Mirabilissemper's Blog

James Salter este un scriitor clasic al literaturii americane, născut în 1925, autor a șase romane, care au început a fi traduse la noi, la editura Humanitas, abia în 2019. Romanul ”Un joc și o desfătare” (”A Sport and a Pastime”) a apărut în America în 1967, iar la noi în țară a fost publicat în 2022, în traducerea Justinei Bandol. Scriitorul a murit în 2015, lăsând culturii universale o operă bogată care a cuprins povestiri, articole, eseuri despre literatură, dar și scenarii ale unor filme de mare notorietate. Cărțile sale sunt traduse în peste 20 de țări.

Originalitatea scriitorului este dată de modul în care preia teme consacrate și le reinterpretează, inovând la nivelul limbajului artistic. Două aspecte pot stârni la prima vedere interesul asupra cărții: imaginea de pe copertă și informația privitoare la caracterul erotic al scriiturii, la descrierea frustă a scenelor de iubire. Aceste aspecte, deși pot determina cititorul să eticheteze superficial romanul drept unul sentimental și pornografic, ele anticipează noutatea operei, atât la nivelul formulei narative, cât și la nivelul limbajului. Imaginea de pe copertă care înfățișează din spate, misterios, doi îndrăgostiți anunță tema iubirii, dar anticipează privirea mediată, mijlocită de către un narator subiectiv, transformat în personaj reflector, prin intermediul căruia cititorul află indirect despre povestea de dragoste dintre Phillip Dean și Anne-Marie Costallat. Așa cum cititorul nu poate vedea direct chipurile cuplului de pe coperta cărții, tot astfel el nu are acces decât la povestea spusă de naratorul enigmatic, necreditabil, neindividualizat prin nume.

Romanul se deschide cu un citat din Coran: ”Să știți că viața de acum nu este decât un joc, o desfătare, o găteală fără rost…” care are valoarea unui motto și oferă posibile sugestii de interpretare a titlului, accentuând rolul iubirii pasionale, seducătoare, senzuale și dimensiunea concupiscentă a omului. Cartea poate fi o pledoarie pentru iubirea trăită plenar, corporal, pierzându-se din vedere dimensiunea spirituală a dragostei.

Cartea descrie povestea de dragoste carnală, senzuală, dintre Phillip Dean, un tânăr american rafinat, educat în medii elitiste, un hedonist desprins parcă din ”La dolce vita” sau din ”Marele Gatsby” și Anne-Marie Costallat, ”ieșită direct din Jean Genet”, care pare mai tânără de 18 ani, de o condiție socială precară, frumoasă, jovială, întruchipând imaginea vieții înșeși.

Naratorul, prietenul lui Phillip Dean, își asumă condiția de ”agent dublu”, fiind de o parte sau alta a adevărului sau confundând perspectivele, unele părți ale poveștii de iubirii fiind văzute de acesta, descoperite, visate, astfel că echivocul dintre planul real și imaginar este o dominantă a cărții, care oferă modernitate creației, cititorul căutând argumente pentru încadrarea evenimentelor în unul dintre cele două universuri.

Avertismentul adresat cititorului la pagina 17 pune sub semnul întrebării ”adevărul” celor povestite, naratorul pledând pentru pasiune care trebuie să existe în lume:

”Nimic din toate acestea nu e adevărat.[…] Nu aștern pe hârtie decât detalii care au pătruns în mine, așchii care au reușit să-mi despice carnea. E povestea unor lucruri care n-au existat niciodată, deși chiar și cel mai mic dubiu asupra lor, cea mai măruntă posibilitate a îndoielii, cufundă totul în întuneric. Nu vreau decât ca oricine le citește să fie la fel de resemnat ca mine.”

Imaginea inițială a lui Phillip Dean trădează simpatia naratorului față de acesta. Tânărul prezentat drept un ”exemplar arătos”, care călătorise de multe ori prin Spania, născut săgetător, ”dintr-un semn foarte bun” are toate trăsăturile unui cuceritor: ”Dean are buze mici și drepte, ochi depărtați, inteligenți. Păr uscat de căldura verii. Mă duce cu gândul la eroi de școală, băieți din Est, șefi de gașcă, fundași la fotbal zvelți ca niște fete.” Naratorul, devenindu-i lui Dean un fel de ghid spiritual, arătându-i acestuia Franța autentică, satele liniștite, orașele mici și splendide, restaurantele, cafenelele, toposurile pline de romantism și care trezesc toate simțurile, admiră și invidiază în același timp la tânărul său companion vitalismul, spiritul de frondă, experiențele autentice ale vieții: ”Dacă aș fi boboc, l-aș fi luat de model – rebelul care aș fi putut și eu să devin dacă aș fi avut curaj. Numai că eu am făcut totul cum se cuvenea. Am avut note bune, mi-am păstrat cu grijă cărțile, m-am îmbrăcat potrivit. Acum, uitându-mă la el, devin convins de tot ce am ratat. Sunt invidios. Viața lui pare cumva mai adevărată decât a mea, mai puternică, capabilă chiar s-o atragă pe a mea ca gravitația unei stele întunecate.”

Portretul tinerei Anne-Marie, față de care Dean simte de la început o puternică pasiune, se întregește prin detaliile fizice, dar și prin reacțiile pe care le stârnește în narator și în cel îndrăgostit de ea:”Anne-Marie Costallat, născută pe 8 octombrie 1944. Eu tocmai intram la liceu și mă masturbam de două ori pe zi, îndoindu-mă de mijloc ca o frunză moartă, când ea se năștea pe un pat de violete, cum ne spune – toate mamele din Franța le spun asta copiilor. Dean încearcă să-i ofere niște vin. Non, spune ea, merci. Nu-i face bine. Are obrajii puțin împurpurați de frig, dar, cu cât te apropii mai mult de ea, cu atât se dovedește mai minunată. Optsprezece ani, cred! Pare și mai tânără. Mă sperie, firește. […] A mâncat ca un hamal, aplecată peste farfurie și luând mult în furculiță. A terminat toată pâinea. […] Ea vorbește engleză, dar e greu de înțeles ce spune și foarte haios. Zâmbește când noi râdem – un zâmbet timid, prietenos.[…] Dean se întinde alături. Adevărata Franță, se gândește. Adevărata Franță. E pierdut în ea, în mirosul așternuturilor înseși.”

Tema călătoriei, condiția personajului aventurier, care are mania evadărilor în spații noi apropie cartea aceasta de literatura generației beat, mai ales de romanul ”Pe drum” al lui Jack Kerouac. Cartea lui Kerouac prezintă America profundă, cu imaginea autostrăzilor nesfârșite și a personajelor rebele, romanul apărut 10 ani mai târziu, ”Un joc și o desfătare” impune imaginea unei Franțe postbelice, seducătoare, descrise sinestezic:

”-Îți spun eu ce e grozav în țara asta, spune el dintr-o dată. Aerul. Totul miroase bine.”

Descrierile sunt realizate nu din perspectiva unui estet, stilul cinematografic, telegrafic, alert, cu propoziții scurte evocă privirea grăbită a călător care nu vrea să uite nimic și înregistrează imaginile cu toate simțurile:”Orașul acesta albastru, indolent. Pisicile. Cerul palid. Cerul gol al dimineții, pur și uscat. Străzile adânci, despicate. Intrările înguste înconjurate de case, mirosul slab, de putreziciune dinăuntru, coji de portocală zăcând la colțuri. Pietrele inegale din bordură, cu marginile tocite. Un oraș de doctori, toți au case mari. Cousson, Proby, Gilot. Chiar și străzile se numesc după ei. Pasaje prin zidul roman.”

Cei doi îndrăgostiți își consumă iubirea călătorind prin această Franță autentică, lipsită de clișee, descoperind lumea și descoperindu-se pe sine: ”În piață sunt parcate mașini; păsările fac ultimul zbor înainte de întuneric. Iau cina la hotel. E aglomerație. Ea e infinit de afectuoasă, și asta se vede în cele mai mici gesturi, în zâmbete. Masa se transformă de la sine într-o ocazie, într-un amestec lent de sentimente, întrerupt de sosirea farfuriilor. Discută despre trecut, amintindu-și locuri, dificultăți, bucurii.[…]Ea așteaptă. El vine după ce plătește, și ies împreună pe stradă. Eu rămân singur la masă – întotdeauna îmi imaginez asta – , uitându-mă după ei cum își fac loc prin salonul cu cupolă, printre vitrinele luminate. și cum în cele din urmă pleacă. Amanți necunoscuți. Dispar în adâncul orașului. N-am să-i mai văd niciodată.”

Limbajul dezinhibat, frust, cu termeni din câmpul semantic al anatomiei umane impune la vremea apariției cărții lui Salter o schimbare de paradigmă a romanului american, supralicitându-se tema sexualității (deși acest realism erotic fusese întâlnit și în jurnalele lui Anais Nin sau romanele lui Henry Miller) care nu e gratuită, nu presupune simplă mecanică biologică, ci o privire nostalgică, lirică asupra iubirii și un substitut al comunicării verbale.

Romanul ”Un joc și o desfătare” (”A Sport and a Pastime”) este o carte actuală, propunând o lectură dinamică adecvată unui cititor contemporan lipsit de prejudecăți și de pudibonderii.

prof. Loredana Stan

Scriam în decembrie 2018 despre romanul lui Vlad Zografi, „ȘAPTE OCTOMBRIE”, evidențiind la această operă literară caracterul de frescă a societății contemporane, crearea unor tipologii umane complexe etc. Scriitorul revine în 2021 în peisajul literar cu Supraviețuire, Vlad Zografi fiind o personalitate a culturii contemporane: doctor în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay, dramaturg, eseist, prozator, coordonatorul colecției ”Știință“ a Editurii Humanitas.

Supraviețuire, este cel de-al treilea roman al acestui autor, după „Efectele secundare ale vieții”-2016 și „Șapte Octombrie”-2018). Apartenența acestor volume de proză la o trilogie poate fi justificată prin legăturile fine sau chiar vizibile care există între ele: același stil narativ structurat pe un portativ multiplu, personaje care migrează în aceste ficțiuni, apetența pentru eroi ficționali cerebrali, umorul inteligent, cunoașterea în profunzime a mecanismelor sociale și a fenomenului artistic actual.

Scriitorul Vlad Zografi este adept al romanului polifonic, structurat pe mai multe voci narative și al creației literare născute din „ciocnirea dintre personaje, singura modalitate de a ajunge mai departe, în om, și de a scoate la lumină paradoxurile care sunt nota dominantă a vieții noastre”, dorind să realizeze în cel mai recent volum o „farsă tragică a cunoașterii și a artei”. Considerând că „Memoriile lui Hadrian” de Marguerite Yourcenar este un exemplu de roman capodoperă scris la persoana I, autorul apelează la acest model de scriitură, fiind interesat mai ales de interacțiunile dintre personaje, înlocuind dialogul clasic cu replici încadrate de ghilimele, care dau o structură aparte operei literare, de text compact, pe care îl evită, în general, cititorii comozi și grăbiți. Supraviețuire nu este o carte comodă, dar nici obscură și încifrată, pentru că este un roman problematizant, în care se observă valorificarea experienței de dramaturg a lui Vlad Zografi: firescul replicilor, existența mai multor voci, dexteritatea de a construi dialoguri.

Dacă în „Efectele secundare ale vieții” existau cinci voci narative, Supraviețuire urmărește perspectivele a două personaje, autorul, după cum a declarat, fiind cel mai bun avocat al eroilor săi. Alexandru Cerchez și Amelia Cerchez, frate și soră, sunt foarte diferiți, din punct de vedere al carierei pe care o îmbrățișează, al caracterelor, al felului în care înțeleg lumea în care trăiesc. Eroii lui Vlad Zografi oferă două imagini distincte: a lumii unui fizician exigent, preocupat să descifreze soluții științifice care să demonstreze paradoxurile și eleganța universului și a lumii unei regizoare de teatru, îndrăgostite de un artist (de tip performance) dezinteresat de aceasta, dar iubite de un bărbat de care nu este atrasă.

Titlul cărții este un cuvânt atât de întâlnit în prezent, în aceste nisipuri mișcătoare ale actualității și are multiple semnificații. Probabil trebuie interpretat în relație cu tema condiției umane, dominantă în toate romanele lui Zografi și cu cea a crizei complexe (a cunoașterii, a artei) pe care o parcurge omenirea. Felul în care interacționează personajele, traiectoriile pe care acestea le parcurg, gândurile și sentimentele acestora sunt posibile căi de supraviețuire într-o lume a nesiguranței și a dorinței de mai bine.

O posibilă semnificație a titlului romanului este oferită de imaginea porumbeilor din parcul Cișmigiu care se luptă pentru hrană, aluzie la raporturile sociale aspre pe care le desconsideră Alexandru Cerchez: „Când vreunul mai solid îl vedea pe altul gata să apuce o porție zdravănă, se arunca asupra lui, iar celălalt, temându-se că va fi izbit cu ciocul, ceda – asta m-a întristat, așa cum mă întristează în general lupta pentru supraviețuire.”

Finalul deschis al romanului vorbește despre eșecul lui Alexandru Cerchez de a nu fi găsit soluția funcționării universului, dar și despre credința perpetuă a cercetătorului în eleganță și simplitate. De asemenea, Amelia Cerchez pare că supraviețuiește schimbării lui Naka, artistul pe care îl iubește și pentru care lucrează.

Planul narativ care urmărește existența lui Alexandru Cerchez se deschide cu participarea acestuia la o emisiune la Radio-Cârnat în care trebuie să explice despre prima fotografie a unei găuri negre. Experiența aceasta este nefericită, întrucât cercetătorul nu are ocazia să prezinte adevărul, acela că în fotografie apăreau, de fapt, efectele prezenței găurii negre; se lovește de ignoranța realizatorului emisiunii, i se „pocește” numele și discursul său este acoperit de muzică, astfel încât toată intervenția se rezumă la șase minute. Secvența aceasta este o replică ironică la adresa modului în care se popularizează știința, la adresa infantilizării publicului și a constatării apariției unei noi tipologii umane.

Critica asupra lumii contemporane, dominate de impostură, tembelism, agresivitate și aroganță, incertitudinile în privința viitorului speciei umane, îl situează pe fizicianul Cerchez în ipostaza unui perfecționist, a unui inadaptat social, a unui demodat, a unui om cerebral, care trece orice informație prin filtrul gândirii sale: „Fiecare se holba nemișcată în telefonul ei, ignorându-le pe celelalte – iată viitorul nostru, mi-am zis cu o doză minimă de acreală, în definitiv ăsta e destinul speciei și poate că nu înseamnă neapărat imbecilizare, înseamnă ceva ce mie îmi scapă, ceva mult mai complicat, și poate că destinul e sinuos, nu merge în linie dreaptă. O ipoteză optimistă, care însă nu-mi anula senzația că-i înțeleg mai bine pe oamenii de-acum patru mii de ani decât pe cei cu douăzeci de ani mai tineri decât mine. Mă simt mai aproape de Ghilgameș decât de contemporanii mei interconectați, pentru care important e să fii popular în rețeaua anonimă și amorfă. Să fii popular mi s-a părut întotdeauna demn de dispreț, dominația exteriorului față de interior, eu am căutat să ajung la ce e ascuns, la ce rămâne neschimbat […].”

Ura față de sporovăiala electronică, dezgustul față de stridențele realității, imaginea omului redus la aspectul exterior, golit de interioritate sunt prezente în reflecțiile unuia din cei doi naratori ai Supraviețuirii: „Cum poate să aibă facebook un om care gândește? Acceptă ca viața lui să devină obiect de contemplare publică? I-am spus odată că șmecheriile la modă gen facebook îți anihilează interiorul și te reduc la exterior, pe care ți-l modelezi conștient sau inconștient după gustul celorlalți. Oamenii devin niște sfere goale aflate în contact permanent […].”

Analogia cu istoria, legătura dintre viața personală și existența unor personaje istorice îl situează pe Alexandru Cerchez în tipologia intelectualului. Personajul manifestă apropiere față de istoria antică și față de cultura latină, aspecte pierdute complet din vedere în educația contemporană: „După bătălia de la Cannae, Hannibal ar fi putut porni spre Roma. Deși era departe de bazale de aprovizionare din Spania și îi lipseau echipamentele pentru asediu, ar fi inventat probabil o stratagemă ca să cucerească Roma. A rămas în schimb în sud, s-a stabilit la Capua și a lâncezit acolo, greșeală care avea să-ș coste. Și dacă n-ar fi comis-o? Dacă ar fi cucerit Roma? Traversase Apeninii împreună cu trupele și elefanții lui, îi păcălise pe romani la Cannae, imposibil să nu-ți trezească admirația față de geniul lui militar. Nu numai admirația, și simpatia. Cum ar fi arătat lumea dacă Hannibal ar fi cucerit Roma? Atunci Roma n-ar mai fi fost Roma, n-ar mai fi existat nici un Cezar, n-ar fi existat imperiul. Limba latină nu s-ar mai fi răspândit în toată peninsula, în Evul Mediu ar fi apărut alte state, care apoi nu s-ar mai fi unit. Italia n-ar mai fi fost Italia.”

În viața amoroasă, în relație cu soția sa, Claudia, Alexandru este un fel de Ștefan Gheorghidiu, după ce, întâmplător, o vede pe aceasta intrând într-un bloc, alături de un coleg de la institut, Pascal. Cercetătorul se scaldă în incertitudini, se vede neîmplinit și în ipostaza de soț, iar legătura cu fiul său de 17 ani este la fel de sinuoasă. Nu îi reușește nici încercarea de a-și lua viața, iar moartea lui Pascal ar fi putut orienta acțiunea cărții către o intrigă polițistă. Crima acesta disimulată într-un accident nefericit rămâne un mister al cărții, poate un paradox, așa cum sunt cele pe care Cerchez le consemnează într-un registru.

Relația lui Alexandru cu sora sa, Amelia, mai mică decât el cu 8 ani, nu este în prim-planul narațiunii, dar, ca și tema familiei, relația părinți-copii, conflictul între generații, condiția cercetătorului, imaginea artistului sunt puncte de interes ale romanului. Cei doi frați se intersectează la reuniunile familiale sau prin intermediul conversațiilor cu părinții divorțați: o mamă profesoară de franceză, ipohondră, care apelează la șantaj emoțional pentru a obține atenție și un tată inginer, suferind, care începe să-și piardă reperele realității. Mama nu se împacă deloc cu noul statut profesional al Ameliei, cu faptul că fiica sa a abandonat cariera de actriță și de regizoare, devenind ”oglinda unui narcisist”, ”criticul de artă al vieții” lui Naka, implicându-se în realizarea spectacolelor de tip performance ale acestuia.

Planul narativ care urmărește existența Ameliei Cerchez conține și descrierea în amănunt a spectacolelor lui Naka, prescurtarea de la Nakatosur, pseudonim artistic al lui Tudor Blideanu, cel care își începuse cariera „trăgând șuturi în cur oamenilor de pe stradă.” De asemenea, pentru a accentua ipostaza de artist controversat, deopotrivă contestat și adulat, dar și multitudinea interpretărilor pe care le suscită orice produs artistic, romanul conține și articole, opinii ale participanților la performance, dialogul lui Naka cu publicului, cronici la spectacolele prezentate în întreaga lume. În țară are parte de critici și de articole dezaprobatoare, Naka desconsiderându-le vehement. Un episod al unei rivalități dintre artist și un contestatar conațional se petrece în cârciuma „Porcăria”, topos ficțional consacrat deja în romanul „Șapte Octombrie”.

Spectacole cu titluri precum „Galben”, „Dialog”, „Ultrarâsul”, „Dictatura prostatei”, „Să ne plângem de milă”, „Sânge” sunt prezentate cu toate detaliile necesare înțelegerii desfășurării performance-ului, cu schițe ale amplasamentului, numărul de spectatori care participă etc. Vlad Zografi oferă o privire tragi-comică și asupra artei, folosindu-se de ironie și de sarcasm față de clișee, accentuând mesajul că arta a ajuns să-și epuizeze mijloacele. Descrierea ultimului spectacol, susținut la Muzeul de Artă Modernă din New York se încheie astfel: „Când toate mulajele au fost decapitate se lasă tăcerea. Lumina candelabrelor scade treptat până ce în sală s-a făcut întuneric. Spectatorii rămân în întuneric timp de 7 minute. Apoi se deschide ușa. Prin ușă pătrunde o lumină puternică. Se aude muzică de french cancan.”

În Supraviețuire personajele au o relație interesantă cu obiectele, definindu-le și fiind un reper pentru epoca în care acestea trăiesc. În „Șapte Octombrie” personajul principal avea ca obiect fetiș creionul portocaliu cu mină de 0,7, iar Alexandru Cerchez apreciază prin valoarea lui simbolică „creionul mecanic Koh-I-Noor, cu o ascuțitoare mică înșurubată la capăt” și dodecaedrul de cristal, dăruite amândouă de tatăl său,”„în virtutea unui scop. «Creionul ăsta o să-ți dea curajul să gândești cu mintea ta, eu n-am avut curaj în viață, Alex, tu trebuie să ai», mi-a zis când am împlinit șaisprezece ani. Atunci n-am înțeles ce voia să spună și m-a inhibat semnificația Koh-I-Noor-ului, l-am păstrat neatins într-un penar, nu l-am folosit nici în facultate.[…] Cu creionul mecanic de la tata am început să fac în secret calcule al căror rezultat m-ar fi condus la ceva nebunesc.” Amelia și Claudia, soția lui Alexandru, umanizează aspiratorul-robot, dându-i un nume. Amelia îl numește Ieremia, Claudia îl botează Baltazar. Sabin, fiul lui Alexandru, se definește prin telefon, calculator, o realitate virtuală care marchează un conflict între generații: „Realitatea virtuală! Ce idioțenie! Eu mă chinui să înțeleg realitatea adevărată, realitatea ultimă, spațiul, timpul, materia din care suntem alcătuiți, ce putem și ce nu putem cunoaște, probleme fundamentale, tulburătoare, alții inventează povești fantasmagorice și desenează imagini ridicole cu monștri. Sigur, e mult mai comod, regula azi e să faci lucruri comode care plac dobitocilor și te îmbogățesc. Am simțit un gust acru și vinovăția că-l expediez pe Sabin în rândul dobitocilor. E totuși fiul meu, ar trebui să-i acord circumstanțe atenuante[…].”

Scriitorul Vlad Zografi își prezintă cel mai recentă creație drept un „roman în care veți găsi două aventuri duse până în punctul de unde nu mai există întoarcere”, aventura cunoașterii, a științei și a artei. Nu întâmplător, inițialele numelor celor două personaje principale ale Supraviețuirii sunt A. (Arta) și C. (Cunoașterea). Scriitorul avertizează astfel că suntem ultimele generații care știu sau cred că știu ce e omul, inteligența artificială dând naștere unui nou tip de umanitate.

prof. Loredana Stan