Mirabilissemper's Blog

George Orwell (pseudonimul lui Eric Arthur Blair) este considerat unul dintre cei mai mari critici ai tiraniei, romanele sale, „Ferma animalelor” și „1984”, fiind foarte cunoscute și apreciate pentru meditația lucidă asupra viitorului și avertismentul dat recrudescenței tuturor formelor de autoritarism. Scriitorul considera că a scrie o carte este ca o luptă cu o boală îngrozitoare. Se caracteriza drept snob și revoluționar. A luptat în Războiul Civil din Spania, a fost ziarist, eseist, critic literar, corespondent al BBC.

Romanul lui George Orwell, publicat în 1939, „O gură de aer”, a fost readus în atenție cu ocazia unei întâlniri a Cercului de lectură „Animus”. Considerat de critici literari un roman care conține embrionul cărților „1984” si „Ferma animalelor”, el este astăzi mai actual ca oricând, firul roșu care străbate fiecare pagină fiind războiul și angoasa existențială („Mă simțeam ca și cum aș fi fost singura persoană trează dintr-un oraș de somnambuli. […] Și genul ăsta de senzație profetică pe care o tot am de ceva vreme, senzația că războiul e după colț și că el e sfârșitul tuturor lucrurilor nu-i ceva obișnuit la mine. Toți o avem, mai mult sau mai puțin. […]Toți suntem pe o punte în flăcări și nimeni nu știe asta în afară de mine. M-am uitat la fețele neghioabe care se scurgeau pe lângă mine. Ca niște curcani înainte de tăiere, m-am gândit. Habar n-au ce urmează să li se întâmple. Era ca și cum ochii mei ar fi avut raze X și ar fi putut vedea schelete umblătoare.”)

Alcătuit din patru părți, „O gură de aer” reprezintă confesiunea nostalgică, cinică, ironică despre propriul trecut și reflecțiile amare, lucide, apocaliptice despre prezentul și viitorul umanității, din perspectiva lui George Bowling, un bărbat de patruzeci și cinci de ani, care lucrează în domeniul asigurărilor, locuiește în suburbiile Londrei, este căsătorit cu Hilda și au împreună doi copii. Memoria involuntară folosită de Marcel Proust este și în cazul scriiturii lui Orwell declanșatorul spontan al unor amintiri din trecut: „Trecutul e un lucru ciudat. E împreună cu tine tot timpul, presupun că nu trece nici măcar o oră fără ca tu să te gândești la lucruri care s-au întâmplat acum zece sau douăzeci de ani, și totuși, în majoritatea timpului nu are nicio realitate, e doar un set de fapte pe care le-ai învățat, cum sunt multe lucruri dintr-un manual de istorie. Apoi o priveliște, un sunet sau un miros întâmplător, mai ales miros, te pune în mișcare, iar trecutul nu doar că revine, dar în el ești chiar tu.”

La sfârșitul primei părți a romanului, după ce personajul-narator călătorește de acasă la Londra, pentru a-și lua o nouă proteză dentară și a duce niște documente la birou, are timp să reflecteze asupra efectelor industrializării, aspectului orașului (cu străzi ca închisori cu celule dispuse în șir), și chiar realizează un autoportret în tonuri îngroșate și sarcastice, desconsiderând condiția sa de bărbat gras, incapabil să arate ca un gentleman, cu un aspect de agent de vânzări, care trăiește din comisioane. În timp ce se gândește cum să cheltuiască cele șaptesprezece lire de care nu aflase nimeni, nici chiar iscoditoarea și catastrofica Hilda, evadează din acest prezent înfricoșător și sufocant, găsind câte „o gură de aer” care să îl ajute să supraviețuiască.

În partea a doua a cărții, George se întoarce imaginar și simbolic în copilărie, la mirosul de sparceta uscată, rememorând imaginea familiei sale care trăia în târgul Lower Binfield. Retrăiește iluzia că înainte de Primul Război Mondial era vară tot anul. Își amintește de fratele mai mare, foarte exclusivist în jocurile și activitățile pe care le întreprindea, de magazinul în care tatăl său își petrecea majoritatea timpului, lucrând onest, fiind foarte amabil și negândindu-se cu orice preț la câștig. Sunt frumoase descrierile zilelor de duminică petrecute alături de părinți, precum și portretele acestora, evidențiind rolul fiecăruia în familie: „Tata avea o minte mai înceată, nu ajunsese niciodată «să învețe din cărți», cum spunea el, iar engleza lui era proastă. Duminica după-amiaza, singura perioadă în care se liniștea cu adevărat, se așeza lângă șemineul din sufragerie ca să« citească pe îndelete», cum spunea el, ziarul de duminică. […] Parcă îi văd acum. O duminică după-amiaza – vara desigur, întotdeauna vara – mirosul de friptură de porc și legume încă plutind în aer, mama de o parte a șemineului, apucându-se să citească ultima crimă, dar adormind încet cu gura deschisă, iar tata de cealaltă parte, în papuci și cu ochelari, avansând cu greu de-a lungul metrilor de text mâzgălit. […] atunci când mă gândesc la tata, mi-l amintesc întotdeauna în spatele tejghelei, cu părul plin de făină, adunând numere cu un capăt de creion pe care îl umezește între buze […], atunci când mă gândesc la mama, mi-o amintesc la masa de bucătărie, rulând cu antebrațele pline de făină un cocoloș de aluat.[…] Treaba ei, «munca de femeie», era să aibă grijă de casă, de mâncare, de haine și de copii. Ar fi făcut o criză dacă l-ar fi văzut pe tata sau pe oricine altcineva de sex masculin încercând să-și coasă singur un nasture. În ce privește mâncarea și celelalte lucruri, casa noastră era una în care totul mergea ca ceasul. Sau nu nu ca ceasul, pentru că asta sugerează ceva mecanic. Era mai mult un proces natural. Știai că micul dejun va fi pe masă dimineața cam așa cum știai că soarele va răsări.”

Idealizând trecutul, elogiind viața în natură, protagonistul romanului evocă mereu cu nostalgie pasiunea pentru pescuit, o altă „gură de aer” care îl ajută să facă față dificultăților unui cap de familie angoasat de nesiguranța prezentului: „Simpla ideea de a sta toată ziua sub o salcie lângă un iaz liniștit – și să poți găsi un iaz liniștit lângă care să stai – aparține vremurilor de dinaintea războiului, de dinaintea radioului, aeroplanelor și a lui Hitler.” De asemenea, povestește și momentul în care tatăl îl anunță că trebuie să părăsească școala și să se angajeze în prăvălia lui Grimmett, despre prima sa dragoste, Elsie, întâlnită la un Cerc de lectură, cea care l-a învățat cum să țină la o femeie, despre falimentul afacerii familiei, despre începutul Primului Război Mondial.

Viața lui George se împarte în perioada de dinainte și după război. În prezentul narațiunii, trăiește amenințarea Celui de-Al Doilea Război Mondial. El participase la prima conflagrație mondială, se înrolase în armată pentru aventură și pentru Anglia. Fusese rănit, propus pentru avansarea în grad, angajat într-o funcție birocratică și uitat în acest post vreo doi ani, timp în care ofițerul George descoperă cărțile, o altă „gură de aer”. Paginile despre război, istorisite din perspectiva combatantului, dar și a maturului cinic și lucid sunt o critică nemiloasă la adresa „mașinăriei enorme”, a armatei care pune stăpânire pe individ, anulându-i personalitatea, la adresa birocrației, a unui sistem defect în care milioane de oameni erau blocați în colțuri uitate de lume, în care nenumărați funcționari erau plătiți să adune munți de hârtii și nimeni nu mai credea în atrocitățile din front. Războiul îi schimbă viața eroului cărții, el nu este speriat de conflictul armat în sine, pentru că acesta l-a făcut să gândească, schimbându-i sistemul de valori. Terifianți sunt anii de după război, sărăcia, șomajul: „ Acei ani de după război au fost o perioadă stranie, aproape mai stranie decât războiul însuși, deși oamenii nu și-o amintesc la fel de viu. Într-un fel, senzația de neîncredere în tot era mai puternică decât oricând. Milioane de bărbați fuseseră dați afară brusc din armată, ca să descopere că țara pentru care luptaseră nu îi mai voia […] Ne transformaserăm brusc din gentlemani în slujba Majestății Sale, în șomeri nenorociți pe care nu-i mai voia nimeni.”

„O gură de aer” are o structură simetrică, întoarcerii simbolice în anii copilăriei corespunzându-i în ultima parte a cărții călătoria tăinuită, după douăzeci de ani, în locurile natale, cu dorința de a pescui în iazul care, în amintirile eroului, avea cei mai mari pești. Pescuitul i-a oferit lui George Bowling cea mai mare plăcere, acesta considerând că celelalte lucruri au fost un fiasco: „Totuși, dacă m-ai lăsa să aleg între a avea orice femeie la care te poți gândi, dar vreau să spun orice femeie, și a prinde un crap de cinci kile, crapul ar câștiga de fiecare dată.”

Pescuitul are probabil și o semnificație simbolică în orizontul limitat, plin de constrângeri al personajului principal: dorința de libertate, de a-și depăși condiția. De altfel, copilul George crește cu poveștile spuse în casă, citite în ziar despre aventurile lui Iona cel înghițit de o balenă, personajul care transcende imaginea alegorică și capătă consistență reală, generatoare de scepticism în viziunea tatălui. Pentru că de la șaisprezece ani nu mai pescuise, bărbatul pune la cale un plan, inventează în fața soției o călătorie de serviciu și revede casa părintească acum transformată în ceainărie, revizitează locurile în care trăise, având revelația că se plimbă printr-o lume de fantome, meditând hamletian în cimitirul din Lower Binfield asupra trecerii timpului. Aceste reflecții nostalgice legate de imaginea trecutului se derulează pe fundalul amenințărilor războiului care devin reale prin avioanele care brăzdează cerul sau copiii care mărșăluiesc pe stradă, participând la pregătirea antiaeriană.

Iazul din Binfield House nu mai are nimic din imaginea idilică a copilăriei lui Bowling, a fost secat și a devenit groapă de gunoi pentru conserve. Locul e împânzit de case „Tudor falsificate” și de oameni, „maniaci ai alimentației”, „amatori de viață simplă”. Astfel că, la sfârșitul acestei întoarceri acasă, eroul cărții lui Orwell reflectează asupra zădărniciei demersului său, constatând precum Iona în textul sorescian că trăiește într-un univers închis, iar încercarea de a ieși la suprafață după aer este iluzorie, pentru că „nu există aer”: „Nu mai există drum de întoarcere în Lower Binfield, Iona nu mai poate fi băgat înapoi în balenă.”

Imaginea din finalul romanului, a căderii accidentale a unei bombe pe o stradă din High Street este o metaforă a hazardului, a condiției omului neputincios în fața unui război al altora: „Venea războiul. Se spunea că în 1941. Va exista suficientă veselie sfărâmată, case mărunte răvășite ca niște valize și măruntaie autorizat lipite de pianul pe care și-l cumpără în rate. […] Chiar se va întâmpla. Toate lucrurile la care nu vă gândiți, lucrurile de care vă e groază, lucrurile despre care spuneți că sunt doar un coșmar sau că se întâmplă doar în țări străine. Bombele, cozile la mâncare, bastoanele de cauciuc, sârma ghimpată, cămășile colorate, lozincile, fețele enorme, mitralierele scuipând de la ferestrele dormitoarelor. Chiar se va întâmpla. Știu asta – sau cel puțin o știam atunci. Nu există scăpare. Luptați împotriva acestui lucru, dacă vreți, sau uitați-vă în altă parte și prefaceți-vă că nu vedeți, […], Dar nu există soluție. E ceva ce pur și simplu trebuie să se întâmple.”

Loredana Stan

Horia Corcheș, cunoscut în breasla profesorilor pentru implicarea în schimbarea modului în care se predă limba și literatura română (autor de metodologii, programe școlare, eseuri de opinie și de specialitate în revista „Dilema (Veche)” , formator în cadrul cursului de infuzare a educației media în programa de literatura română etc.) și-a câștigat, de asemenea, locul în rândul scriitorilor contemporani, fiind un autor prolific de volume de poezie, proză scurtă, literatură pentru copii, roman. Deși Horia Corcheș, scriitor născut în 1974, la Cluj-Napoca, a mărturisit că se simte cel mai apropiat de genul prozei scurte („O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă”- 2022 ), romanul „Partaj”, apărut în 2016, este la fel de valoros, tratând problematica vulnerabilității umane, a angoaselor contemporaneității, într-o formulă narativă observațională, analitică.

„Partaj” are o structură aparte, care face să poate fi citit și ca un volum de proză scurtă, dar și ca un roman. Cele 17 capitole ale romanului pot fi citite ca proze independente, acestea întâlnindu-se în urmărirea destinelor personajelor, a acțiunii care se reconstituie din alipirea puzzle-urilor narative. Cu o scriitură la persoana a III-a, din care dispare omnisciența naratorului, în care se pune accent pe călătoriile interioare ale personajelor, pe analiza psihologică, romanul are ca erou un observator nemilos al propriilor acțiuni, un „acrobat” care experimentează „mersul pe sârmă” , nesiguranța, necunoscutul, atât în realitatea cotidiană, dar și în istoriile sale amoroase. Matei Jitaru, profesor de română și director de școală în București, este un bărbat ambițios profesional, dar lipsit de noroc în căutarea iubirii. Capitolul al treilea, „Începutul”, rememorează din perspectiva Mariei povestea de dragoste înfiripată și consumată prin camere de hotel, în deplasări profesionale specifice mediului educațional. Numai că povestea de dragoste nu este una simplă: Matei înțelege că o iubește pe Maria, după doi ani petrecuți prin labirintul unor legături emoționale variate. El o iubește întâi pe Arina, învățătoarea căsătorită, care-l vindecă de fosta iubire și îi agită viitorul și apoi ar vrea-o pe Maria, dar și ea se va arunca în brațele altor bărbați. Harta relațională a acestor personaje e complexă și conține angoase existențiale, situații limită, tensiuni paroxistice inevitabile condiției umane. De altfel, scriitorul mărturisea că e interesat în prozele sale nu de masculinitatea angoasantă sau de feminitatea conflictuală, ci de frământările specifice omului, în general. Nu există o luptă a masculinului cu femininul și e interesant de observat trecerea de la perspectiva unui personaj la a celuilalt, scriitorul gestionând foarte bine această pendulare între voci narative diferite, dar și căutările interioare ale lui Matei sau ale Mariei. Scriitorul se dovedește un cunoscător al sufletului femeii. Astfel, niște întrebări de la pagina 155 referitoare la proza pe care a scris-o Matei pot fi adresate și scriitorului. Ficțiunea și autoficțiunea se pot întâlni: „– Tu de unde știi toate astea? De unde știi că așa face o femeie? Astea sunt lucruri pe care femeile nu le spun, le ascund bărbaților. Tu de unde le știi?”

O parte dintre emoțiile personajelor se eliberează ostentativ în mediul online. E o formă de comunicare generatoare de dependență, un feedback la temperatura iubirii, o fișă aproape clinică a stadiului relațiilor amoroase. Astfel, Matei ajunge să „citească” viitorul iubirii cu Maria sau Arina, în funcție de răspunsurile virtuale ale acestora: „Pentru o fracțiune de secundă Arina intră din nou pe messenger apoi se deconectă. În ultimii vreo doi ani, înainte de a face virajul spre Maria, un astfel de eveniment i-ar fi marcat o săptămână. Poate mai mult. Trăise doi ani pentru aceste clipe în care aștepta să vadă că ea mai e acolo, că mai intră pe adresa lor, că se mai sinchisește de el. Continuu cu telefonul în mână. Verificând. Din secundă în secundă. Nu i-a scris? Nu l-a sunat? De parcă n-ar fi auzit, la o adică, semnalul.”

Muzica și versurile melodiilor care se „aud” în romanul lui Horia Corcheș reflectă gândurile personajelor. Matei ascultă în mașină muzica lui U2, Sting, a lui Cohen și meditează la semnificația versurilor, în legătură cu propria existență: „Porni motorul și muzica începu imediat: I’ve had choices since the day that I was born. Îi plăcea Cohen.[…] Își aprinse o țigară și demară lent. O simțea în gură ca pe un fel de lut umed. Fuma din nou mult. Țigări subțiri, pe care le termina repede, repede, din câteva inhalații. Ring the bell that still can ring, forget your perfect offering, there is crack in everythinh, that’s how the light gets in. […] Muzica era pornită: Dance me to your beauty with a burning violin. A știut atunci că nu vor putea asculta împreună niciodată Cohen. Că-i desparte o partitură care pe ea o leagă de alt bărbat.”

Cronicile și recenziile romanului „Partaj” analizează și erotismul prezent în multe proze ale scriitorului Horia Corcheș. Scenele curajoase de iubire carnală au o anumită poezie, nu sunt gratuite, nu sunt lipsite de valoare artistică, în contextul acțiunii volumului. Întrebat dacă aceste scene îl vulnerabilizează pe autor, Horia Corcheș a răspuns astfel: „Poți vorbi despre orice în literatură atâta timp cât știi s-o faci într-o manieră decentă artistic. Ca atare, eu nu cred că m-am vulnerabilizat pe mine vorbind despre vulnerabilitățile masculinității, în general. […] Nu pot evita erotismul atunci când vorbesc despre vulnerabilitate sau despre viață, despre existență.”

De asemenea, criticul literar Mihai Iovănel observa în articolul „Profi de canapea” din revista „Scena 9”: „Cele câteva episoade care implică învățământul mediu (o inspecție de grad, un concurs mânărit pentru postul de director, ceva secvențe de birocrație managerială) sunt excelente și nu pot decât să regret că autorul le-a acordat prea puțin spațiu în ansamblul volumului.” Capitolul „Matematică” surprinde avatarurile lui Matei în demersul acestuia de a păstra postul de director al unei școli pe care o „crescuse” el însuși. „De la confortul spațiului, transformarea unei cutii gri, comuniste, într-o școală friendly, cu săli de clasă cochete, cu coridoare îngrijite, cu spații exterioare vii. Până la efortul schimbării minții elevilor. Să-i educe, să iasă oameni, cu respect unul față de altul și față de ei înșiși. Granițe fragile. Care, când și când se rupeau.” Astfel, se întregește portretul lui Matei Jitaru, adăugându-se și dimensiunea civilizatoare, pragmatismul acestuia, dar și adaptarea acestuia la mecanismele pervertite ale societății românești.

Apartenența personajelor la mediul intelectualilor, al profesorilor de română se observă în pasaje care descriu în cunoștință de cauză preocupările eroilor ficționali, dar și individualismul și lipsa de solidaritate a acestei categorii sociale: „Mâine le va vorbi și studenților despre mimesis. Auerbach. Acolo e în largul ei. Printre studenți. N-are grija colegilor. Nici prietenii cu ei n-are. În orașul ăsta și facultatea e un fel de liceu amestecat: și industrial și teoretic umanist. […] Totuși, prinse din zbor ideea că se vorbea despre Zburătorul, minunata și nemuritoarea poezie a lui Heliade Rădulescu. Și zburătorul din poezie se suprapunea peste zburătoarea lui Matei, încât, deși momentul impunea solemnitate profesională, Matei simțea cum i se ivesc și lui mulțimi de vinețele pe sâni. Și, mai ales, cum starea lui devine preromantică și chiar romantică, riscând să se transforme pe nepusă masă într-o lacrimă din colțul ochiului.”

Scriitorul surprinde cu atenție limbajul străzii sau al rețelelor sociale în replicile sau în descrierea personajelor: „avea grijă ca din când în când să-l agite așa, frumos, elegant, cât de cât.”; „La casă stătea o fată tânără, îmbrăcată corect, cu bluză albă și cu șorț negru” ; „dar acum n-avea de gând să mai treacă peste.”

Romanul conține și elemente de lirism, imaginile fiind expresive, picturale, stimulând imaginația cititorului: „Noaptea acoperea ca o cupă de sutien orașul mort, lipsit de vlagă și de senzații. ”; „O imagine distinctă, desprinsă de pluton, o cititoare cu creionul în mână, și prin cărți și prin viață.”; „elevii se adunaseră brusc, ca pilitura de fier în jurul unui magnet”; „Simți brusc în nări un miros proaspăt, ca de femeie nouă, necunoscută.”

Finalul romanului așază textul sub semnul vulnerabilității umane, a iminenței morții. Reflecțiile lui Sinel din patul de suferință, într-o secvență cumva de simetrie inversă cu capitolul șapte, umanizează personajul, stârnesc empatia cititorului. Paginile acestea amintesc de tratarea aceleiași problematici în romanul lui Cezar Paul-Bădescu, „Frica de umbra mea”.

Așadar, romanul „Partaj” scris de Horia Corcheș pledează pentru complexitatea ființei umane, surprinzând nenumăratele fațete ale personalității omului: „A învățat și el una după alta că, pe om, fie el bărbat ori femeie, nu-l poți cuprinde dintr-una. Că nici el nu ți se arată și nici tu n-ai baiere așa largi la înțelegere de să poți adăuga în tine deodată toată lipsa lui de margini. Că nu-i om, nici el n-a fost, care să n-aibă în el mai mulți oameni și fie el cât de simplu, tot păstrează în limitele lui o ușă secretă, care nu știi când se deschide spre o altă lume din el.”

Loredana Stan