Mirabilissemper's Blog

            ”Înainte de magnolii”, romanul Florentinei Loredana Dalian  este o pledoarie pentru iubire, în toate ipostazele sale. Iubirea creștinească, Erosul care metamorfozează ființa, iubirea ca ”lung/Prilej pentru durere”, mitul androginului în care iubirea întregește omul, sunt varii fațete ale iubirii, prezente în carte, care conferă sensibilitate și originalitate acestei opere literare. Din această perspectivă, această creație  poate fi interpretată ca  demonstrația unor afirmații citite în primul capitol, în cuvintele scrise în biletul călugărului: ”Aceia pe care-i iubim nu pleacă niciodată. Niciodată nu pleacă din noi. Se duc numai pe drumul lor. Dacă-i iubim cu adevărat, ne bucurăm. Și așteptăm clipa revederii în veșnicie. […] ”Dragostea nu cade niciodată.””

            ”Înainte de magnolii”, volum apărut în 2014, este al doilea roman al autoarei, după ”Scrisori netrimise”. Nucleul narativ și unele personajele sunt anticipate încă din  piesa de teatru cu același nume, din 2012, scrisă pentru participarea la  Concursul de creaţie a piesei de teatru într-un act „Mihail Sorbul”- Botoşani, la care autoarea a primit un meritoriu premiu I. Povestea de dragoste, confesiunile, reflecțiile de dinainte și după anotimpul magnoliilor înflorite, derulate pe parcursul unui act al unei piese de teatru scurt sunt augmentate modern, în 219 pagini, care îl antrenează pe cititor într-un carusel de emoții.

            Sintagma din titlu este laitmotivul romanului și devine, așa cum menționa și scriitorul Nicolae Teoharie, un spațiu-timp, un anotimp al tinereții și al candorii, al paradisului. Magnoliile, pe care personajele cărții le întâlnesc la Grădina Botanică, sunt simbolul unui timp fast, al visului de iubire ideală: ”mi se întâmplă și azi să visez că mă plimb prin Grădina Botanică, ținându-ne, pentru prima oară, de mâini”; ”mi-am dorit cu ardoare ca viața mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârșită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte geroasă de iarnă, în care îmi era cald și bine ca-n plină vară.” Magnolia este arborele protector al iubirii dintre Zorina și David,  dar și copacul fragil și solar care îi tutelează revelația efemerității iubirii dintre Zorina și Claudiu. În această ecuație a dragostei există magnoliile, prea multă iubire și prea mulți oameni așezați în paturi ale lui Procust. Destinul face ca fiecare din cele trei personaje principale ale cărții: Claudiu Teodorini, David Greceanu și Zorina Dinulescu să rezolve ecuația iubirii diferit, iar soluțiile găsite individual  să nu mai poată readuce niciodată timpul magnoliilor înfloriteDorința de reîntoarcere în anotimpul magnoliilor, obsesia căutării acestui tărâm leagă un dialog intertextual cu refrenul :”Dar unde sunt zăpezile de altădată?” din ”Balada doamnelor din alte vremuri”  scrisă de  Francois Villon.

            Romanul e alcătuit din douăzeci de capitole numerotate și cu titluri sugestive care anticipează desfășurarea epică a acestora. Fiecare capitol se poate constitui într-o povestire independentă, dar, împreună,  glasurile celor trei personaje principale se reunesc pe un portativ comun, care dau unitate operei literare a Florentinei Loredanei Dalian.

            Incipitul romanului ne introduce ex abrupto în universul ficțional, fără vreo pregătire prealabilă, anticipând stilul confesiv și familiarizându-ne cu vocea dominantă a naratoarei-personaj, Zorina Dinulescu.                 

            Începând cu al nouălea capitol,”Visul”, perspectiva narativă e cedată unui narator obiectiv, care narează la persoana a III-a povestea lui David, în care sunt inserate și mărturiile acestuia. Poveștile ies, rând pe rând, ca dintr-o matrioșcă, perspectiva narativă subiectivă alternează cu cea obiectivă, într-un puzzle epic, dezlegat în ultimele file ale cărții. Confesiunea lui Dragoș Greceanu este scrisă, cu litere cursive, în același stil alert, dar și reflexiv, în care se întrepătrund natural modurile de expunere și registrele stilistice.

            Din capitolul al paisprezecelea, ”Iuda”, naratorul obiectiv introduce în trama narativă și perspectiva personajului Claudiu Teodorini, prin intermediul căruia se luminează trecutul celor trei protagoniști ai poveștii de iubire. Capitolele XIV- XVI cuprind dialogul dintre Claudiu Teodorini și David Greceanu, episoade epice de mare tensiune, reprezentative pentru criza de creație, respectiv, existențială a acestora. Regăsirea celor doi la Paris, într-un spațiu neutru pentru povestea lor comună, după ani de zbucium și de fugă de trecut, declanșează revelația sensului existenței, exprimată în enunțuri simple, dar pline de miez: ”greșelile nu pot fi reparate cu aur.[…] – Da, singura cale. Calea, Adevărul și Viața…”

            Capitolul al șaptesprezecelea, ”Întoarcerea”, este, din punctul meu de vedere, momentul culminant al romanului, în care David îi anunță lui Claudiu, prietenului său vechi, transformat într-un duhovnic sui-generis, decizia de a renunța la cele lumești și de a intra în rândul monahilor. Acum este recuperată și ”vocea” Zorinei, care încearcă să înțeleagă ”testamentul” de mirean, încredințat pictorului Claudiu Teodorini. Ciclul existenței  lui David se întoarce la experiența religioasă, la căutarea lui Dumnezeu, începută în vremea înfloririi magnoliilor și întreruptă brutal de destin, identificat cu o istorie nemiloasă. Toate rătăcirile postrevoluționare ale acestui personaj: cariera de businessman și de om politic, compromisurile democrației originale, imoralitatea și cinismul prosperității sunt probe inițiatice, necesare în ultima aventură a ființei: regăsirea lui Dumnezeu, dar și căi de evadare din memoria unei iubiri trăite în epoca magnoliilor înflorite.

            Ultimul capitol, ”Părintele Serafim”, încheie rotund romanul cu revenirea la imaginea unui drum, care ne extrage din universul ficțiunii și  încheie povestea de dragoste a avocatei Zorina Dinulescu. Iubirea dintre Zorina și David, devenit acum părintele Serafim, intră în altă vârstă, în anotimpul în care magnoliile nu mai înfloresc decât în amintirile unei tinereți trăite plenar.

            Din perspectiva finalului operei, iubirea se reface, la altă dimensiune, fiecare dintre cei trei protagoniști merge pe drumul său: Claudiu alege calea artei, David pe cea mistică, iar Zorina pe cea  profesiei și a împăcării cu sine.

            Planul narativ principal al cărții Florentinei Loredana Dalian este cel al destinelor individuale sau al iubirii, dar subiectul operei epice este proiectat pe fundalul societății românești  ante și postrevoluționare. Cartea oferă o interesantă radiografie a societății românești, o lecție veritabilă de istorie, povestită neostentativ, cu lirism și emoție a evocării. Interesantă este și pătrunderea în adâncurile psihicului feminin, prin reflecțiile, confesiunile, poveștile eroinei cărții.

            Problematica religioasă, trimiterile către textele biblice, preceptele creștine, sunt niște exerciții de respirație necesare cititorului ispitit de cântecele de sirenă ale prezentului.

            Volumul câștigă și prin ironia fină, comicul neostentativ, poezia rememorărilor și crearea unor portrete de personaje care impresionează sufletul cititorului de toate vârstele.

12 decembrie 2016

prof. LOREDANA STAN

Întâlnirea mea cu opera și personalitatea acestui scriitor portughez s-a produs online, cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, desfășurat în perioada 20-24 octombrie 2021. Am urmărit interviul pe care scriitorul Robert Șerban i l-a luat atunci lui Peixoto și m-a uimit proteismul acestuia. Este licențiat în limbi și literaturi germanice, a fost profesor pentru un an. A scris versuri pentru muzică black metal, pentru coruri tradiționale, librete pentru operă. Este autorul a patru volume de versuri, scrie cronici în ziare portugheze, este dramaturg. Cu alte cuvinte, José Luís Peixoto trăiește doar din scris.

Notorietatea lui Peixoto s-a produs odată cu acordarea premiului ”José Saramago”, în 2001, la vârsta de 27 de ani, pentru primul său roman, ”Nicio privire” (deși, anterior, scrisese și publicase, prin efort propriu, ”Mi-ai murit”, o micuță carte a maturizării, un volum-cult apreciat pentru felul în care tratează problematica morții).

Cel mai recent roman al său, ”Autobiografia”, a apărut în Portugalia, în 2019, la noi a fost publicat în 2020, la editura Pandora M, colecția ”Anansi CONTEMPORAN”, în traducerea Siminei Popa.

Există o bogată bibliografie virtuală despre acest volum, multe interviuri cu scriitorul, multe articole care tratează problematica acestei cărți și care menționează și despre geneza ei: relația cu scriitorul José Saramago, recunoștința pe care Peixoto i-o poartă pentru rolul important avut în cariera literară. Așadar, romanul este un omagiu adus marelui scriitor care câștigase premiul Nobel cu trei ani înainte ca Peixoto să primească distincția prestigioasă acordată o dată la doi ani, pentru scriitori de limbă portugheză din întreaga lume. Autorul ”Autobiografiei” s-a gândit să facă pentru José Saramago ceea ce acesta din urmă realizase pentru poetul Fernando Pessoa, în cartea ”Anul morții lui Ricardo Reis”.

”Autobiografia” nu este o carte comodă, simplu de citit, chiar dacă textul curge ca un șuvoi nestăvilit, purtându-te pe tine, cititor, în marea aventură a scrierii unei cărți și a vieții înseși. Ea tratează inedit teme precum: rolul literaturii, condiția scriitorului, raportul realitate-ficțiune, relația mentor-discipol, conținând între narațiuni afirmații ale scriitorului José Saramago. Adunate, aceste rostiri, se pot constitui într-un tratat inedit de teorie a literaturii (”Nu mă ascund în spatele naratorului”; ”Trebuie să alegi. Memorii sau roman? Confesiune sau ficțiune?”; ”Cititorul citește romanul pentru a ajunge la romancier”; ”Orice operă literară poartă înăuntrul ei un om, pe autor ”etc.), simțindu-se în carte, din plin, și dimensiunea de critic literar a autorului.

”Autobiografia” poate fi interpretată ca un metaroman (un roman despre scrierea altui roman) realizat în spirit postmodern, un volum autoreferențial, ”un text ficțional cu caracter autobiografic” cum a scris Saramago și cum încearcă să scrie și José, cele două personaje principale ale cărții, instanțe referențiale construite după modelul persoanelor reale. Astfel, incipitul și finalul romanului sunt simetrice, accentuând legătura profundă dintre cei doi scriitori, în care fiecare are o personalitate distinctă, cel tânăr nu este nicidecum un imitator al maestrului căruia trebuie să-i scrie autobiografia, cel consacrat apreciind dezinvoltura și curajul celui care bate la porțile recunoașterii: ”Saramago a scris ultima frază din roman.[…] José a scris prima frază a romanului.”

Acțiunea romanului surprinde criza artistică prin care trece José, în încercarea de a scrie al doilea volum. Editorul acestuia vine cu ideea de a scrie o biografie a lui José Saramago. Între timp, personajele romanului trăiesc, încearcă să supraviețuiască, iubesc și chiar mor. Destinele celor doi scriitori sunt urmărite în oglindă, prenumele pe care le împart aceștia în viață și în ficțiune ambiguizând planurile narative: ”și-a amintit că personajul principal din noul roman al lui Saramago se numește José, domnul José, chiar autorul i-a povestit. A primit vestea ca pe un privilegiu, ca pe un noroc, și abia acum observa cât de mulți José erau.[…] Într-o simplitate elementară, o matrice, poate José conținea în sine toate numele de bărbați. Dar ce avea să se întâmple cu ceilalți José? Unde se duceau? ”

Prima întâlnire a lui José cu marele scriitor are valoare de destin. Jose avea nouăsprezece ani, se afla în Lisabona, era student și participa la târgul de carte unde Saramago își lansa un volum. S-a așezat la coada de autografe cu o carte pe care a furat-o, librarul reproșându-i acest lucru și provocând un scandal. Saramago a asistat la toată scena cu eleganță și chiar a scris o dedicație simplă pe volum. Tânărul scriitor, minunându-se de contemporaneitatea cu Saramago, are certitudinea alegerii propriului destin. Studiindu-l pe maestru, tânărul se privește pe sine, cel din viitor: ”Acolo se afla o imagine din viitorul său, n-avea nicio îndoială. Și el avea să fie un astfel de scriitor, poate un pic mai important, cu o coadă mai lungă pentru autografe. Auzea vocile din viitor[…]”

A doua întâlnire dintre cei doi scriitori se petrece la o distanță de un ”ocean metaforic”. José scrisese prima lui carte, avea 31 de ani și era alături de cel pentru care trebuia să scrie autobiografia. Terorizat de gândul că cel din fața sa ar fi putut să-i citească romanul și emoționat de greutatea momentului, Jose varsă un pahar de apă peste pantalonii lui Saramago, destabilizând ședința de lucru. Revelația naturii umane a maestrului, puterea de destin și a acestei întâlniri sunt notate cu emoție: ” […]mirosul lui Saramago atingea aerul, era mirosul unui corp omenesc care se afla acolo în acel moment, exact acolo și exact în acel moment.”

Într-o relație de dăruire inversă, de la maestru la discipol, Saramago lecturează din romanul lui José, pe durata unei călătorii între Madrid și Lisabona, regăsind ”libertatea lui de cititor” și înțelegând aspecte biografice din prezentul mai tânărului său confrate.

Legăturile dintre destinele celor doi scriitori sunt evidente, desigur. Însă, la pagina 181, se merge și mai departe, cultivându-se ambiguitatea, avansându-se teoria identității între cele două personaje principale, ”secretul” că ”Saramago și José erau aceeași persoană”. José vrea să abandoneze scrierea biografiei, încercând să-l anunțe pe Saramago. În capitolul 20 este inserată o conversație între cei doi eroi ai romanului, care explică similaritățile și diferențele de biografii, dar care accentuează ideea că ”Autobiografia este o oglindă, așa cum și noi suntem o oglindă.”

Romanul ”trăiește” și prin existența unor personaje ca Lidia, Bartolomeu sau Fritz, Pilar, entități ficționale care au legătură cu Saramago, punând în valoare aspecte ale biografiei/operei lui José sau ale ilustrului scriitor.

Secvența morții lui Bartolomeu, împușcându-se printre cărțile lui Saramago, pe fundalul anunțului că scriitorul portughez a câștigat premiul Nobel, este o metaforă a forței literaturii: ”José a alergat la fereastră și a văzut o cădere uriașă de cărți. Cărți pe toată întinderea cerului din Lisabona, din Portugalia întreagă poate, nu se deschideau în aer, cădeau în linie dreaptă, fără să-și fluture paginile, fără să se învârtă, și se loveau cu coperta de pământ, bufnituri care aveau un scop, care se suprapuneau peste toate celelalte sunete, un cataclism inedit. José s-a uitat mai îndeaproape, ploua cu cărți de Saramago.”

prof. Loredana Stan