăra femeie se teme că nu mai poate scrie, citi, sau gândi limpede, că mintea îi e diferită și nu mai vede soluții pentru a trece dincolo de zidurile morții.

„Clopotul de sticlă” este o metaforă care exprimă fragilitatea ființei și o confruntă pe Esther Greenwood cu propriile traume, cu proprii demoni. La prima ședință de șocuri electrice, tânăra se întoarce în trecut, la amintirea tatălui mort în copilărie: „O lampă veche de metal, cu picior, ieși la suprafață în mintea mea: una dintre puținele relicve din biroul tatălui meu, acoperită de un clopot de cupru care ținea becul și din care un fir uzat, vărgat, cobora pe toată lungimea suportului de metal până la o priză din perete.”

Metafora „clopotului de sticlă” sugerează, de asemenea, captivitatea ființei, încorsetarea și neputința minții, date de boală: „Clopotul de sticlă atârna, suspendat, la un metru și ceva deasupra capului meu. În jur aerul circula liber.” Naratoarea conștientizează permanența depresiei și izolarea în propria lume interioară: „Dacă doamna Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un bilet pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu absolut nimic diferit, pentru că, oriunde m-aș fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok –, aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut.”

Finalul cărții Sylviei Plath este voit ambiguu, deschis, în spiritul literaturii moderne. Esther a împlinit douăzeci de ani, s-a confruntat cu sinuciderea prietenei Joan, tratamentele medicale par a da roade, psihiatra care o consiliază o susține în demersul de a obține eliberarea din clinică. Imaginea ușii deschise, pășind către o lume necunoscută, alături de repetiția: „-Exist, exist, exist” poate aduce o conotație pozitivă luptei personajului de a se salva.

Dincolo de toate interpretările, se impune accentuarea ideii că romanul Clopotul de sticlă are o problematică actuală, întâlnită în literatura apreciată de cititorul erei digitale: feminitatea, sexualitatea, boala mintală, presiunea socială, căutarea sensului vieții etc. Teme considerate altădată tabu, pentru care autoarea a suportat oprobiul, astăzi sunt de nelipsit din literatura contemporană. Așa că romanul Clopotul de sticlă este o capodoperă, care a trecut testul timpului, și este relevantă și captivantă pentru cititorii tineri ai acestor vremuri.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Prima carte propusă pentru Cercul de lectură „Animus”, anul școlar 2025- 2026, este Mai tare ca-n filme de Lynn Painter. Am răspuns pozitiv dorinței Laviniei Iacob de a analiza cartea și am considerat, ca și alte dăți, că lecturile Young adults nu reprezintă o pierdere de timp, nici măcar pentru un cititor matur, avizat, care vrea să cunoască și să comunice cu tinerii. Vârsta recomandată de către librăriile online pentru lectura romanului Mai tare ca-n filme este 14-16 ani, etapa descoperirii de sine, a conturării personalității, iar acest roman poate contribui la dezvoltarea inteligenței emoționale, la formarea capacității de gestionare a situațiilor dificile.

După ce am citit cartea, făcând puțină muncă de cercetare despre autoare și roman, am descoperit lucruri mai mult sau mai puțin interesante. Așa cum se menționează la sfârșitul cărții, în „Mulțumiri” și „Despre autoare”, Lynn Painter locuiește în orașul Omaha, statul Nebraska, și are cinci copii și un soț căruia îi declară astfel iubirea: „Dacă te consolează cu ceva, venerez pământul pe care calci și nu e lucru pe care să nu-l ador la tine.” Așa că încadrarea cărții Mai tare ca-n filme în „rom-com” (comedie romantică), o categorie uzitată în online, în cultura pop contemporană, era previzibilă, fiind scrisă de o autoare sentimentală, pasionată de romane și filme romantice. Mărturisirea scriitoarei că această carte este un omagiu adus filmelor romantice este un aspect important care dă o notă originală acestui roman, relația cu cea de-a șaptea artă fiind menționată și în titlu, lucru care captivează de la primul contact cu textul. Întrebată cum a început să scrie, Lynn Painter se definește ca o cititoare avidă, care nu s-a gândit să devină autoare decât după nașterea ultimului său copil. S-a întors la Universitatea din Nebraska, a făcut cursuri de scriere creativă, și-a căutat un agent literar, și după numeroase refuzuri, în 2021, când i-a apărut primul roman, Mai tare ca-n filme, și-a transformat hobbyul într-o meserie, după ce toată viața nu fusese decât o mamă casnică.

Avem de-a face cu o carte a iubirii adolescentine, a memoriei și a doliului, a prieteniei, un roman previzibil, care demască multe clișee literare și sfârșește prin a se folosi din plin de ele. O carte lacrimogenă, cu multe emoții și cu șabloane narative cunoscute: triunghiul amoros, dușmanul transformat în iubit, cuplul format din băiatul popular, sportiv și majoreta frumoasă, fata rămasă fără mamă etc. Narațiunea subiectivă este în acord cu stilul dezinvolt, alert, din care nu lipsesc suspansul și loviturile de teatru.

Subiectul romanului surprinde viața unor adolescenți americani aflați la sfârșitul liceului, confruntați cu situații existențiale specifice vârstei, pe care încearcă să le înțeleagă și să le depășească. Elizabeth (Liz) Buxbaum, o adolescentă pasionată de filme romantice, visează la o iubire „ca-n filme”, găsind în lumea cinematografiei o formă de evadare și o modalitate de a retrăi momentele petrecute alături de mama sa, pierdută în copilărie. Vecinul și tânărul enervant Wesley Bennett (Wes) devine complicele lui Liz în încercarea de a recuceri băiatul pe care îl iubise în copilărie. Acest triunghi relațional în vârful căruia se află tânăra cu viziune old school își reconsideră pozițiile afective, Liz pendulând între Wes și Mike (Michael Young).

Pe acest drum al transformării, având cele mai bune intenții, Liz ajunge să își neglijeze prietena, mama vitregă, suferința și greșeala fiind experiențe inerente maturizării. Scriitoarea urmărește captivant pentru cititorii tineri acest proces al metamorfozării personajelor, scene precum petrecerea alături de prietenii lui Wes, meciul de baschet, seara de film din casa lui Mike, accidentul de mașină și sărutul, secvența balului de absolvire sunt repere importante în toată această căutare a iubirii și a sensului vieții. Naratoarea va conștientiza prăpastia care se naște între perfecțiunea scenariilor de film în care trăiește și realitatea haotică în care trebuie să ia decizii, să experimenteze noi trăiri:

„Poate că treceam printr-o introspecție, fiindcă – din senin – mi-am dat seama că viața mea din ultimele zile s-a simțit diferită. Trăiam deodată o viață de liceu stereotipică. Fusesem la o petrecere cu băutură, iar seara următoare mă urcasem într-o mașină cu mai mulți oameni ca să mergem să vedem un meci de baschet. Iar băiatul de care îmi plăcea îmi trimisese un mesaj. Nu doar asta, dar vorbeam la telefon cu băiatul din vecini de parcă era ceva normal. Erau lucruri normale, dar nu pentru mine. Și erau distractive. Toate. În ciuda vomei și a sângelui curs din nas. Și chestia asta mă făcea să mă întreb dacă nu cumva ratasem multe lucruri. Majoritatea timpului preferam să stau acasă și să mă uit la filme. Era locul în care mă simțeam cel mai fericită. Joss (n.a. prietena lui Liz) îi avea pe prietenii ei de la softball, cu care mai ieșea în oraș, și chiar dacă mă invitase întotdeauna, preferam să stau acasă cu comediile mele romantice.”

Acțiunea romanului este presărată cu numeroase referințe la filme și la muzică, Liz, pe lângă colecția impresionantă de filme romantice pe care o moștenește de la mama sa, este creatoarea unor coloane sonore pentru cei dragi, pentru momente speciale din viața ei. Astfel, în spiritul acestei pasiuni pentru muzică, din care eroina cărții va dori să-și facă o carieră, cartea conține după epilog și o coloană sonoră compusă din 24 de melodii, dedicată iubirii dintre Wes și Liz. Cele 18 capitole ale romanului au ca mottouri replici din filme celebre, care anticipează diferitele etape ale iubirii prin care trec protagoniștii romanului. Cartea are o viziune voit cinematografică, scriitoarea recunoscând că multe dintre scene au fost scrise din această perspectivă vizuală. Un exemplu de referință filmică, dar și de construcție vizuală este surprins în secvența dilemei pe care o trăiește Liz, fiind de mână cu Wes, dar avându-l în față și pe Mike. Prin această asociere, naratoarea proiectează asupra realității sale o dimensiune romantică idealizată, care i-a format așteptările despre iubire:

„L-am apucat de mână și m-am ridicat în picioare și, Dumnezeule mare, parcă era momentul în care domnul Darcy își încordează mâna, din cea mai bună versiune a filmului «Mândrie și prejudecată». Planeta s-a oprit în loc pentru o clipă, când mâna lui mare a cuprins o pe a mea.”

De altfel, mister Darcy este un model ideal de bărbat, replică ficțională întâlnită și în „Bridget Jones’s Diary”, film pe care îl vizionează cu plăcere Liz. De asemenea, filme precum ”Pillow Talk”, ”Nothing Hill”, ”Love Actually”, ”The Wedding Date”, ”Miss Agent Secret”,”When Harry Met Sally”, ”You’ve Got Mail ”, deși sunt producții din epoci diferite, împărtășesc aceeași viziune romantică asupra iubirii, modelându-i eroinei percepția asupra realității.

În capitolul zece al romanului, care are ca motto o replică din filmul ”10 Things I Hate About You”, și în care naratoarea începe să conștientizeze apropierea de Wes, este descrisă o secvență petrecută la școală, când literatura și muzica se revarsă în lumea interioară a fetei. Ea alege deliberat să se refugieze în muzică, transformând cântecul „Electric” într-un fundal sonor al propriilor visuri. Realitatea lui Liz este mediată de variate „filtre” artistice:

„În timp ce doamna Adams încuraja întreaga clasă să-și exploreze talentul de scriitor, la ora de literatură, eu mi-am pus căștile în urechi și mi-am explorat capacitatea de a visa cu ochii deschiși. Am pus la nesfârșit „Electric“, de Alina Baraz și Khalid, cântecul perfect pentru ce-mi imaginam că avea să se întâmple în seara aceea.
Darker than the ocean, deeper than the sea
You got everything, you got what I need ”

Romanul nu abundă în descrieri lirice sau în narațiuni cu subtext profund, dar umorul salvează tonul și îl face autentic, apropiat de vocea unei adolescente dilematice. Traducerea din limba engleză este realizată de Oana Badea, în acord cu particularitățile de vârstă ale publicului tânăr, notele infrapaginale ajutând la înțelegerea reperelor artistice, îmbogățind cultura muzicală și cinematografică.Totuși, la pagina 247, există un mic exercițiu de stil adolescentin în fraza:„Mi-am șters obrajii și am încercat să fug mai repede decât tristețea, dar m-a însoțit până acasă.”. Este un tip de sensibilitate directă, o concretețe a imaginilor, pe gustul cititorilor tineri, care se regăsesc în trăirile personajelor.

Mai tare ca-n filme de Lynn Painter nu este o capodoperă, dar este o reflectare onestă a crizelor adolescentine, a căutărilor existențiale specifice acestei vârste. Evaluările, comentariile acordate pe platforma online Goodreads de comunitatea cititorilor arată că majoritatea au avut o experienţă pozitivă, cartea îndeplinindu-și scopul de a oferi o lectură plăcută, dar și de a contribui la îmbogățirea orizontului cultural și la dezvoltarea personală a tinerilor. În această cheie trebuie înțeles și îndemnul pe care Wes i-l adresează lui Liz: „Arăți cel mai bine atunci când ești tu însăți.” Astfel, cartea devine o pledoarie pentru descoperirea propriei identități, dincolo de clișeele impuse de societate, de filme sau de așteptările celorlalți.

De asemenea, lectura acestui roman poate fi pentru cititorii maturi o formă de a înțelege imaginarul adolescentin contemporan, o modalitate de a deconstrui metaliteratura (un roman despre clișeele genului rom-com), dar și o cale de a activa memoria afectivă, de întoarcere la începuturile vieții de lector inocent.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025