Mirabilissemper's Blog

din interviul realizat de Dia Radu și publicat în revista ”Formula As”:

”– Cum vedeți azi bătrânețea, domnule Șer­ban?

– Am un prieten newyorkez care tocmai a îm­plinit 80 de ani. Când l-am întrebat cum se simte la vârsta asta, mi-a răspuns zâmbind: „N-am mai avut niciodată 80 de ani, e ceva nou, ceva ce trăiesc chiar acum.” Nu era nici trist, nici deprimat de posibila apropiere a morții. Doar curios. Pregătirea pentru bătrânețe ar fi cu totul diferită, dacă am face efortul de a rămâne proaspeți, de a trăi cu toată ființa, atenți la semnele ascunse ale subconștientului. Trăim prea mult cu capul și prea puțin cu inima. Mergem cu ca­pul înainte pe stradă, trupul vine după el, ca o birjă mânată de-un vizitiu beat. Eu însumi, cea mai mare parte a timpului am trăit cu simțurile adormite. Aș fi vrut să fiu mai pregătit pentru bătrânețe. Și nu sunt.

– Dar e cineva vreodată pregătit?

– Am întâlnit astfel de oameni, remarcabil de pregătiți. Este exact ce spune și Hamlet: „Readiness is all”! Să fii pregătit e tot ce contează. Pregătit pentru furtună, dacă va fi furtună, pregătit pentru călătorie, dar nu pentru destinație! Eu nu mă simt pregătit. Însă încep să simt că abia acum am șansa să devin ceea ce toată viața am vrut să fiu și n-am fost. Am fost orgolios și insensibil în multe relații personale. Fiind orb, de multe ori i-am rănit pe alții.    Aș putea să-mi dau bice ca penitenții medievali, dar pre­fer să accept că ăsta a fost drumul meu. Și, deși    mulți, care nici nu-mi spun bună ziua, cred că sunt un tip    imposibil și    vanitos, nu vor ști că am între­ținut cu mine însumi un spirit extrem de critic și o nemulțumire continuă. Însă de când am descoperit că îmbătrânesc, am început și să mă plac.”

Facebook CEZAR PAUL- BĂDESCU:

”Asta, cu ”Dostoievski cenzurat în Occident din cauza invaziei din Ucraina” e din același film cu ”în Secuime, nu ți se dă pâine la magazin dacă vorbești româna”.

Totul pornește de la un caz punctual – unde nici acolo nu știm foarte bine cum au stat de fapt lucrurile -, pentru ca apoi să se generalizeze și să apară indignații de serviciu, care-ți spun ”o fi Putin cum e, dar iată că nici Occidentul nu-i mai breaz!” sau ”să ajungi să nu-ți mai poți cumpăra pâine în țara ta?!”. Și apoi cei care sunt gata să se lupte cu ungurii pentru dreptul sfânt de a cumpăra pâine sau apărători înfocați ai clasicilor ruși, pe care nu-i atacă nimeni, cum e Mircea Rusu Band, directorul interimar al TNB.

Cu ”Dostoievski cenzurat” a fost cam așa: un profesor de la Universitatea Milano Bicocca trebuia să înceapă o serie de patru prelegeri cu acces liber dedicate lui Dostoievski, iar conducerea universității i-a trimis un mesaj în care zicea că ar fi mai bine să amâne aceste prelegeri, pentru a se evita polemicile ”în acest moment de mare tensiune”. A doua zi, conducerea universității a revenit, iar cursul facultativ despre Dostoievski se ține fără nicio amânare. Doar că, până să-și îndrepte gafa cei din conducere, profesorul a apucat să posteze un filmuleț revoltat pe Instagram, iar povestea a fost preluată de Le Figaro, care titrează ”Guerre en Ukraine: Milan censure l’étude de Dostoïevski”, dar își începe articolul ipocrit-dubitativ: ”Dostoïevski est-il victime d’une tentative de censure?” (ca să nu fie acuzat, totuși, că propagă afirmația falsă din titlu). Și de-aici începe tăvălugul. Oamenii muncii de la orașe și sate se indignează de marea nedreptate pe care i-o face Occidentul culturii ruse și mulți descoperă dintr-o dată că, dacă li se ia Dostoievski, rămân fără aer. Nici nu mai contează că până atunci au trăit fără el bine-mersi!”

Facebook OANA MORARU-consultant educațional, fondatoarea școlii private Helikon, din Călărași, și creatoarea platformei Vocea Părinților :

”Amuzant pentru natura umană e că folosește termenul ”criză” pentru exact etapele de trezire individuală și de revendicare a propriei vieți la un nivel avansat de claritate și intenție.

Tantrumurile copilului de 2 ani sunt crize de nervi sau de plâns doar din perspectiva părintelui. Dar sunt, de fapt, semnul primei treziri: cel mic iese din stadiul simbiotic; a fost până acum manevrat constant; ”de astăzi, mă trântesc pe jos, tun și fulger, ca să anunț că am putere, că vreau putere, iar tu, adultul, trebuie să te apropii de mine negociind și fiind atent la ce vreau eu, ce îmi place, ce aleg. Dă-mi un pic de putere și mie!”

Opoziționismul copilului de 7 ani e văzut tot ca o problemă. Când, de fapt, el e la vârsta celei de-a doua mari desprinderi de ”uterul” emoțional al mamei. Vrea ca viața să îi aparțină; odată cu asta apar marile temeri și teme ale morții, ale iubirii, ale singurătății.

Agitația copilului de 9 ani este indicatorul celei de-a treia mari treziri. E conflictual, e intens, e dramatic, e în căutare de identitate socială. Începe să îți răspundă urât, să își dorească să aibă ultimul cuvânt. Nu e în crize, e în mijlocul unei uriașe clarificări despre sine, despre propriile plăceri, pasiuni, nevoi. Apar temele trădării, ale prieteniei pe viață, curiozități despre sexualitate.

12 ani este vârsta celei mai mari treziri de până acum: vârsta standardului intern. Copiii chiar își aparțin de astăzi; nu mai aparțin părinților lor; de fapt, se ceartă cât mai des cu ei, resping tonul directiv și moralist. Este vârsta independenței, a găștilor și a marii realizări că părinții lor sunt și ei oameni, cu defecte. Este și vârsta când apar empatia și motivațiile intrinseci. Vârsta când se așază mare parte a caracterului. Dar și vârsta când apar depresiile sau alte tulburări emoționale dacă celelalte mari treziri anterioare nu au fost suficient onorate de familie.

15 ani e vârsta când misiunea părinților s-a cam încheiat. Încă au nevoie de tine, adultul, dar procesul de gândire este autonom. Ce a fost de transmis i-ai transmis. Cu ce ai vrut să-l echipezi pentru viață e bun dat și definitivat. De aici încolo trebuie să te așezi lângă ei ca partener și prieten, mușcându-ți limba de câte ori îți vine să dai comenzi sau să emiți judecăți superioare. E vârsta tentațiilor și a încercărilor periculoase. Vârsta când se învață lucrurile ”the hard way” – adică momentul în care greșelile trebuie să îi coste; când îi vezi suferind, dar nu ai de ce să te bagi, pentru că e suferința lor, cea de care au nevoie.

21-23 de ani e vârsta la care încă nu știu ce vor, par derutați, între joburi, aparent iresponsabili, dar relaxați. E vârsta primelor mari întrebări despre ce contează cu adevărat în viață și despre cum vor să și-o trăiască. De regulă, vor să și-o trăiască împotriva curentului – dacă sunt sănătoși și dacă au trecut cu bine prin celelalte treziri. Adică dacă cineva nu i-a virat către stereotipuri culturale, forțându-i și condiționându-i. E începutul marilor iubiri și ale durerilor mari de inimă. Cele din care învață să se deschidă vulnerabil spre dragoste adevărată sau să își pună armura, precaut și cu frică pentru o mare parte din restul vieții lor.

40 de ani este vârsta marii treziri despre rolul meu în viața celorlalți. Dacă până acum am funcționat pe pilot automat, mi-am construit un cuib și l-am dotat cu toate cele, alergând după bani și protejând ce am, de acum încolo vreau ca viața mea să însemne mai mult.

După 50 de ani încolo este vârsta marii eliberări de sub o dominantă hormonală care pare să-ți fi întunecat mințile toată viața. Știi deodată cine ești, înveți să nu mai înghiți nimic de la nimeni, îți aparții, te așezi în scaunul ființei tale. Îți vine tare de tot să râzi de tot ce te-a supărat până acum. Viața devine și mai productivă, și mai cu sens, și mai fără grabă.

După 70 de ani încetează treptat zgomotul minții tale și înveți să fii pur și simplu, eliberat de toate. Ceilalți te văd iar ca în criză – nu mai răspunzi tuturor, vorbești scurt, pe șleau. Nu ai timp pentru zaharuri în conversații inutile. Știi să păstrezi doar esența vieții. Pentru că iar te-ai trezit. Și iar ești liber.

Moartea nu e nici ea o criză. Abia atunci e marea eliberare şi trezirea-de-tot.”

”Soarta multor oameni a atârnat de faptul că în casa părinţilor lor a fost sau nu o bibliotecă.”

“Nu ne putem scufunda de douã ori în acelaşi râu”.

“Panta rhei”- “Totul curge” 

începutul unei lucrări a unei eleve de clasa a XI-a:

”Dacă Eminescu ar fi trăit în secolul XXI, oare ar fi creat „Scrisoarea I” în timp ce asculta la volum maxim în căști „The Dark Side Of The Moon”? Mă întreb dacă ar fi mâncat popcorn în timp ce se uita la „Călătorie către lună”… Oare ar fi citit articole întregi despre operațiunea Apollo 11?

Aceste întrebări, aparent naive, își găsesc răspunsurile în opera sa. Interesul său față de cultura universală, față de știință, față de curentul romantic i-au  conservat creația de-a lungul timpului. Astfel, barierele spațio-temporale au fost doborâte într-un dialog infinit al artelor. Temele și motivele creatoare operei lui Mihai Eminescu îl eternizează prin capacitatea acestora de a se regăsi în cultura universală.”