Mirabilissemper's Blog

În ce măsură o carte apărută în 1963 ar putea să fie în 2025 încă interesantă și relevantă pentru cititorii tineri? Într-o măsură foarte mare, pentru că singurul roman al Sylviei Plath, Clopotul de sticlă este deschizător de drumuri în privința problematicii feminismului și a criticii la adresa constrângerilor impuse femeii de societatea de consum americană a anilor ´50, dominată de misoginism și ipocrizie. Stilul alert, confesiv, tonul interiorizat apropie scriitoarea de prozatorii moderni americani, care erau adepți ai autenticității, ai introspecției și conflictelor interioare. Spre exemplu, „ultimul strigăt vesel” al unei locatare a clinicii în care eroina romanului, Esther Greenwood, își trata depresia îmi amintește de cuvintele de adio pe care le adresează Holden Caulfield celor rămași la Pencey, în cartea ultracunoscută a lui Salinger. Respingerea falsității, crizele de identitate, suferința psihică a eroilor ficționali, finalul deschis, incertitudinea vindecării și a vieții sunt puncte de intersecție între „Clopotul de sticlă” și „De veghe în lanul de secară”.

Clopotul de sticlă este un roman autobiografic, acesta fiind motivul pentru care a fost publicat întâi în Anglia, sub pseudonimul Victoria Lucas. La doar o lună după apariția cărții (februarie 1963), Sylvia Plath s-a sinucis. În SUA volumul a apărut postum în 1971, cu numele real al autoarei.

Prima jumătate a cărții (primele 10 capitole) povestește (povestesc) cu umor, cinism, luciditate, la persoana I, experiența obținerii unei burse de practică la o revistă de modă din New York de către tânăra de 19 ani, Esther Greenwood. Experiența autoarei la revista Mademoiselle din New York a servit drept sursă de inspirație în construcția personajului feminin din roman. Atmosfera din redacția revistei pentru femei, dominată de competiție, aparențe sociale, ipocrizie a fost ecoul întâmplărilor reale trăite de Sylvia Plath.

În capitolul Cinci naratoarea își dezvăluie numele, conturându-se imaginea unei studente la un colegiu de fete, aflate în plină criză de identitate. Personajul își dezvăluie gândurile și impresiile sincere despre experiențele trăite în New York, despre mediul din jurul revistei Ladies’ Day, despre prietene de conjunctură (Doreen, Betsy) și relațiile cu bărbații (Buddy Willard, Constantin, Lenny Shepherd, Mario). Viața lui Esther la New York se întrepătrunde cu amintiri din propriul trecut, acest mozaic temporal creionând imaginea studentei ideale, din America anilor ´50, a tinerei perfecționiște, nonconformiste, care are deja proiectat viitorul, condiția de mamă și soție, promovate ca modele de succes, nefiind luate în calcul de aceasta. Deși viitorul ei pare fericit, mulțumitor, Esther Greenwood pierde treptat liniștea interioară și se simte „ca un cal de ham încăpățânat”:

„Toată viața mea îmi spusesem că asta este ceea ce vreau să fac: să învăț, să citesc, să scriu și să lucrez ca nebuna – și chiar părea să fie adevărat, făceam totul destul de bine și luam numai note de zece și până am ajuns la colegiu nimic nu mi-a stat în cale.

Eram corespondentul pe probleme studențești al Gazetei orașului și redactor al revistei literare și secretarul Consiliului de Onoare, care se ocupa cu delicte și pedepse academice și universitare – o funcție importantă –, și o poetă cunoscută, profesoară în cadrul facultății, mă susținea pentru studii la cele mai mari universități de pe coasta de est și aveam promisiunea unor burse integrale pe tot parcursul studiilor și acum eram ucenică la cel mai bun redactor-șef al unei reviste intelectuale de modă, iar eu nu făceam decât să mă poticnesc și iar să mă poticnesc, ca un cal de ham încăpățânat.”

Romanul este avant la lettre feminist, fiind o critică la adresa atitudinii sexiste promovate de societate, în care o femeie inteligentă, interesată de carieră, era considerată atipică, anormală, în relație cu imaginea de soție și mamă: „La urma urmei, nu eram infirmă în niciun fel, atâta doar că învățam prea mult și nu știam când să mă opresc”.

Discursul mediatic sau cel promovat în familie dezvăluie un model de educație în care funcționează ideologia conservatoare a rolurilor de gen, femeia fiind învățată să creadă că împlinirea ei depinde doar de căsătorie și de subordonarea față de bărbat. Mama lui Esther reprezintă generația conformistă, tradițională, pentru care lipsa căsătoriei și boala psihică reprezintă niște tragedii. Aceasta se întreabă când își vizitează fiica la spital ce a făcut să merite această nefericire:„Ideea principală a articolului era că lumea unui bărbat e diferită de lumea unei femei și că emoțiile unui bărbat sunt diferite de emoțiile unei femei și numai căsătoria poate apropia cum trebuie cele două lumi și cele două seturi de sentimente. Mama spunea că ăsta era un lucru pe care o fată nu-l afla decât atunci când era prea târziu, așa că trebuia să asculte sfatul oamenilor care erau deja experți, cum ar fi o femeie măritată”

Experiențele cu care se confruntă Esther în New York, care ar fi trebuit să fie formative, se transformă într-o incursiune lentă spre pierderea reperelor realității, a dezechilibrului, a căderii, a agoniei. Perfecțiunea exterioară este o mască a fragilității, a alienării, a haosului interior. Inventariind cu luciditate lucrurile pe care nu știa să le facă, tânăra constată că nu știe să gătească, nu știe stenografie, dansează îngrozitor, nu are ureche muzicală, nici simțul ritmului, nu știe să călărească, nici să schieze, nu poate să vorbească germana, nici să citească din ebraică sau să scrie în chineză. Singurul lucru la care este bună era să câștige burse și premii. Toate aceste defecte o fac să-și privească sumbru viitorul, realizând că succesul intelectual nu îi oferă nicio împlinire adevărată, iar modelul de viață propus femeilor din epocă îi este străin.

Eșecul relațiilor sale cu bărbații culminează cu întâlnirea cu Mario, imaginea misoginului și a brutalității masculine. Episodul în care Mario o obligă să danseze și o agresează în încercarea de a o seduce potențează dublul conflict al lui Esther: între aparență și adevăr, între libertate și constrângere.
Replica tinerei – „nu e nevoie de doi ca să dansezi, e nevoie doar de unul” – sintetizează lipsa de libertate în relațiile dintre femei și bărbați și neîncrederea în iubirea sinceră, bazată pe respect și pe egalitate.

Capitolul Nouă al romanului Clopotul de sticlă marchează încheierea episodului newyorkez, când naratoarea conștientizează criza profundă în care se află. Secvența sesiunii foto la care participă și Esther, alături de colege, dar și scena aruncării garderobei în „gura nopții” exprimă revelația schimbării sale interioare. Odată cu hainele, Esther aruncă și „cenușa unei persoane iubite”, adică urmele vechii identități, ale inocenței și ale atașamentului față de un trecut care nu o mai definește. Aici se încheie partea luminoasă a romanului – aceea a orașului viu, plin de energie, a speranțelor și visurilor tinereții, care prefigurează însă prăbușirea interioară a eroinei. Din capitolul Zece începe romanul depresiei, al crizelor profunde, al unui viitor incert în care își fac loc dorința morții și neantul. Contrastul dintre cele două părți ale cărții Sylviei Plath evidențiază trecerea de la iluzia reușitei la confruntarea cu propriul gol interior, marcând începutul căderii psihice a eroinei.

Odată cu întoarcerea acasă, Esther Greenwood trăiește un acut sentiment al ratării pe toate planurile. Întâi își propune să-și dedice toată vara scrierii unui roman, apoi conștientizează lipsa experienței de viață și ajunge într-un impas interior. Insomniile, pierderea bucuriei de a trăi, eșecul tratamentelor psihiatrice (șocurile electrice, internarea în instituții de specialitate), devin o obișnuință care o cufundă tot mai mult în întuneric. Tânăra femeie se teme că nu mai poate scrie, citi, sau gândi limpede, că mintea îi e diferită și nu mai vede soluții pentru a trece dincolo de zidurile morții.

„Clopotul de sticlă” este o metaforă care exprimă fragilitatea ființei și o confruntă pe Esther Greenwood cu propriile traume, cu proprii demoni. La prima ședință de șocuri electrice, tânăra se întoarce în trecut, la amintirea tatălui mort în copilărie: „O lampă veche de metal, cu picior, ieși la suprafață în mintea mea: una dintre puținele relicve din biroul tatălui meu, acoperită de un clopot de cupru care ținea becul și din care un fir uzat, vărgat, cobora pe toată lungimea suportului de metal până la o priză din perete.”

Metafora „clopotului de sticlă” sugerează, de asemenea, captivitatea ființei, încorsetarea și neputința minții, date de boală: „Clopotul de sticlă atârna, suspendat, la un metru și ceva deasupra capului meu. În jur aerul circula liber.” Naratoarea conștientizează permanența depresiei și izolarea în propria lume interioară: „Dacă doamna Guinea mi-ar fi dat un bilet spre Europa sau un bilet pe mare, în jurul pământului, pentru mine n-ar fi fost cu absolut nimic diferit, pentru că, oriunde m-aș fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok –, aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut.”

Finalul cărții Sylviei Plath este voit ambiguu, deschis, în spiritul literaturii moderne. Esther a împlinit douăzeci de ani, s-a confruntat cu sinuciderea prietenei Joan, tratamentele medicale par a da roade, psihiatra care o consiliază o susține în demersul de a obține eliberarea din clinică. Imaginea ușii deschise, pășind către o lume necunoscută, alături de repetiția: „-Exist, exist, exist” poate aduce o conotație pozitivă luptei personajului de a se salva.

Dincolo de toate interpretările, se impune accentuarea ideii că romanul Clopotul de sticlă are o problematică actuală, întâlnită în literatura apreciată de cititorul erei digitale: feminitatea, sexualitatea, boala mintală, presiunea socială, căutarea sensului vieții etc. Teme considerate altădată tabu, pentru care autoarea a suportat oprobiul, astăzi sunt de nelipsit din literatura contemporană. Așa că romanul Clopotul de sticlă este o capodoperă, care a trecut testul timpului, și este relevantă și captivantă pentru cititorii tineri ai acestor vremuri.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Prima carte propusă pentru Cercul de lectură „Animus”, anul școlar 2025- 2026, este Mai tare ca-n filme de Lynn Painter. Am răspuns pozitiv dorinței Laviniei Iacob de a analiza cartea și am considerat, ca și alte dăți, că lecturile Young adults nu reprezintă o pierdere de timp, nici măcar pentru un cititor matur, avizat, care vrea să cunoască și să comunice cu tinerii. Vârsta recomandată de către librăriile online pentru lectura romanului Mai tare ca-n filme este 14-16 ani, etapa descoperirii de sine, a conturării personalității, iar acest roman poate contribui la dezvoltarea inteligenței emoționale, la formarea capacității de gestionare a situațiilor dificile.

După ce am citit cartea, făcând puțină muncă de cercetare despre autoare și roman, am descoperit lucruri mai mult sau mai puțin interesante. Așa cum se menționează la sfârșitul cărții, în „Mulțumiri” și „Despre autoare”, Lynn Painter locuiește în orașul Omaha, statul Nebraska, și are cinci copii și un soț căruia îi declară astfel iubirea: „Dacă te consolează cu ceva, venerez pământul pe care calci și nu e lucru pe care să nu-l ador la tine.” Așa că încadrarea cărții Mai tare ca-n filme în „rom-com” (comedie romantică), o categorie uzitată în online, în cultura pop contemporană, era previzibilă, fiind scrisă de o autoare sentimentală, pasionată de romane și filme romantice. Mărturisirea scriitoarei că această carte este un omagiu adus filmelor romantice este un aspect important care dă o notă originală acestui roman, relația cu cea de-a șaptea artă fiind menționată și în titlu, lucru care captivează de la primul contact cu textul. Întrebată cum a început să scrie, Lynn Painter se definește ca o cititoare avidă, care nu s-a gândit să devină autoare decât după nașterea ultimului său copil. S-a întors la Universitatea din Nebraska, a făcut cursuri de scriere creativă, și-a căutat un agent literar, și după numeroase refuzuri, în 2021, când i-a apărut primul roman, Mai tare ca-n filme, și-a transformat hobbyul într-o meserie, după ce toată viața nu fusese decât o mamă casnică.

Avem de-a face cu o carte a iubirii adolescentine, a memoriei și a doliului, a prieteniei, un roman previzibil, care demască multe clișee literare și sfârșește prin a se folosi din plin de ele. O carte lacrimogenă, cu multe emoții și cu șabloane narative cunoscute: triunghiul amoros, dușmanul transformat în iubit, cuplul format din băiatul popular, sportiv și majoreta frumoasă, fata rămasă fără mamă etc. Narațiunea subiectivă este în acord cu stilul dezinvolt, alert, din care nu lipsesc suspansul și loviturile de teatru.

Subiectul romanului surprinde viața unor adolescenți americani aflați la sfârșitul liceului, confruntați cu situații existențiale specifice vârstei, pe care încearcă să le înțeleagă și să le depășească. Elizabeth (Liz) Buxbaum, o adolescentă pasionată de filme romantice, visează la o iubire „ca-n filme”, găsind în lumea cinematografiei o formă de evadare și o modalitate de a retrăi momentele petrecute alături de mama sa, pierdută în copilărie. Vecinul și tânărul enervant Wesley Bennett (Wes) devine complicele lui Liz în încercarea de a recuceri băiatul pe care îl iubise în copilărie. Acest triunghi relațional în vârful căruia se află tânăra cu viziune old school își reconsideră pozițiile afective, Liz pendulând între Wes și Mike (Michael Young).

Pe acest drum al transformării, având cele mai bune intenții, Liz ajunge să își neglijeze prietena, mama vitregă, suferința și greșeala fiind experiențe inerente maturizării. Scriitoarea urmărește captivant pentru cititorii tineri acest proces al metamorfozării personajelor, scene precum petrecerea alături de prietenii lui Wes, meciul de baschet, seara de film din casa lui Mike, accidentul de mașină și sărutul, secvența balului de absolvire sunt repere importante în toată această căutare a iubirii și a sensului vieții. Naratoarea va conștientiza prăpastia care se naște între perfecțiunea scenariilor de film în care trăiește și realitatea haotică în care trebuie să ia decizii, să experimenteze noi trăiri:

„Poate că treceam printr-o introspecție, fiindcă – din senin – mi-am dat seama că viața mea din ultimele zile s-a simțit diferită. Trăiam deodată o viață de liceu stereotipică. Fusesem la o petrecere cu băutură, iar seara următoare mă urcasem într-o mașină cu mai mulți oameni ca să mergem să vedem un meci de baschet. Iar băiatul de care îmi plăcea îmi trimisese un mesaj. Nu doar asta, dar vorbeam la telefon cu băiatul din vecini de parcă era ceva normal. Erau lucruri normale, dar nu pentru mine. Și erau distractive. Toate. În ciuda vomei și a sângelui curs din nas. Și chestia asta mă făcea să mă întreb dacă nu cumva ratasem multe lucruri. Majoritatea timpului preferam să stau acasă și să mă uit la filme. Era locul în care mă simțeam cel mai fericită. Joss (n.a. prietena lui Liz) îi avea pe prietenii ei de la softball, cu care mai ieșea în oraș, și chiar dacă mă invitase întotdeauna, preferam să stau acasă cu comediile mele romantice.”

Acțiunea romanului este presărată cu numeroase referințe la filme și la muzică, Liz, pe lângă colecția impresionantă de filme romantice pe care o moștenește de la mama sa, este creatoarea unor coloane sonore pentru cei dragi, pentru momente speciale din viața ei. Astfel, în spiritul acestei pasiuni pentru muzică, din care eroina cărții va dori să-și facă o carieră, cartea conține după epilog și o coloană sonoră compusă din 24 de melodii, dedicată iubirii dintre Wes și Liz. Cele 18 capitole ale romanului au ca mottouri replici din filme celebre, care anticipează diferitele etape ale iubirii prin care trec protagoniștii romanului. Cartea are o viziune voit cinematografică, scriitoarea recunoscând că multe dintre scene au fost scrise din această perspectivă vizuală. Un exemplu de referință filmică, dar și de construcție vizuală este surprins în secvența dilemei pe care o trăiește Liz, fiind de mână cu Wes, dar avându-l în față și pe Mike. Prin această asociere, naratoarea proiectează asupra realității sale o dimensiune romantică idealizată, care i-a format așteptările despre iubire:

„L-am apucat de mână și m-am ridicat în picioare și, Dumnezeule mare, parcă era momentul în care domnul Darcy își încordează mâna, din cea mai bună versiune a filmului «Mândrie și prejudecată». Planeta s-a oprit în loc pentru o clipă, când mâna lui mare a cuprins o pe a mea.”

De altfel, mister Darcy este un model ideal de bărbat, replică ficțională întâlnită și în „Bridget Jones’s Diary”, film pe care îl vizionează cu plăcere Liz. De asemenea, filme precum ”Pillow Talk”, ”Nothing Hill”, ”Love Actually”, ”The Wedding Date”, ”Miss Agent Secret”,”When Harry Met Sally”, ”You’ve Got Mail ”, deși sunt producții din epoci diferite, împărtășesc aceeași viziune romantică asupra iubirii, modelându-i eroinei percepția asupra realității.

În capitolul zece al romanului, care are ca motto o replică din filmul ”10 Things I Hate About You”, și în care naratoarea începe să conștientizeze apropierea de Wes, este descrisă o secvență petrecută la școală, când literatura și muzica se revarsă în lumea interioară a fetei. Ea alege deliberat să se refugieze în muzică, transformând cântecul „Electric” într-un fundal sonor al propriilor visuri. Realitatea lui Liz este mediată de variate „filtre” artistice:

„În timp ce doamna Adams încuraja întreaga clasă să-și exploreze talentul de scriitor, la ora de literatură, eu mi-am pus căștile în urechi și mi-am explorat capacitatea de a visa cu ochii deschiși. Am pus la nesfârșit „Electric“, de Alina Baraz și Khalid, cântecul perfect pentru ce-mi imaginam că avea să se întâmple în seara aceea.
Darker than the ocean, deeper than the sea
You got everything, you got what I need ”

Romanul nu abundă în descrieri lirice sau în narațiuni cu subtext profund, dar umorul salvează tonul și îl face autentic, apropiat de vocea unei adolescente dilematice. Traducerea din limba engleză este realizată de Oana Badea, în acord cu particularitățile de vârstă ale publicului tânăr, notele infrapaginale ajutând la înțelegerea reperelor artistice, îmbogățind cultura muzicală și cinematografică.Totuși, la pagina 247, există un mic exercițiu de stil adolescentin în fraza:„Mi-am șters obrajii și am încercat să fug mai repede decât tristețea, dar m-a însoțit până acasă.”. Este un tip de sensibilitate directă, o concretețe a imaginilor, pe gustul cititorilor tineri, care se regăsesc în trăirile personajelor.

Mai tare ca-n filme de Lynn Painter nu este o capodoperă, dar este o reflectare onestă a crizelor adolescentine, a căutărilor existențiale specifice acestei vârste. Evaluările, comentariile acordate pe platforma online Goodreads de comunitatea cititorilor arată că majoritatea au avut o experienţă pozitivă, cartea îndeplinindu-și scopul de a oferi o lectură plăcută, dar și de a contribui la îmbogățirea orizontului cultural și la dezvoltarea personală a tinerilor. În această cheie trebuie înțeles și îndemnul pe care Wes i-l adresează lui Liz: „Arăți cel mai bine atunci când ești tu însăți.” Astfel, cartea devine o pledoarie pentru descoperirea propriei identități, dincolo de clișeele impuse de societate, de filme sau de așteptările celorlalți.

De asemenea, lectura acestui roman poate fi pentru cititorii maturi o formă de a înțelege imaginarul adolescentin contemporan, o modalitate de a deconstrui metaliteratura (un roman despre clișeele genului rom-com), dar și o cale de a activa memoria afectivă, de întoarcere la începuturile vieții de lector inocent.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Femeia pescăruș este o carte frumoasă și sensibilă pentru că volumele seamănă cu autorii lor. Creatoarea acestui volum este ea însăși o prezență carismatică, transmițând în aparițiile publice sau în postările de pe rețelele sociale, aceeași naturalețe, delicatețe și bucurie a comunicării pe care le regăsim și în scrisul său. Vali Șerban, autoarea cărții de poezii apărute în 2025, la Editura Castrum de Thymes, este un membru important al comunității culturale ialomițene. În calitate de documentarist al Bibliotecii Județene „Ștefan Bănulescu” Ialomița, de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, de redactor-șef al revistei „Printre cărți”,Vali Șerban s-a implicat în proiecte culturale și educaționale dedicate promovării lecturii, valorificării patrimoniului local și susținerii creației literare contemporane. A debutat în volum în 2023 cu „Viața e un caiet cu lecții”, Editura Siono.

Este o autoare premiată la multe concursuri de creație literară, apreciată pentru forța lirismului creațiilor sale, pentru sensibilitatea și profunzimea trăirilor transmise prin cuvânt. Literatura devine pentru distinsa poetă un instrument de reflecție și vindecare, o punte între oameni și un spațiu al încrederii în valori autentice.

Femeia pescăruș continuă mesajul moral și umanist al volumului precedent scris de Vali Șerban, dezvăluind un ochi poetic atent la toate aspectele vieții, capabil să transforme detaliile aparent neînsemnate în surse de meditație și de emoție. Cele 83 de creații lirice creionează un univers din care Dumnezeu nu lipsește niciodată, fiind secondat de îngeri și de oameni care caută drumul către lumină și armonie. Condiția umană, timpul, iubirea, relația cu divinitatea, moartea sunt teme frecvent întâlnite în imaginarul poetic al autoarei, generând introspecția și o meditație senină asupra sensului vieții și al trecerii. Scrise modern, având un suport narativ, fiind eliberate de încorsetările versificației clasice, poemele spun povești despre viață și oameni. Fluxul ideatic se revarsă nestingherit, asemenea zborului acestei femei curajoase – imagine sugerată de metafora din titlul volumului – care explorează înălțimile poeziei, abordând teme fundamentale ale existenței, în spiritul marilor creatori.

Lirismul este dominant, poezia existenței este surprinsă în fragmente cotidiene: în metafora jocului minții („Șah”), în rugăciunea către înger („Iartă-mă, Îngerule!), în imaginile fragrante ale universului vegetal („Flori de iasomie”), în „poveștile nerostite ale sufletului”(„Tăceri”), în convivialitatea cu Moartea („Sticla de vin”), în umanizarea sacrului, în curajul de a vorbi cu Dumnezeu ca unui semen („Bucură-te, Doamne!”) sau în gestul milostivirii unui biet suflet („2 covrigi”).

Volumul se deschide cu un poem-interogație („Cine ești?”), un dialog insolit cu ființa cu aripi, „o pasăre/Ori un înger”, ascunsă după „colțul acela de timp”. Simplitatea cuvintelor naște cu atât mai multă profunzime, cu cât permite ca sensul să se decanteze în tăcere, în melanjul suav al exclamațiilor și al afirmațiilor rătăcite printre puncte de suspensie.

Poate că nu întâmplător ultima poezie a volumului Femeia pescăruș este o meditație asupra dăruirii și a singurătății celui care se jertfește, asupra ființei care oferă tot — viață, timp, nădejde, iubire — și primește în schimb doar tăcerea, absența, indiferența celorlalți. „Suflete tont” este o poezie cu o tonalitate elegiacă edulcorată, pusă în valoare de subtila tensiune între „ei” și „tu”, prin reproșuri blânde și revelații amare în care ființa se confundă cu viața, timpul, nădejdea, iubirea. Durerea risipirii se transformă în iertare și în înțelegere, „sufletul tont” devenind înțelept căci: „Ceilalți ți-au dat/din ce-au avut.” Vali Șerban reușește să surprindă cu finețe paradoxul dăruirii absolute: iubirea izvorăște din singurătate și altruism, efortul de a da negarantând niciodată puterea de a primi ceva în schimb.

Un poem minimalist este „Sertarul”, în care ingambamentul provoacă o curgere lină a imaginilor spre un neașteptat climax, în care moartea este umanizată și înveșmântată cu păcatele ființei. Sertarul cu păcatele sufletului este o metaforă a interiorității, o reprezentare a spațiului intim în care conștiința își ascunde vina, versurile transformându-se într-o meditație existențială despre confruntarea cu moartea:„Sufletul/are un sertar/ unde-și ascunde păcatele/și-l deschide/doar atunci/când/moartea/vrea să se îmbrace”.

Obsesia timpului neiertător, preocuparea pentru modul în care omul poate să-și răscumpere clipele sunt recurente în lirica poetei Vali Șerban. Timpul este fie gonit spre Apus, fie ascuns în glasul sângelui, fie își înfige unghiile în „carnea trecătorilor” sau este „tras în piept” precum fumul din țigara oferită de un Dumnezeu împăciutor: „Dumnezeu/ fumează țigări pe ascuns/Când plâng,/îmi dă și mie una/să trag timpul în piept/”. Un poem rugă este „Timpule drag”, în care exclamațiile și interogațiile nasc o retorică a dorinței de împrietenire cu secundele. Refrenul „cere-I ochi și privește-mă” intonat la început vehement, apoi, în poziție mediană, păstrând numai verbul la imperativ, iar, în final, alături de interjecția duioasă, „Hai”, exprimă dorința de a fi văzut, recunoscut, atins într-o lume în care nici Timpul nu mai pare stăpân pe el însuși. Imaginea finală — „Mă vei găsi pe-o margine de ceas / cum stau și priveghez la tot ce a mai rămas” — sugerează o suspendare între viață și eternitate, între răbdare și dorința de reîntregire.

Există în versurile din Femeia pescăruș o artă a adresării către divinitate, suflet, timp, Înger, Viu, bunic, tată, care exprimă nevoia de mărturisire, dorința de a păstra mereu aproape ființele dragi, dar și teama de marea trecere. În acest sens, poemul „Sunt nopți” concentrează tensiunea dintre absență și dor, dintre pierdere și căutare. Fiica îl caută pe cel dispărut în obiecte mărunte, încărcate de memorie afectivă. Realitatea cotidiană devine un spațiu al speranței, o încercare de a recupera trecutul. Finalul poeziei, înfățișând imaginea tatălui care „stă la rând să cumpere păpuși cu brațe de înger și ochi de stele” se transformă într-un exercițiu de înșelare a memoriei, pentru ca absența să pară de neconceput.

Multe dintre poezii sunt monologuri adresate, rostite pe tonalități diferite, verbele la imperativ și substantivele în vocativ construind o retorică a chemării și a confesiunii.Vocile lirice par să caute răspunsuri, să ceară înțelegere sau iertare, transformând poezia într-un dialog între om și absolut. În spatele acestei adresări directe se ascunde o profundă nevoie de comuniune spirituală.

Femeia pescăruș trăiește într-un univers în care Dumnezeu și îngerii coboară mereu pe pământ, iar oamenii privesc la miracolul apropierii lor, încercând, prin cuvânt, să atingă lumina de dincolo de lume. Astfel, universul liric se construiește prin reunirea elementelor primordiale – cerul, pământul și apa –, care devin spații ale întâlnirii dintre divin și uman, dintre iubire și moarte.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025