Mirabilissemper's Blog

„Biserica mustește de adevăr și de bine. Dacă știm să împărtășim binele, suntem salvați” mărturisește Părintele Constantin Necula, o personalitate marcantă a vieții spirituale, culturale românești contemporane, o autoritate recunoscută în mediul bisericesc, universitar, în spațiul public, în general, datorită aparițiilor sale din mass-media, a conferințelor pentru publicul larg, a nenumăratelor cărți, studii, exegeze scrise de acesta. Părintele Constantin Necula este doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este profesor universitar și prodecan al Facultății de Teologie din Sibiu.

Sunt de apreciat în discursul său, susținut în medii variate, popularizarea învățăturilor creștine, abordarea problematicii contemporane, prin filtrul unui limbaj teologic accesibil, introducerea reperelor culturale, literare, istorice, în mesajul creștin, autenticitatea mărturisirii personale, care conferă credibilitate în abordarea temelor spirituale, morale, duhovnicești.

Am fost impresionată de o conferință susținută de Părintele Constantin Necula în urbea mea, în care acesta a vorbit despre legătura dintre tineri și libertate, apelând la dialogul cu sala, mizând pe interactivitate, răspunzând sincer întrebărilor de interes, care arătau nu neapărat o educație religioasă. Comunicarea cu tinerii a fost spontană, directă, transformând discursul teologic într-un dialog viu, care a inspirat și apropiat, fără a fi rostit ex cathedra.

Cartea Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul a apărut în 2025, la Editura Bookzone, fiind lansată și în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus. Campania de promovare a Editurii Bookzone, filmele de prezentare (distribuite în social media ) a volumului în care autorul vorbește despre conținut, despre motivația scrierii acestei lucrări au fost demersuri importante care au făcut ca această carte să fie cunoscută.

Autorul vorbește cu modestie despre faptul că această lucrare este forma sa de recunoștință și de respect pentru Părintele Arsenie Boca, model de umanitate exemplară, transfigurată prin credință, și simbol al continuității vieții spirituale în spațiul transilvănean: „Nu este o cercetare pe documente pure, nu este doar o încercare de a mărturisi viața Părintelui, ci este modul meu de a-I săruta mâna. De a-I săruta mâna pentru păstrarea Ardealului întreg, pentru păstrarea unui Ardeal euharistic, în care împărtășania contează și în care spovedania merge mai departe. […]Viața Părintelui Arsenie este o mărturie că și în cele mai întunecate locuri există o cale spre lumină. Cartea aceasta nu este povestea unui sfânt, ci povestea unei șanse.

Volumul apărut în 2025 este continuarea lucrării „Să ne rugăm opt zile cu Părintele Arsenie” și își propune să evite mitizarea imaginii Părintelui Arsenie Boca, având în vederea canonizarea sa în 2025, prezentând cu argumente solide, cu un bogat aparat infrapaginal și cu o bibliografie amplă, viața celui căruia „o lume încâlcită i-a furat bucuria de a fi preot în slujire liturgică.”, zugrăvind „istoria desenată corect și fără excese, fără cancanuri.”

Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul este o biografie, cu valoare documentară, care urmărește cronologic etapele vieții lui Avva Arsenie al Ardealului. Pe parcursul celor nouă capitole ale cărții, Părintele Constantin Necula adoptă uneori un ton polemic, din dorința de a oferi o perspectivă cât mai veridică, în opoziție cu tendința unora de idealizare a imaginii Părintelui Arsenie Boca.

Cartea are o dimensiune confesivă, un caracter memorialistic, Părintele Constantin Necula asumându-și un discurs personal, vorbind despre emoțiile proprii, despre întâlniri providențiale, amintiri legate de „Sfântul cu inima cât cerul”. Nu întâmplător, cartea se deschide cu mărturisirea autorului despre prima vizită la mormântul de la Prislop. Descrierea drumului până la „pridvorul său de Cer” are valoare literară, forța metaforei, lirismul imaginilor, umanizarea naturii transformă amintirea într-un tablou cu semnificație universală. Astfel, o experiență personală devine oglinda unei suferințe universale, lacrima fiind limbajul durerii. Urcușul pe „firul unui pârâu de lacrimi” exprimă suferința colectivă, autorul fiind parte din acest drum al întâlnirii cu sacrul. Simbolul „crucii din Prislop” devine un reper definitiv, permanent, al regăsirii de sine, dar și al comunicării cu memoria lui Avva Arsenie: „Am ajuns pe o ploaie teribilă. Șiroaie de apă coborau panta asemenea unor izvoare răzlețite din curgerea lacrimilor pe obrajii săi de om cu durere pentru toți. Senzația reală că urc pe firul unui pârâu de lacrimi nu m-a părăsit niciodată de atunci încoace, ori de câte ori pot merge – nu foarte des – să-i respir liniștea. Am stat o clipă pe gânduri și apoi am început să mă rog cuminte. Fără cuvinte, fără nici o cerere. Fără niciun gând. Un soi de lipire a frunții mele de crucea lui. Așa am rămas de atunci. Lipit mereu de tâmpla crucii sale din culmea Prislopului.”

Volumul conține informații despre părinții Sfântului Arsenie Boca, despre devenirea sa academică, dar și despre definirea vieții sale interioare. Din acest punct de vedere, cartea Părintelui Constantin Necula poate fi un ghid spiritual pentru tineri, o lectură cu valoare pedagogică, pentru că inspiră și oferă repere de formare, evidențiind rolul important al educației și al dorinței de desăvârșire.

Profilul elevului și studentului Zian Boca este al unui tânăr care a fost șef de promoție, care a refuzat să fie „un suficient al lecturii lumii”, a respins cu vehemență condiția unui om mediocru, dobândind „libertatea asumată în Hristos” prin cultură: „Pentru mine a fost interesant să aflu  cum îl priveau colegii din vremea aceea. Știm că a studiat atent muzică, a învățat să cânte la flaut și a făcut din preocupările de matematică, desen, fizică, religie și muzică un mod de construire al culturii sale. […] Zian Boca era excepțional de înzestrat, cu o voință extraordinară, o memorie formidabilă, o putere de muncă și o tenacitate ieșită din comun.”

Părintele Constantin Necula analizează cu atenție rolul profesorilor, al Mitropolitului Nicolae Bălan, al tuturor formatorilor, în devenirea interioară și în parcursul existențial al tânărului Arsenie Boca, subliniind convingerea că „așezarea unui tânăr în culoarul său de devenire este cel puțin la fel de importantă ca și viața lui.”

În capitolul al doilea al cărții, intitulat sugestiv „Cum satură Teologia setea de Frumos. Iar Frumosul crește izvorul teologhisirii”, autorul construiește o parabolă narativă a vocației, a drumului duhovnicesc menit să fie înscris în existența tânărului Arsenie Boca. Visul aviației, specific oricărui tânăr, sugerează dorința de libertate, de a depăși limitele spațiului cosmic, dar cerul lui Dumnezeu îl atrage cu toată ființa, Teologia devenind un mediu propice studiului, al formării spirituale, al apărării credinței: „Zian Boca însă nu se gândea dintâi la teologie. Se voia student la aviație, la Cotroceni. Era bun la științe pozitive. Era susținut, până la un punct, de garanțiile tutorilor săi, dar sărăcia lui a biruit. Un tânăr învins de sărăcie alege calea contemplației în schimbul visului de a zbura. Însă Dumnezeu nu-i limitează accesul la Cer. Se înscrie la Teologie, la Academia Teologică Andreiană, la Sibiu. Și ea o Academie de Apărare Cerească. În a cărei propunere de creștere duhovnicească se așază necondiționat.”

Următoarele două capitole prezintă experiența studiilor la Academia de Arte din București, hirotonirea ca diacon celib, plecarea pentru trei luni la Muntele Athos. Este remarcată activitatea Părintelui Arsenie Boca de perfecționare a artei caligrafice, exprimate în chip minunat în manuscrisele sale. Autorul volumului consideră că Părintele se situează „în rândul ultimilor mari copiști mânăstirești ai Ortodoxiei românești.” Se consemnează și călugărirea, firea sa de artist fiind cucerită de cea de ascet și mistic, devenind duhovnic fără preoție, cu asumarea stăreției la Mănăstirea Sâmbăta. La pag. 90 se prezintă activitatea de „îndrumător de suflete”, argumentându-se cu numele unor „ucenici” păstrați în istoria Bisericii Ortodoxe. Portretul sugestiv al „pescuitorului de suflete” aflate în furtunile vieții, întărește imaginea unui spirit curajos, exigent, perseverent: „O încăpățânare de moț pusă în slujba pescuirii minunate a sufletelor celor aflați în apele tulburate de furtuna vieții.”

Unicitatea Părintelui, modul de viață pe care îl predică, dar îl întruchipează, sunt evidențiate în stil lapidar, autorul folosindu-se de limbajul specific lucrărilor religioase, hagiografice: „Smerit și mereu sub valul provocării, Părintele a oferit mai degrabă un model de gândire pastoral-ascetică fără precedent în teologia trăirii cu Hristos a vieții.”

De asemenea, cartea conține fragmente din opera Părintelui: predici, meditații evanghelice și cuvinte duhovnicești în spirit filocalic, ca o susținere a parcursului său spiritual și a modelului de viețuire pe l-a împlinit. Luciditatea reflecțiilor sale moral-religioase, propăvăduirea iubirii de Dumnezeu și de semeni, critica împotriva autosuficienței moderne conferă mesajului o valoare universală, menținându-l actual și relevant în contextul societății contemporane. Astfel, autorul analizează în spiritul unei lucrări documentate, argumentate, calitățile discursului Părintelui, evidențiind funcția formativă a discursului, structura retorică specifică predicii, capacitatea de a interpreta realitatea prin grilele teologice. Părintele Constantin Necula demonstrează că rostirea funcționează ca act de cunoaștere, avertisment moral și intervenție pastorală: „Părintele construia un discurs catehetic și omiletic cu deschidere în pastorația imediată, unde păcatele ardeau sufletele și unde ideologii opuse, dar cu aceeași rădăcină înnegrită de ieșirea din lucrarea Duhului Sfânt, sufocau deja chipul unui popor obosit de frică.”

Capitolele următoare prezintă „anii bucuriei și ai prigoanei” Părintelui: cele două arestări de către Securitate, deportarea la canalul Dunăre-Marea Neagră, alungarea de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus și mutarea la Mănăstirea Prislop, desființarea acestui lăcaș de cult, stabilirea cu domiciliu forțat la București,  angajarea ca pictor secund la biserica „Sfantul Elefterie”, iar în 1961, la atelierul de pictură al Patriarhiei de la Schitul Maicilor, pictarea bisericii de la Drăgănescu, din județul Giurgiu. În prezent, monument al picturii bisericești, Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Drăgănescu, considerată „Capela Sixtină” a Ortodoxiei, este o mărturie a harului de pictor bisericesc al Părintelui , arta devenindu-i acestuia un amvon tăcut.

Capitolul 8 al volumului este dedicat condiției Părintelui de „zugrav bisericesc și iconar de suflete”, având elemente ale unui tratat sui-generis de istoria artei: „Personal, socotesc pictura de la Drăgănescu unul dintre cele mai ample «Catehisme Votive ale țării». La vremea când orice tipăritură bisericească se cenzura și deseori era interzisă ca atare, Părintele reușește, fără să facă niciun compromis cu materialismul domesticului cotidian, să creeze un Crez în tablouri sacre care se învecinează în planul erminiei cu iconologia sfinților. Simplu. În Drăgănescu avem o catedră de mistică isihastă la îndemâna oricui știe să privească. Dacă priviți Părinții Isihaști desfășurați pe pereții lăcașului, veți căuta să vedeți cine poate fi parte din ei. […] Obligat parcă să tacă, Părintele rostește prin culoare și desen cea mai amplă cateheză despre libertatea omului în Hristos.” Astfel, volumul conține elemente de interpretare artistică riguroasă, dar este și o mărturie spirituală, în care Părintele Arsenie Boca este prezentat în continuitatea tradiției isihaste și iconologice a Bisericii.

Volumul Arsenie Boca. Sfântul cu inima cât cerul are o structură simetrică, se deschide cu mărturia plină de respect și de smerenie a autorului, consemnată în 25 iulie 2025, de sărbătoarea Adormirii Sfintei Ana, mama Mariei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și se încheie cu rândurile care îi aduc slavă lui Dumnezeu, scrise în 29 august 2025, de Praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În interiorul ramei reprezentate de cele două confesiuni ale autorului se află istoria vieții Părintelui Arsenie Boca, redată simplu, dar nu simplist, din inima unui om obișnuit să spună povești ziditoare.

prof. Loredana Stan

Romanul lui Matteo Strukul, apărut la Editura Humanitas Fiction în 2019, a ajuns la mine ca dar de la Târgul de Carte „Gaudeamus”, oferit de distinsa și apreciata mea elevă, Maria Popescu-Vișan. Chiar dacă nu am o afinitate specială pentru lecturile istorice, romanul unuia dintre cei mai cunoscuți autori italieni de ficțiune istorică m-a captivat, astfel încât cele 290 de pagini le-am parcurs rapid. Un alt motiv care m-a îndemnat către lectura acestui roman a fost faptul că acțiunea acestuia se petrece în Serenissima Veneția, spațiu diegetic pe care l-am întâlnit și în „Sticlăreasa” de Tracy Chevalier.

Biografia și activitatea literară a romancierului Matteo Strukul consemnează faptul că acesta este, de asemenea, autor de proză scurtă și eseist, scenarist, autor de benzi desenate și de biografii muzicale, traducător, jurnalist și profesor de scriere creativă. Romanele sale istorice au fost traduse în peste 20 de limbi.

În toate prezentările autorului, este menționat că trăiește în Italia, dar și în Transilvania. Scriitorul mărturisește că a descoperit România prin intermediul Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), în 2015, și că de atunci călătorește în fiecare an în țara noastră. Această legătură nu este însă una întâmplătoare, ci are și o dimensiune personală, aproape simbolică: „Pe de altă parte, numele meu de familie, Strukul, este de origine austro-ungară. Ştiu că am avut un strămoş din imperiu care s-a îndrăgostit nebuneşte de o veneţiancă. Deci s-au putea spune că este şi glasul sângelui care mă cheamă aici.”

Scriitorul subliniază că subtitlul romanului „Sonata inimilor frânte” are un rol esențial atât în conturarea personajului Giacomo Casanova, cât și în înțelegerea epocii reconstituite, ancorând acțiunea în Veneția secolului al XVIII-lea, în atmosfera barocului venețian și în universul artistic, muzical, al vremii, al sonatelor pentru clavecin: „În ziua aceea iubise piesele lui Scarlatti, dar acum avea nevoie să se piardă în prima sonată pentru clavecin a lui Benedetto Marcello. Simțea în opera marelui compozitor venețian toată magia și infinita iubire pentru orașul său. Era ca și cum Veneția ar fi respirat prin muzica aceea divină.[…] Era ca și cum, prin intermediul acelor note, i-ar fi vorbit și i-ar fi povestit despre libertatea la care se ajunge prin muzică, o fereastră fantastică într-o viață făcută din obligații și sarcini în serviciul Serenissimei.” Astfel, sonata este expresia unei Veneții aristocratice și decadente, aflate între splendoare și declin, oferind sugestia unui spațiu al libertății spirituale, în contrast cu constrângerile sociale și politice.

De asemenea, titlul romanului Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte evidențiază construcția de narațiune biografică, ficțională, în care fiecare dintre cele 58 de capitole face parte dintr-o „partitură” existențială, cu umbre și lumini, a unui personaj complex, perceput șablonard, ca arhetip al seducătorului. Eroul ficțional al lui Matteo Strukul este conturat complex, dincolo de granițele limitative ale tipologiei umane în care a fost încadrat. Casanova este aventurierul, călătorul, dar și cabalistul sau alchimistul, intelectualul, omul de litere, iubitorul de teatru, prieten al lui Carlo Goldoni, violonistul, cunoscătorul jurisprudenței, jucătorul la jocuri de noroc, spadasinul, funambulul. Mai presus de toate, Giacomo Casanova iubește sincer și luptă pentru împlinirea iubirii pure.

Așadar, avem de-a face cu un roman de aventuri, cu o carte istorică, după cum precizează autorul în finalul romanului, clarificând sursele de inspirație, menționând că ultima parte a ficțiunii este inspirată din evenimente reale, povestite în autobiografia lui Casanova. Personajul este înfățișat în perioada sa de glorie, la vârsta de 30 de ani, venirea în Veneția constituind intriga volumului, secvența amplificând reputația eroului legendar și contopindu-l cu istoria orașului lagunar:

„Omul acela era un blestem. Viciile sale, proasta lui influența asupra femeilor, zvonurile care circulau despre faptul că ar fi fost sprijinit de forte oculte…[…] Transforma în moarte și lacrimi tot ce a atingea. Desigur, poporul îl iubea, femeile făceau nebunii pentru el, cercurile de literați și artiști vedeau în el un soi de antierou rebel și deci un model. Dar Casanova era blestemul ordinii și al disciplinei. Iar într-un oraș ca Veneția, numai Dumnezeu știe de câtă ordine și disciplină e nevoie. Republica, între locuri de întâlnire și jocuri de noroc, teatre și bordeluri, saloane și taverne părea un depozit de muniții gata să explodeze, era un oraș volubil și lichid ca apa lagunei pe care luase naștere, o femeie lascivă și gata să se dăruiască celui care, mai bine decât alții, îi cunoștea viciile și trăsăturile distinctive.

De fapt, de la un asemenea om te puteai aștepta la orice. Iată de ce vestea întoarcerii sale era tot atât de bine primită că vestea unei epidemii de variolă.”

Casanova este redat în carte drept expresia spiritului venețian: seducător, decadent, imprevizibil. Între oraș și personaj se creează o relație de oglindire: amândoi trăiesc din exces, aparență și joc al măștilor. Reputația care îi precedă întoarcerea, comparată cu vestea unei epidemii de variolă, accentuează dimensiunea legendară a personajului. Casanova este așteptat ca o catastrofă sau o revelație. Intriga se alimentează din această așteptare tensionată: cititorul înțelege că simpla sa apariție va destabiliza echilibrul fragil al Serenissimei.

Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte este construit, apelând la o tehnică magistrală a gradării tensiunii narative, capitolele scurte, legând unitar cele patru părți și epilogul volumului. Structura polifonică a romanului pune în valoare imaginea personajului principal și a orașului Veneția. Planul evoluției individuale a lui Casanova se intersectează cu eforturile antagoniștilor acestuia, reprezentați de Inchizitorul de Stat Pietro Garzoni și de acolitul acestuia, Jacopo Zago, de a-l captura, închide și spânzura pe aventurier. Intersectarea acestor fire narative ca și planul narativ articulat în jurul în jurul triadei feminine Francesca Erizzo – contesa de Tirol, Margarethe von Steinberg– dama de companie a celei din urmă, Gretchen, dinamizează acțiunea cu o diversitate de conflicte exterioare: moral, politic, de interese, amoros.

Fundalul pe care este proiectată acțiunea este reprezentat de planul social-politic, în care Veneția secolului al XVIII-lea este evocată ca spațiu al ordinii rigide impuse de Republică, al controlului exercitat de instituții:„Locul acela era o manifestare absolută a puterii venețiene, un recipient extraordinar, care închidea în el o asemenea măreție și tradiție, încât era greu de crezut că toată splendoarea aceea putea fi conținută într-un singur loc. Și totuși, strălucirea aceea era perfectă pentru sarcina deosebit de înaltă pe care trebuia să o îndeplinească: de  a găzdui autoritatea guvernamentală care răspundea la numele de Consiliul celor Zece. În zilele acelea, instituția era chemată să ia decizii, chiar dacă nu întrunea condițiile, întrucât lipsea dogele, obligat să stea în pat din cauza gravei boli care îi măcina sănătatea.”

Planul social-politic este astfel construit în opoziție cu imaginea lui Giacomo Casanova. Dacă personajul întruchipează libertatea, concupiscența, imprevizibilul, Republica — prin Consiliul celor Zece — reprezintă controlul, disciplina și frica de dezordine. Veneția devine un stat care, pentru a-și conserva echilibrul, este dispus să suspende regulile obișnuite și să exercite puterea în mod absolut.

Romanul urmărește destinul lui Giacomo Casanova, prins într-o capcană orchestrată de contesa Margarethe von Steinberg, care îl convinge să o seducă pe Francesca Erizzo, promițându-i, drept recompensă, chiar relația amoroasă cu ea. Intriga amoroasă se transformă rapid într-una politică: lui Casanova i se înscenează deținerea de cărți interzise și este acuzat de desfrâu și erezie, devenind o amenințare pentru ordinea Republicii. Arestat și închis în temuta închisoare Piombi, el reușește să evadeze spectaculos, episod care constituie una dintre cele mai savuroase și tensionate secvențe ale romanului. Evadarea nu este doar un moment de suspans narativ, ci și o reafirmare simbolică a libertății ca valoare supremă, definitorie pentru personaj. Cartea se apropie încă o dată de imaginea romanelor de capă și spadă, scriitorul continuând tradiția literaturii scrise de Alexandre Dumas.

Veneția anilor 1755-1756 era un centru al artelor, al muzicii și teatrului (epoca lui Vivaldi, Goldoni), avea o viață mondenă intensă (carnavaluri, operă, saloane), fiind situată istoric în epoca Iluminismului european. Descrierile orașului sunt realiste și evocă un stat vechi, aflat într-un declin politic și economic, dar cu instituții bine consolidate. Imaginea metaforică a crepuscului unei civilizații (scriitorul avertizează în Nota autorului despre repetiția folosirii acestui reper temporal) este pusă în valoare de simbolul pervertit al carnavalului și de alegoria oraș – curtezană: „Veneția era a opta minune a lumii, dar era și obosită, agonizantă, prostrată de peste un secol de nebunie și de absența regulilor, consacrată unui etern carnaval negru, care o vârâse cu forța într-o rochie vulgară, transformând-o în propria-i curtezană.”Astfel, citatul din cap.30 „Chin și dorință” nu descrie doar un oraș, ci creionează imaginea unei societăți aflate la apus, în care splendoarea și decadența coexistă dramatic, iar libertatea devine o formă de autodistrugere.

Romanul integrează episoade și motive gotice care adâncesc imaginea decadentă a epocii. Scena din incipit a spânzurătorii din Piața San Marco, imaginea stolurilor de pescăruși care se bucurau pentru „gușa plină cu ceea ce va deveni omul: gunoi și rahat”, omorârea lui Gretchen cu rozariul de către bărbatul care are sentimente pentru ea, fiind marcat de vină, frică și obsesie, Veneția nocturnă, închisorile, spațiile văzute ca instrumente ale tensiunii, reflectând stări psihice, arată recuperarea literaturii gotice și adaptarea acesteia contextului istoric venețian.

Romanul are un atu și la nivelul construirii personajelor, al autenticității dialogului și al limbajului, scriitorul întărind în explicațiile finale ale cărții ideea păstrării limbajului arhaic, întâlnit și în feuilletonul de aventuri și în romanul libertin. Folosirea persoanei a II-a plural, alături de prenumele personajului exprimă o formă ceremonioasă de comunicare, adecvată rigorilor sociale ale acelor ani, iar descrierea vestimentației, a interioarelor caselor, a arhitecturii reconstituie credibil epoca.

Biografia ficționalizată scrisă de Matteo Strukul despre un personaj controversat din istoria umanității are meritul de a depăși simpla reconstituire a evenimentelor, oferind o perspectivă complexă asupra epocii și naturii umane. Romanul Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte are o valoare artistică și documentară, dovedind că literatura poate fi un instrument de cunoaștere a istoriei, de înțelegere a trecutului.

prof. Loredana Stan

La ora când scriu impresiile de lectură despre romanul de debut al Ioanei Unk, pot spune că Sindromul picioarelor neliniștite este o revelație pentru mine. M-am bucurat să citesc un roman inteligent construit, în care subtextul, cronologia voit sinuoasă, epigrafele muzicale și literare, melanjul de texte aflate sub zodia autenticității nu epuizează sensurile operei literare doar la o primă lectură. Despre scriitoare am aflat că este licenţiată a Facultății de Litere și a Facultății de Psihologie din Cluj-Napoca. Autoarea a publicat proză scurtă în reviste literare prestigioase, a câștigat în 2022 Marele Premiu al Concursului Naţional de Proză „Mihail Sadoveanu”, ediţia a XIII-a. A urmat cursuri și ateliere de scriere creativă cu autori contemporani de referință, din lumea literară: Florin Iaru, Andrei Crăciun, Simona Antonescu.

Sindromul picioarelor neliniștite de Ioanei Unk a apărut la Editura Nemira, în 2024, în colecția n’autor (coordonatoare: Eli Bădică). Proiectat inițial ca un volum de proze scurte despre migrație, înstrăinare etc., autoarea însăși trăind în SUA, din 2013, cartea s-a transformat într-un roman despre iubire, așa cum este prezentat în presa culturală.

Editoarea Eli Bădică scrie despre curajul autoarei de a păși „pe o cărare îndelung bătătorită, cea a iubirii”, argumentând totodată și caracterul atipic al romanului. Subscriu la această opinie și nu pot să nu observ că această carte se salvează magistral de la o scriitură lacrimogenă, emoțională, comodă, în spiritul cerut de moda epocii. Nu este o carte a modelor, nu este un roman care face pe plac unui public doritor de o acțiune, cu o desfășurare logică și cu un deznodământ clar. Miza scriiturii este cea a profunzimii, obținute prin invitația la reflecție, prin dialogul intertextual, prin călătoria, alături de eroina cărții, prin labirintul experiențelor mundane.

Cititorul descoperă o femeie (al cărui nume apare, cred, o singură dată, dar se estompează în vălmășagul istorisirilor) care gândește și trăiește cu aceeași intensitate, dar își dorește, simplu sau poate complicat, să iubească și să fie iubită. Astfel, toată cartea nu reprezintă decât ecoul întâlnirilor cu bărbații din viața sa, prezențe pasagere sau ordonatoare ale viziunii asupra iubirii.

Bărbații sunt material de studiu, fac obiectul unor „fișe de observație” inserate în jurnalul ei, ale acestui pronume dominator, care se metamorfozează, este ubicuu și are multe măști, în funcție de oglinzile în care se privește. Bărbații sunt, de fapt, oglinzile în care se privește personajul principal al cărții, reflexiile acestora fiind niște frânturi ale sinelui, în dezacord cu idealul ei de fericire. Acest joc al proiecțiilor afective culminează în dialogurile Ei cu El, din „Glissando (2)”, unde bărbatul definește simplu fericirea:„să merg la lucru cu plăcere, să mă întorc cu drag acasă, iar acolo să mă aștepte cineva”. Ea consideră că „asta e, de fapt, iubirea.” Și se întreabă amândoi dacă „fericirea înseamnă iubire”. El poate fi privit ca o formă idealizată a iubitului sau chiar vocea interioară a femeii. Astfel, scriitoarea se folosește de un artificiu de compoziție modern, titlul glissando, fiind un termen muzical ce definește o alunecare continuă și treptată de la un sunet la altul. Aceste fragmente dramatizate reprezintă niște traversări metaforice între sentimentele, gândurile eroinei, niște instrumente prin care Ea se analizează, dar și niște pauze între capitole.

În acest sens, cartea este formată din capitole care pot fi citite independent, dar care păstrează legătura între ele, formând un microcosmos, eroii ficționali migrând dintr-un spațiu diegetic în altul, evenimentele fiind povestite având în vedere principiul memoriei selective, afective, subiective, involuntare.

Femeia cu „sindromul picioarelor neliniștite” povestește despre cel dintâi iubit, Filip, pe care îl cunoaște din copilărie, despre Dorin, prietenul din liceu și facultate, prezență importantă în viața sa, căruia i se confesează, cerându-i soluții pentru suferințele din iubire. În același timp, evocă și bărbații cu denumiri latine de plante aromatice: Levisticum Officinale, Carum Carvi, Crocus Sativus, variațiuni ale aceleiași tipologii afective. Dintre aceste legături sentimentale, se detașează iubirea pentru bărbatul pe care ea îl numește Levisticum Officinale, oficializată printr-o căsătorie și un divorț, și cea pentru Filip, etalonul ei constant de fericire.

Capitolul „Cea mai frumoasă zi sau fișele Rorschach” adună, într-o confesiune dominată de umor, lirism, sarcasm, reflecții și prejudecăți despre iubirea matrimonială. Titlul acestuia propune o lectură psihologică a fragmentului, așa cum, de altfel, poate fi citit întregul roman, ziua nunții devenind un spațiu de reflexie a propriilor temeri, a percepțiilor asupra iubirii. Secvența scrierii în jurnal a gândurilor generate de această experiență, pregătirea Mirei, cea mai bună prietenă a naratoarei, pentru orice decepție, descrierea buchetului și a rochiei de mireasă, presiunea socială în legătură cu realizarea prin căsătorie, visele din ultima noapte de femeie celibatară sunt câteva tușe care definesc imaginea unei zile aparent fericite, dar pline de semnificații.

Fragmentul dramatizat al împărtășirii experienței Mirei despre „invizibilitatea” femeii (pag. 27-28) surprinde cu ironie și luciditate procesul lent al estompării identității feminine în interiorul căsniciei. Textul surprinde mentalitatea patriarhală a educației primite de femei, bazate pe conformism și pe ideea că împlinirea ființei se realizează prin căsătorie. Strategia narativă a fragmentării și a suprapunerii vocii personajului central peste alte instanțe ficționale, a marcării vorbirii directe doar prin schimbarea fontului creează o narațiune marcată de oralitate și de autenticitate: „Doar te căsătorești o singură dată! a exclamat ea. Și vrei să fii în centrul atenției, cel puțin atunci, pentru că, imediat după, începi să devii invizibilă. Invizibilă? a întrebat Mira. Da, e ceva ce li se întâmplă tuturor femeilor măritate, e un proces lin, abia perceptibil, dar ale cărui efecte devin evidente după patruzeci și cinci  de ani, când femeile căsătorite capătă o consistență translucidă. Excepție fac momentele în care cei din jur au nevoie de mici servicii. E un fenomen straniu. Asta e tot ce știa Mira despre invizibilitatea femei și se întreba dacă transformarea a încetat acum că e divorțată. Și se va reactiva dacă te căsătorești? am iscodit-o, dar, în realitate, eram mai degrabă îngrijorată pentru mine.”

Descrierea pitorească și lirică a rochiei de mireasă și a buchetului format din cale transformate în „flori malefice” ascunde o tensiune simbolică și o critică la adresa felului în care e percepută nunta contemporană, ca un eveniment idealizat, asupra căruia se revarsă nenumărate așteptări. Mira, prietena protagonistei, are curajul de a nu prezenta în note ostentativ romantice experiența trăită și o descrie inedit, atenționând asupra asupra fațetelor mai puțin vizibile ale căsătoriei:„cel mai potrivit ar fi fost un buchet de cale albe, care ar fi completat poala bogată a rochiei, creând un efect inversat de clepsidră. Prietena mea a acceptat, le considera elegante, dar când s-a văzut cu florile în mână, aproape că i s-a făcut rău. Pistilurile galbene ale calelor se înălțau spre ea ca niște limbi păroase, scoase disprețuitor. Imaginea erau greu de suportat, mi-a spus. De-astea nici nu își amintește mare lucru din ceremonia civilă sau din cea religioasă, nu a fost atentă deloc, pentru că s-a ferit tot timpul de florile malefice, ținând buchetul la distanță de față. Și cum ai știut când să spui da? am întrebat-o, la vânătoare după detalii utile. Asta e cea mai mica problemă, mi-a răspuns. În hărmălaia jovială a nuntașilor, nici nu e necesar să o spui tu. Cineva va spune întotdeauna Da! pentru tine, m-a liniștit ea.”

Autoarea Ioana Unk declara că romanul său este și un omagiu adus literaturii și scriitorilor. Volumul este presărat cu trimiteri la cărți și autori, intertextualitatea fiind o trăsătură care particularizează stilul autoarei. Capitolul cu care se deschide volumul, „Monstrul alb sau dezamăgirea doamnei Ulițkaia”, este scris direct, cu fluență narativă, încât aproape poți jura că întâlnirea cu romanciera rusă s-a petrecut în realitate. Printre versurile în latină din „Carmina Burana” și scena din casa socrilor, în care toată familia așteaptă americanii, prietenii români emigranți, sau descrierea „monstrului alb” (a rochiei de mireasă), dialogul cu Ludmila Ulițkaia din librăria preferată a naratoarei este ecoul admirației pentru scriitoare. Gestul autoarei ruse, care, intrate incognito în librărie, scrie cîteva rânduri pe ultima pagină a cărților sale, având alături o foarfecă de croitorie, devine o metaforă subtilă a scrisului și a scriitorilor. Ei rămân anonimi, discreți, modificând și tăind la nesfârșit cărțile, cu o „foarfecă a literaturii”, în căutarea formei perfecte.

Capitolele finale ale volumului așază romanul într-o altă interpretare: una autoreferențială, despre scrierea propriului text, în care Filip, obsesia naratoarei, poate fi interpretat drept un personaj al autorului preferat, dar poate fi și o entitate imaginară, creație a protagonistei, ajunse la finalul vieții: Declarația autoarei este o invitație adresată cititorului de a continua povestea și de a avea propria interpretare asupra mesajului cărții Sindromul picioarelor neliniștite: „În lecturile mele, prefer finalurile deschise, care lasă loc de interpretare și îmi dau impresia că, prin sensul pe care îl atribui textului, contribui într-o măsură mică la rescrierea lui, dincolo de momentul în care autoarea/autorul a pus punctul final.”

Debutul „în materie de roman” al scriitoarei Ioana Unk este o intrare pe marea ușă din față a literaturii române contemporane, care creează așteptări pentru scrieri cel puțin la fel de originale și inedite.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025