Mirabilissemper's Blog

Membru al Uniunii Scriitorilor, doctor în filosofie, personalitate a spațiului cultural ialomițean și național, de numele căreia se leagă numeroase inițiative și proiecte artistice de anvergură, profesorul Nicolae Stan este autorul unor volume premiate, apreciate de cititori și de critica literară. Format la școala optzecismului românesc (membru al Cenaclului de Luni și al Cenaclului Junimea), a debutat în 1984 cu volumul de proze „Boare de Waterloo”, colaborând la prestigioase reviste literare, fiind inclus în „Dicționarul General al Literaturii Române”, editat de Academia Română, în anul 2007. Directorul care avea să transforme Liceul de Matematică- Fizică / Liceul Teoretic din Slobozia în Colegiul Național „Mihai Viteazul”, rămâne pentru mine (elevă și profesoară în această instituție) același intelectual rafinat, același spirit tânăr, dar și un observator intransigent al vieții politice, sociale contemporane, un cronicar adaptat la ritmurile rețelelor sociale.

„Oglindă spartă”, publicat în 2022, la editura „Junimea” este romanul cu care scriitorul Nicolae Stan se întoarce acasă, în spațiul Crăsanilor, un sat „mărginaș” transformat într-un adevărat cosmos, cu legi proprii, cu locuitori care intră în armonie cu natura, imprimând o energie specifică: „Îi pare atât de clar delimitat față de rest, atât de inconfundabil și de întreg, încât nu-l mai privește ca pe o micuță localitate aruncată în nesfârșirea Bărăganului, ci îl contemplă ca pe însăși lumea. Crăsănenii sunt atât de diferiți între ei, de harnici și de meditativi, deopotrivă, că toate tipologiile oamenilor se regăseau în ei. Și, fiind ei lumea cea mare, concentrată miraculos într-un loc atât de mic, pare că orice nou-venit se adaptează felului lor de a fi. De fapt, până la urmă, dacă reușești să privești lucrurile din afara lor, vezi cum această magmă umană solidară, în căutare de spațiu și de timp, a istoriei crăsănene, intră în tine treptat, lent, cucerindu-te, asimilându-te. Orice străin, odată intrat în Crăsani, devine pe nesimțite crăsănean, mai devreme sau mai târziu, fără excepție.”

De fapt, primul personaj care îi atrage atenția cititorului este personajul colectiv, crăsănenii fiind martori și trăitori ai unei istorii care se derulează prin fața lor. Pe parcursul unei săptămâni, de la începutul lunii mai, dintr-un an contemporan neprecizat, crăsănenii privesc spectacolul existenței cu interes, comentând schimbările prozaice sau misterioase, cu neputință de a fi decriptate, ce se petrec în sânul comunității lor.

Cele 134 de pagini ale romanului, cu o compoziție organizată riguros, în șapte capitole, cu titluri sugestive, par a se constitui în cronica unei experiențe mistice a preotului Radu Plămadă, istorisită de o voce detașată, dar nu indiferentă la evenimente și personaje. Un Popa Tanda contemporan, dornic să rămână în istoria Crăsanilor ca un erou civilizator, părintele-paroh de 27 de ani instituie printre enoriași respectul față de biserică, obișnuindu-i pe aceștia cu predicile, cu tradiția vecerniei de vineri, fascinându-i cu rugile, îndemnurile, miluirea din săptămâna Patimilor. El știe că i-a fost sortit să păstorească această comunitate și, în cerdac, la masa de nuc, fumând pipă, din postura unui pontifex (făcător de poduri, care mediază comunicarea între cer și pământ) deschide catastiful și pune pe hârtie planuri privind găsirea „unor mijloace trebuincioase pentru o viață omenească, mai ales la bătrânețe.” Se gândește că pentru a construi un centru social are nevoie de fonduri proprii, convingându-i printr-un manifest pe crăsăneni să contribuie la ridicarea noului așezământ. Își concepe mărețul proiect, împărțindu-și „calculele sacre” în „prilejuri de bucurie” și „prilejuri de jale”, convins că și prin mâinile sale curge energie divină, cuvântul scris de el „întrupându-se”. Astfel, notează în catastif numele celor 15 „aleși ai cerului” care vor urca „scara desăvârșirii, în drumul ce se varsă în lumină”. Romeo Pescăruș, prietenul lui Radu Plămadă, citește numele bunicii sale care l-a crescut precum o mamă, în fruntea listei celor „programați de preot să se săvârșească-n ordine naturală, spre mai grabnica îngemănare cu cele cerești” , reproșându-i preotului că îi „omoară” ființa dragă.

Romanul propune întâlnirea cu personaje care se individualizează prin trăiri, replici, crize spirituale, acestea revenind în satul natal, Crăsani, ca în matca originară, sperând să „reclădească poduri”, legături între lumi cu ființele dragi, precum Nicușor Mândruț, fostul slobozean, dansator în Ansamblul folcloric „Bărăganul”. Virgil Pușcașu, șoferul care trăise o viață întreagă la București, se retrăsese în satul copilăriei sale, înconjurându-se doar de confortul casei sale, nevorbind cu nimeni, fiind veșnic încruntat și având un comportament de neînțeles pentru crăsăneni. Cei doi împărțeau custodia motanului Ivan, (strigat de Nicușor și cu apelativul de „Flăcănel” sau „Flăcănilă”), un personaj în sine, care știe să descifreze sunetele vrăjitorești cu care îl cheamă fostul dansator pentru o confesiune cathartică: „Cel chemat deslușește instantaneu sonoritatea vrăjitorească a glasului dinspre fereastra deschisă, un glas cu o muzicalitate anume, care avea darul să-l supună. Un descântec. Fără dubii, omul de la fereastră scoate pe gură sunete cântate, ca într-o vrajă, atunci când are nevoie de prezența vigilentului Ivan. Scos din contemplare, își înalță capul de pe lăbuțe, își învârtește urechile ascuțite ca pe antene parabolice, și se postează dintr-un salt acrobatic înaintea omului cântător. În aer fiind, scoate și el un sunet scurt, nu un simplu mieunat, ci o mărturisire de permanență garantată.” ( În viața reală, scriitorul Nicolae Stan, așa cum ne transmite Facebookul, este stăpânul lui Ivan, un motan cu „ochi lucitori” expresiv și curios, devenit modelul eroului ficțional.) Un om al locului, un patriot înflăcărat este Titel Graur, fost profesor suplinitor în sat, fost fântânar, căutător al cursurilor de apă subterane, dar și un arheolog amator, scormonitor al Piscului Crăsanilor. Acesta îi ține o lecție sui-generis părintelui Plămadă, fiindu-i un ghid în încercarea de a cunoaște istoria locală, explicându-i cum, în calitate de consilier, a redenumit străzile satului, convins fiind că ”Dacă cel mai vechi popor al lumii a venit aici, pe aceste locuri, și ne-a găsit pe noi, înseamnă că nu suntem mai prejos ca el.”

Volumul izbutește să ofere, în spirit realist, imaginea unei geografii locale, cu toponime reale, cu descrieri care capătă semnificații deosebite mai ales pentru cei care trăiesc astăzi în această zonă al cărei centrum mundi este satul Crăsani. Un alt aspect important este fundalul existenței unei lumi specifice Câmpiei Bărăganului pe care este proiectată acțiunea romanului „Oglindă spartă”. Descrierea locurilor este marcată de simbolul apei, al podului, al oglinzii. Limbajul personajelor este marcat de registrul cult, de stilul eseistic, cu trimiteri la religie și, indirect, la filosofie, dar și de cel colocvial, marcat de oralitate:

„- Viața, fiule, este ca o apă curgătoare. Nici năvalnică mereu, nici înceată mereu. Potrivită. Trebuie doar să-i afli măsura. Dar numai tu s-o cauți. E viața ta. Și fiecare cu măsura lui. Iar oamenii, ține minte, băiatul tatii, sunt poduri mai bine sau mai rău croite, mai trainice sau mai șubrede, care se plimbă neîncetat între cele două maluri ale apei ce curge necontenit, băiete.”

Moartea este văzută ca o intrare plină de bucurie în apele oglinzii, vegheată de motanul Ivan:

„Nicușor Mândruț pășește încet și, treptat, pe măsură ce se apropie de Ivan, oglinda mare din dreapta patului, dăruită din dragoste curată, fără pată, îl înghite cu tot și cu toate. Iar el se lasă luat cu bucurie și recunoștință.

Plină de valențe literare este inserarea în discursul preotului Radu Plămadă a motivului scării raiului, „a dumnezeiescului urcuș”, cu care acesta încearcă să convingă credincioșii să aibă o viață plăcută lui Dumnezeu. O asemenea scară este pictată pe zidurile mănăstirii Sucevița și este metafora centrală a romanului „Scara lui Iakov” scris de Ludmila Ulițkaia.

Volumul „Oglindă spartă” scris de Nicolae Stan poate fi considerat un roman al condiției umane, dar și al iubirii pentru Câmpia Bărăganului.

LOREDANA STAN

Cartea aceasta a fost propusă pentru analiză de către elevi, în cadrul Cercului de lectură „Animus” pe care îl organizăm de 14 ani la CNMV, Slobozia. Deși părea o carte ușor previzibilă, cu un limbaj accesibil și cu o problematică în trend, lectura a scos la lumină un autor talentat, creatorul unui erou ficțional pe care e aproape imposibil să nu-l placi și față de care să nu simți compasiune.

Portretul scriitorului Mark Haddon se poate creiona din consemnările sale din online: blogul său (în care ultima postare este din 2020) și contul de Instagram. Născut în 1962, trăind în prezent în Oxford, alături de soție și cei doi fii, fiind autorul unor cărți apreciate pentru copii (excepție face romanul acesta apărut în 2003, care este conceput a fi dedicat și unui public matur), dar și ilustrator, pasionat de pictură, Mark Haddon scria în blogul său despre triplul bypass coronarian suferit în 2019, operație care a declanșat niște mărturisiri intime legate de vulnerabilitățile sale și de felul cum boala i-a schimbat viziunea asupra existenței. Mărturisea că fusese vegetarian și că suferise lungi perioade de tulburare bipolară, cu schimbări mari de dispoziție, având obsesia morții, simțindu-se asemenea unei bărci care se scufundă în Atlantic. Totuși, confruntându-se cu adevărat cu o boală care pune viața în pericol, scriitorul afirma că a simțit panică și resemnare melancolică.

Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este prezentat în toate mediile ca fiind povestea unui adolescent care suferă de o formă de autism, deși cartea nu conține niciun diagnostic explicit cu privire la această afecțiune, nefiind pronunțat deloc numele bolii respective. Comportamentul lui Christopher Francis Boone, adolescentul de 15 ani, este înfățișat, descris, dintr-o perspectivă subiectivă, în propriul roman care se vrea a fi unul polițist. Iată-ne în fața unui metaroman, cu un autor intratextual / personaj sensibil, cu o inteligență dominant logico-matematică, dar având serioase probleme de comunicare cu ceilalți, neînțelegând emoțiile, reacțiile oamenilor sau interpretându-le de la nivelul candorii sale, a lipsei de experiență:

„[…] o carte trebuie să înceapă cu ceva care să atragă atenția cititorilor. De aceea am început cu câinele. De asemenea, am început cu câinele pentru că mi s-a întâmplat și mie și mi-e greu să-mi imaginez lucruri care nu mi s-au întâmplat. […] aș vrea să scriu despre ceva real și […], deși cunoșteam oameni care muriseră, nu știam pe nimeni care să fi fost omorât […] îmi pasă de câini pentru că sunt credincioși și sinceri, iar unii câini sunt mai deștepți și mai interesanți decât unii oameni.”

Deși Mark Haddon mărturisea în 2019, că știa foarte puține lucruri despre afecțiunea eroului său ficțional, că nu a făcut cercetări deosebite, înțelegem că geneza cărții poate fi pusă în legătură cu tulburările de personalitate ale autorului însuși. Scriitorul era mulțumit că a putut crea un personaj atât de credibil, folosindu-se de modele din realitate, care nu fuseseră etichetate ca având vreo dizabilitate. Dovezi ale existenței unui personaj complex, credibil, iubit pot fi considerate premiile obținute de această carte și imensa notorietate a operei în peisajul beletristic. Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” a fost adaptat pentru scena teatrală în Anglia, America, dar și la noi, la Teatrul Național din București, în 2016.

Titlul cărții nu este decât o capcană menită să trezească interesul cititorilor, romanul fiind alcătuit din multe „întâmplări” catalogate „ciudate” de către un om incapabil să înțeleagă unicitatea ființei umane. Moartea unui câine nu este decât un declanșator al poveștii lui Christopher, care începe să investigheze uciderea patrupedului, dar și moartea mamei, propriul trecut, transformându-se chiar în detectivul propriei vieți. Christopher nu vorbește cu străinii, consideră oamenii derutanți, nu spune minciuni, nu suportă să fie atins, îmbrățișat, apreciază polițiștii, știe toate țările și capitalele lumii, ca și toate numerele prime până la 7507 și e foarte pasionat de matematică, dorindu-și să ajungă om de științe, considerând cariera de astronaut aproape imposibil de atins din cauza vulnerabilităților sale.

Christopher, având un calendar personal în care Zilele Bune sunt acelea în care vede patru mașini roșii la rând, neputând să facă glume pentru că nu le înțelege, dar având în ciuda avertismentului („în această carte nu veți găsi glume”) un umor genuin și o prospețime a observațiilor demne de un adult inteligent, este un personaj la trăirile căruia cititorul vibrează.

Capitolele romanului sunt numerotate cu numere prime, pentru că ele sunt pasiunea lui Christopher, succesiunea acestora ajungând la final, la cifra 233. Tânărul explică regula de calculare a numerelor prime, comparându-le cu viața: „Sunt foarte logice, dar nu poți niciodată să le determini regulile, chiar dacă ți-ai petrece tot timpul gândindu-te la ele.” Volumul este un exemplu de text multimodal, conținând tabele, desene, hărți, diagrame, realizate de personajul / autorul intratextual, cu scopul de a descoperi soluțiile problemelor cu care se confruntă acesta.

Personajul- narator se declară fanul lui Sherlock Holmes, dar nu îl place pe creatorul acestuia, Sir Arthur Conan Doyle, pentru că aderă la Societatea de Spiritism, și inserează în capitolul 139 povestea „zânelor de la Cottingley”„fotografiate”, dar și imaginea cu acestea, adolescentul tratând acest „caz” cu seriozitatea unui om de știință care crede în adevăr și este revoltat de prostie: „[…]dacă te uiți la fotografii, poți să vezi că zânele arată identic cu zânele din cărțile de povești vechi și că au aripi, rochii, ciorapi și pantofi, ceea ce e ca și cum extratereștrii ar ateriza pe pământ și ar arăta precum Dalek-ii din Doctor Who sau ca Trupele de Asalt Imperiale de pe Steaua Morții din Star Wars, ori ca omuleții verzi din caricaturile cu extratereștri. […] uneori oamenii vor să fie proști și nu vor să cunoască adevărul.”

Romanul lui Mark Haddon tratează și relația dintre Christopher și părinții săi. Părinții săi nu sunt niște eroi exemplari, învățând cu dificultate să relaționeze cu propriul fiu, fapt care îi separă, încercând să-și găsească fiecare liniștea într-o altă legătură amoroasă. Mama e cea „omorâtă” de către tată într-un scenariu credibil prezentat adolescentului, pentru că aceasta luase decizia să-și părăsească fiul. Adolescentul e nevoit să gestioneze propriile neputințe relaționale, dar mai ales „moartea” mamei și apoi „readucerea” ei la viață, descoperind scrisorile trimise de aceasta, din Londra. El descoperă și autorul omorârii câinelui, ajutat de mărturisirea ucigașului, și consideră că nu mai poate să trăiască alături de tată, luând hotărârea de a pleca la mamă. Din acest moment, ritmul acțiunii devine mult mai antrenant, Christopher făcând eforturi aproape supraomenești pentru a ajunge singur la Londra: „ Iar când trenul a oprit la Willesden Junction și ușile s-au deschis automat, am coborât din tren. După aceea ușile s-au închis automat și trenul a plecat mai departe.[…] eram obosit și mort de foame și deja vorbisem cu o mulțime de străini, ceea ce e periculos, și cu cât mai multe lucruri periculoase faci, cu atât e mai probabil ca ceva rău să ți se întâmple. […] Mi-a luat 27 de minute ca să ajung la 451c Chapter Road, Londra NW2 5NG și nu era nimeni înăuntru când am apăsat pe butonul de la Apartamentul C, și singurul lucru interesant care s-a întâmplat pe drum au fost 8 bărbați îmbrăcați în costume de vikingi adevărați, fiindcă vikingii au trăit cu aproape 2000 de ani în urmă, […]

– Am venit cu trenul. Și mi-a fost foarte frică. Și am luat cardul lui tata ca să pot scoate bani și un polițist m-a ajutat. Dar pe urmă a vrut să mă ducă înapoi la tata. Și era în tren cu mine. Dar pe urmă n-a mai fost.”

Christopher are un ideal pentru care muncește foarte mult: dorește să dea examen pentru nivelul A, la matematică, nivel pentru care nimeni din școala sa nu a mai fost vreodată evaluat, dovedind în felul acesta că nu este „prost”. Plecarea la Londra tulbură planurile adolescentului, dar acesta se va bucura de susținerea părinților pentru ca efortul să nu fi fost în zadar.

Curios, organizat, învățând lucruri noi conform unei logici care este de multe ori este greu de înțeles, adolescentul de15 ani are ca prieten care îl însoțește chiar în călătoria la Londra pe Toby, un șobolan care nu-i provoacă repulsie, așa cum se întâmplă cu majoritatea oamenilor. Această legătură dintre cei doi, dar și dificultățile de relaționare, de a înțelege comportamentul oamenilor amintesc de romanul „Flori pentru Algernon” scris de Daniel Keyes.

Romanul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este o pledoarie pentru umanitate, este o lecție de toleranță și de respect față de semeni: „pentru că a iubi pe cineva înseamnă să-l ajuți când are probleme, să ai grijă de el, să-i spui adevărul.[…] oamenii cred că nu sunt computere pentru că au sentimente, iar computerele nu au sentimente. Dar sentimentele înseamnă să ai pe ecranul din mintea ta o imagine a ceea ce urmează să se întâmple a doua zi sau anul viitor, ori a ceea ce s-ar fi putut întâmpla în loc de ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, iar dacă e o imagine fericită, oamenii zâmbesc, însă dacă e o imagine tristă, plâng.”

Loredana Stan