pilde

”nimic din cele ce se întâmplă nu le îngăduie Dumnezeu dacă nu iese din ele ceva bun.”-părintele Paisie Aghioritul

Pinterest
Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru pilde

”Autobiografia” de JOSÉ LUÍS PEIXOTO- despre literatură și viață

Întâlnirea mea cu opera și personalitatea acestui scriitor portughez s-a produs online, cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, desfășurat în perioada 20-24 octombrie 2021. Am urmărit interviul pe care scriitorul Robert Șerban i l-a luat atunci lui Peixoto și m-a uimit proteismul acestuia. Este licențiat în limbi și literaturi germanice, a fost profesor pentru un an. A scris versuri pentru muzică black metal, pentru coruri tradiționale, librete pentru operă. Este autorul a patru volume de versuri, scrie cronici în ziare portugheze, este dramaturg. Cu alte cuvinte, José Luís Peixoto trăiește doar din scris.

Notorietatea lui Peixoto s-a produs odată cu acordarea premiului ”José Saramago”, în 2001, la vârsta de 27 de ani, pentru primul său roman, ”Nicio privire” (deși, anterior, scrisese și publicase, prin efort propriu, ”Mi-ai murit”, o micuță carte a maturizării, un volum-cult apreciat pentru felul în care tratează problematica morții).

Cel mai recent roman al său, ”Autobiografia”, a apărut în Portugalia, în 2019, la noi a fost publicat în 2020, la editura Pandora M, colecția ”Anansi CONTEMPORAN”, în traducerea Siminei Popa.

Există o bogată bibliografie virtuală despre acest volum, multe interviuri cu scriitorul, multe articole care tratează problematica acestei cărți și care menționează și despre geneza ei: relația cu scriitorul José Saramago, recunoștința pe care Peixoto i-o poartă pentru rolul important avut în cariera literară. Așadar, romanul este un omagiu adus marelui scriitor care câștigase premiul Nobel cu trei ani înainte ca Peixoto să primească distincția prestigioasă acordată o dată la doi ani, pentru scriitori de limbă portugheză din întreaga lume. Autorul ”Autobiografiei” s-a gândit să facă pentru José Saramago ceea ce acesta din urmă realizase pentru poetul Fernando Pessoa, în cartea ”Anul morții lui Ricardo Reis”.

”Autobiografia” nu este o carte comodă, simplu de citit, chiar dacă textul curge ca un șuvoi nestăvilit, purtându-te pe tine, cititor, în marea aventură a scrierii unei cărți și a vieții înseși. Ea tratează inedit teme precum: rolul literaturii, condiția scriitorului, raportul realitate-ficțiune, relația mentor-discipol, conținând între narațiuni afirmații ale scriitorului José Saramago. Adunate, aceste rostiri, se pot constitui într-un tratat inedit de teorie a literaturii (”Nu mă ascund în spatele naratorului”; ”Trebuie să alegi. Memorii sau roman? Confesiune sau ficțiune?”; ”Cititorul citește romanul pentru a ajunge la romancier”; ”Orice operă literară poartă înăuntrul ei un om, pe autor ”etc.), simțindu-se în carte, din plin, și dimensiunea de critic literar a autorului.

”Autobiografia” poate fi interpretată ca un metaroman (un roman despre scrierea altui roman) realizat în spirit postmodern, un volum autoreferențial, ”un text ficțional cu caracter autobiografic” cum a scris Saramago și cum încearcă să scrie și José, cele două personaje principale ale cărții, instanțe referențiale construite după modelul persoanelor reale. Astfel, incipitul și finalul romanului sunt simetrice, accentuând legătura profundă dintre cei doi scriitori, în care fiecare are o personalitate distinctă, cel tânăr nu este nicidecum un imitator al maestrului căruia trebuie să-i scrie autobiografia, cel consacrat apreciind dezinvoltura și curajul celui care bate la porțile recunoașterii: ”Saramago a scris ultima frază din roman.[…] José a scris prima frază a romanului.”

Acțiunea romanului surprinde criza artistică prin care trece José, în încercarea de a scrie al doilea volum. Editorul acestuia vine cu ideea de a scrie o biografie a lui José Saramago. Între timp, personajele romanului trăiesc, încearcă să supraviețuiască, iubesc și chiar mor. Destinele celor doi scriitori sunt urmărite în oglindă, prenumele pe care le împart aceștia în viață și în ficțiune ambiguizând planurile narative: ”și-a amintit că personajul principal din noul roman al lui Saramago se numește José, domnul José, chiar autorul i-a povestit. A primit vestea ca pe un privilegiu, ca pe un noroc, și abia acum observa cât de mulți José erau.[…] Într-o simplitate elementară, o matrice, poate José conținea în sine toate numele de bărbați. Dar ce avea să se întâmple cu ceilalți José? Unde se duceau?

Prima întâlnire a lui José cu marele scriitor are valoare de destin. Jose avea nouăsprezece ani, se afla în Lisabona, era student și participa la târgul de carte unde Saramago își lansa un volum. S-a așezat la coada de autografe cu o carte pe care a furat-o, librarul reproșându-i acest lucru și provocând un scandal. Saramago a asistat la toată scena cu eleganță și chiar a scris o dedicație simplă pe volum. Tânărul scriitor, minunându-se de contemporaneitatea cu Saramago, are certitudinea alegerii propriului destin. Studiindu-l pe maestru, tânărul se privește pe sine, cel din viitor: ”Acolo se afla o imagine din viitorul său, n-avea nicio îndoială. Și el avea să fie un astfel de scriitor, poate un pic mai important, cu o coadă mai lungă pentru autografe. Auzea vocile din viitor[…]”

A doua întâlnire dintre cei doi scriitori se petrece la o distanță de un ”ocean metaforic”. José scrisese prima lui carte, avea 31 de ani și era alături de cel pentru care trebuia să scrie autobiografia. Terorizat de gândul că cel din fața sa ar fi putut să-i citească romanul și emoționat de greutatea momentului, Jose varsă un pahar de apă peste pantalonii lui Saramago, destabilizând ședința de lucru. Revelația naturii umane a maestrului, puterea de destin și a acestei întâlniri sunt notate cu emoție: ” […]mirosul lui Saramago atingea aerul, era mirosul unui corp omenesc care se afla acolo în acel moment, exact acolo și exact în acel moment.”

Într-o relație de dăruire inversă, de la maestru la discipol, Saramago lecturează din romanul lui José, pe durata unei călătorii între Madrid și Lisabona, regăsind ”libertatea lui de cititor” și înțelegând aspecte biografice din prezentul mai tânărului său confrate.

Legăturile dintre destinele celor doi scriitori sunt evidente, desigur. Însă, la pagina 181, se merge și mai departe, cultivându-se ambiguitatea, avansându-se teoria identității între cele două personaje principale, ”secretul” că ”Saramago și José erau aceeași persoană”. José vrea să abandoneze scrierea biografiei, încercând să-l anunțe pe Saramago. În capitolul 20 este inserată o conversație între cei doi eroi ai romanului, care explică similaritățile și diferențele de biografii, dar care accentuează ideea că ”Autobiografia este o oglindă, așa cum și noi suntem o oglindă.”

Romanul ”trăiește” și prin existența unor personaje ca Lidia, Bartolomeu sau Fritz, Pilar, entități ficționale care au legătură cu Saramago, punând în valoare aspecte ale biografiei/operei lui José sau ale ilustrului scriitor.

Secvența morții lui Bartolomeu, împușcându-se printre cărțile lui Saramago, pe fundalul anunțului că scriitorul portughez a câștigat premiul Nobel, este o metaforă a forței literaturii: ”José a alergat la fereastră și a văzut o cădere uriașă de cărți. Cărți pe toată întinderea cerului din Lisabona, din Portugalia întreagă poate, nu se deschideau în aer, cădeau în linie dreaptă, fără să-și fluture paginile, fără să se învârtă, și se loveau cu coperta de pământ, bufnituri care aveau un scop, care se suprapuneau peste toate celelalte sunete, un cataclism inedit. José s-a uitat mai îndeaproape, ploua cu cărți de Saramago.”

prof. Loredana Stan

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Autobiografia” de JOSÉ LUÍS PEIXOTO- despre literatură și viață

greșeli pe tablă

DOOM 3/2021
Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru greșeli pe tablă

despre citit

”Știu că Alexandru Dragomir zicea că citește «ca să nu moară bou». Eu citesc și ca să-i înțeleg pe boii din jur. Și nu-i ușor, da’ uite că apar și cărți care mă mai ajută un pic.” Facebook Dan-Liviu Boeriu

Pinterest
Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru despre citit

„Timpul prețios al persoanelor mature”- Mário de Andrade

sursa: Pinterest

„Am numărat anii mei și am descoperit că am mult mai puțin timp de trăit decât am trăit până acum.
Mă simt precum acel copil care a câștigat o pungă de bomboane și pe primele le-a mâncat fără oprire, dar când și-a dat seama că i-au mai rămas atât de puține, a început să le savureze cu calm.
În fond, nu mai am timp pentru ședințele interminabile unde se discută de statute, de reguli, de proceduri și norme interne, știind că nu va ieși nimic…
În fond, nu mai am timp să suport persoane absurde, care în ciuda vârstei anagrafice, nu au crescut încă.
În fond, nu mai am timp să negociez cu mediocritatea. Nu vreau să mă aflu la întâlniri unde se expun persoane supradimensionate de egoul lor.
Nu îi tolerez pe manipulatori și pe oportuniști. Mă deranjează invidioșii care încearcă să-i discrediteze pe cei mai pricepuți, pentru a le lua locul, imita talentul și fura succesele.
Urăsc, dacă mi se întâmplă să văd, defectele care generează lupta pentru un post important.
Persoanele nu discută conținutul, abia dacă citesc titlurile.
Timpul meu este prea redus pentru a discuta titlurile.
Vreau esența, sufletul meu se grăbește…
Nu mai am prea multe bomboane în pungă…
Vreau să trăiesc alături de oameni plini de umanitate, de multă umanitate.
Care știu să surâdă în față propriilor erori.
Care nu se umflă de succese.
care nu se consideră aleși, cu mult înainte de a fi.
Care nu renunță în fața propriilor responsabilități.
Care apară demnitatea umană și care își doresc să fie numai de partea cinstei și a adevărului.
Important este că prin ceea ce faci, viața să merite cu adevărat să fie trăită.
Vreau să mă înconjor de oameni care știu să ajungă la inima celorlalți oameni…
Oameni pe care durele lovituri ale vieții i-au învățat cum să crească cu subtile atingeri ale sufletului.
Da… mă grăbesc… să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea mi-o poate dărui.
Vreau să nu risipesc niciuna dintre bomboanele care mi-au rămas…
Sunt sigur că vor fi mult mai savuroase de cele pe care le-am mâncat până acum.
Obiectivul meu este de a ajunge mulțumit în sfântă pace cu ai mei și cu propria conștiință. Sper că și tu o știi, pentru că, într-un mod sau altul, oricum vei ajunge…”

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru „Timpul prețios al persoanelor mature”- Mário de Andrade

despre Eminescu

Dac-aș fi trăit în vremea lui, n-aș fi știut că este Eminescu, poate nici măcar dacă i-aș fi citit versurile. Căci mai erau poeți în preajmă, și pe-atunci distanța dintre el și Samson Bodnărescu sau Dimitrie Petrino nu părea atât de abisală ca azi. Pentru Macedonski și destui alții, poezia lui Eminescu era vetustă și confuză. Ajungea să nu-l citești, sau să-l citești resentimentar, ca să-l excluzi fără remușcări din rândul celor valoroși. Mă chinuie gândul că poate nu m-aș fi apropiat de el, nu l-aș fi prețuit, poate că nici măcar nu l-aș fi remarcat. Poate-aș fi fost un junimist cinic sau un imbecil de la „Revista contimporană”, care i-ar fi contabilizat „greșelile de exprimare”. N-aș fi fost, oricum, Creangă, poate singurul om care l-a iubit cu adevărat, deși nici el nu știa că iubește un poet, ci doar un om mai curat și mai fantast decât cei din jur.             Mă-ntreb dacă m-aș duce să-l văd, dacă, prin absurd, tehnologia ar permite un fel de turism temporal. Închipuiți-vă: să-i vezi pe ei, cei iluștri, cei a căror ființă te-a schimbat interior, să-i poți pipăi și să urli: este! Ce de inși ar roi în jurul lui Isus, al lui Da Vinci sau al lui Rimbaud! Ce de români ar da năvală să se pozeze între Eminescu și Caragiale, să filmeze bătălia de la Călugăreni… Nu, nu m-aș duce, deși mi-ar fi foarte greu să rezist. Mă mulțumesc cu chinuitoarea absență care este pentru mine Eminescu. Prietenul pe care trebuia să-l am și nu l-am avut niciodată”. Mircea Cărtărescu

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru despre Eminescu

15 ianuarie 2022

Sâmbătă, 15 ianuarie 2022, Biblioteca Județeană ”Ștefan Bănulescu” Ialomița, cu sprijinul Consiliului Județean Ialomița, și în colaborare cu Colegiul Național ”Mihai Viteazul” din Slobozia au organizat evenimentul cultural ”Dor de Eminescu”, în cadrul căruia s-au sărbătorit 172 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. Acesta a avut loc la Sala Studio, în incinta Centrului Cultural ”Ionel Perlea”, Slobozia.
În prima parte a manifestării a vorbit doamna Paula Romanescu, scriitor, traducător, despre motivul pădurii în creația eminesciană, inserând în prezentare creații precum: ”Revedere” sau ”Ce te legeni” , realizând dialoguri intertextuale cu lirica altor poeți, precum Tudor Arghezi (”Niciodată toamna”) sau invitând publicul să cânte alături de dânsa melodia ”Copaci fără pădure” (pe versurile lui Adrian Păunescu.)
Doamna Carmen Mușat Coman, scriitor, editor al Editurii ”Cununi de Stele” a evocat scriitorul aniversat, bazându-se pe informațiile cuprinse în cartea ”Amintiri despre Eminescu” de Teodor V. Ștefanelli, ediție prefațată și îngrijită de dumneaei. Scriitoarea a pledat cu sinceritate, simplitate și erudiție pentru o imagine cât mai lipsită de idealizare a omului Mihai Eminescu. De asemenea, le-a vorbit elevilor prezenți la manifestare despre Amita Bhose, scriitoarea și profesoara indiană, îndrăgostită de Eminescu, care și-a dedicat activitatea studierii operei poetului.
În ultima parte a manifestării s-au acordat premiile Concursului Național de Creație Literară/Eseu ”Mihai Eminescu” , ediția a XIII-a, organizat de Colegiul Național ”Mihai Viteazul” Slobozia, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Ialomița, Biblioteca Județeană ”Ștefan Bănulescu” Ialomița, Centrul Cultural ”Ionel Perlea” Ialomița, Casa Corpului Didactic Ialomița. Tineri premiați au citit din creațiile personale, asistența fiind alcătuită din elevi ai claselor a IX-a E și a X-a E, de la Colegiul Național ”Mihai Viteazul” din Slobozia.

sursă fotografie: pagina de Facebook -Biblioteca Județeană Ialomița.

Publicat în evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru 15 ianuarie 2022

doar Eminescu

”Nu e păcat
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?” ”Stelele-n cer”

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru doar Eminescu

într-o zi

Pinterest

Așa te vei simți și tu într-o zi:

Bătrân, ca un obiect din decor, pe lângă care trec pletoșii țanțoș.

Nu te va mai interesa nici de canoane literare, nici de perspective narative.

Nu te vei minuna de ce în romane sunt destule cuvinte pentru pudibonzi.

Așa te vei simți și tu într-o zi:

pată de sânge grăitoare, vorba lui Nichita Stănescu.

Loredana Stan

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru într-o zi

URARE- NICHITA STĂNESCU

”Clopotele norilor
cu ding-danguri de ninsoare
la-nceputul orelor
iată-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbă,
un cuvânt rămâne-n urmă,
însă prea frumoasa limbă
niciodată nu se curmă,
ci azvârle înainte
noi urări, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înălţime;

Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri, jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare;
fie aerul curat,
plin de păsări liniştite,
niciodată sfâşiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vă fie apa,
verde pururea pământul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rău, înnămolindu-l;
pasul zvelt şi luna albă,
gestul mâinii prietenos,
niciodată steaua slabă
cu luci mohorât de os,
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheaţa ultimă rămasă
pe ferestrele din gând.
Pură fie-vă zăpada,
încălzind la subţioară
floarea albă din livada
înflorită-n primăvară.”

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru URARE- NICHITA STĂNESCU