Mirabilissemper's Blog

Cel mai recent volum al scriitoarei Florentina Loredana Dalian, ”Hanul dintre vii”,  distins cu premiul al II-lea în cadrul Concursului de manuscrise ”Împlinește un Vis”, secțiunea PROZĂ SCURTĂ, organizat de Editura Universitară, în 2021, propune cititorului întâlniri frumoase cu universuri ficționale populate de ”ființe de hârtie” care traversează experiențe umane formatoare, esențiale sau chiar inedite.

            Scriitoarea a confirmat deja în creații ale sale premiate și bine primite de cititori (”A unsprezecea poruncă”- proză scurtă; ”Înainte de magnolii”-roman; ”Scrisori netrimise” – roman; ”Aceeaşi lună peste sat” – proză scurtă; ”Şi copiii se îndrăgostesc” – proză scurtă) vocația narativității și plăcerea imersiunii în ficțiune cu rol cathartic și cu funcție hermeneutică.

            Și în volumul de proză scurtă ”Hanul dintre vii”, Florentina Loredana Dalian creează un discurs narativ de tip etic, de înțelegere a realității, dintr-o perspectivă emoționantă, lipsită de emfază și plină de umanitate. Viața socială, componenta morală, condiția umană, în general, istoria, iubirea, relația mentor-discipol, imaginea scriitorului sunt câteva teme de interes ale celor nouăsprezece proze pe care le conține volumul ”Hanul dintre vii”. Așezate, nu întâmplător, într-un crescendo, din punctul de vedere al întinderii diegezei și al tramei narative, prozele au titluri care anticipează acțiunea și declanșează reflecții asupra mesajului artistic (”La noi, de ce nu vine Moș Crăciun?”, ”Balerina”, ”Dolmabahance Sarayi”, ”Nașterea”, ”Bradul” etc.).

            Ultima proză a cărții dă titlul volumului, aducând în fața cititorului, la malul Dunării, în autoreferențialul Ostrov (denumirea unui volum de poezii al autoarei) un topos al regăsirii de sine, al poveștilor cathartice. ”Casa dintre vii” devenită han are ceva în comun cu omologul său sadovenian: un loc în care timpul se dilată și oamenii devin martori sau actanți ai propriilor narațiuni: ”Parcă nimic nu s-a schimbat de atunci, își spuse Valeria. De n-ar fi trecut anii peste noi! De n-ar fi lăsat atâtea urme! […]Aici viața curge mai încet.”

            Personajele prozei ”Hanul dintre vii” ajung în spațiul diegetic, cu vaporul, pe Dunăre, o furtună puternică fiind pretextul întâlnirii într-un cadru oarecum atemporal, gazdă fiindu-le Domnișoara Cleopatra, profesoara de română a Ostrovului, secondată de Malacu, ajutorul său în casa în care ”oamenii sunt mai rari decât trenurile.”

            ”Toamna aurie” din povestirile sadoveniene este înlocuită de o iarnă grea în care viscolul întrerupe curentul electric și orice legătură cu exteriorul, zăpada acoperind totul, ”îmbrăcând în alb Ostrovul, de parcă l-ar fi pregătit de nuntă.” Focul și ceaiul încălzesc, de data aceasta, atmosfera din ”salonul de primire, cu mobilier vintage, de o eleganță a vremurilor apuse care dădea senzație de aruncare în timp.” Decorul pare unul teatral, cadrul perfect al meditațiilor interioare al celor patru personaje care ajung aici: ”Fotolii, canapele, șezlonguri, măsuțe de cafea, un pian, icoane, picturi, vaze, un gramofon. […]  fiecare părea că se retrăsese în gândurile lui, privind în adâncul ceștii de ceai de parcă ar fi căutat acolo răspunsurile. Răspunsuri mari, răspunsuri mici, după cum erau și întrebările.”

             Lăutarii de la hanul Ancuței care pregăteau atmosfera propice istorisirilor sunt înlocuiți în proza Florentinei Loredanei Dalian de telefonul smart din care izvorăște muzica de pe YouTube, amfitrioana casei din Ostrov propunând audiția discurilor. Serenada lui Schubert dezleagă confesiunile, poveștile de viață ale tuturor: Cleopatra se revede ”la catedră, tânără, zâmbitoare, iubindu-și profesia”, Lidia, mezzosoprană la Covent Garden, îl regăsește aici pe Emilian, fostul ei vecin, profesorul de muzică pasionat, care ”văzuse în ea talentul, scânteia, o învățase, o dusese la înscrierea de la liceu, îi insuflase principii”, Valeria, soția lui Emilian, aspirantă cândva la cariera de actriță, acum educatoare, are nostalgia scenei și a strălucirii ei, dirijorul englez Richard Robinson, soțul Lidiei, nu crede în iubire, ci în căsnicie, educație și în datorie.

            Cleopatra, un fel de alter-ego al scriitoarei, e adepta moralei simple, este ființa pragmatică, rațională care întrerupe discuțiile ”fără rost și fără sfârșit care ar fi putut să urmeze […] Viața e așa cum e, simplă sau complicată, misterioasă ori nu, trebuie trăită așa cum ni s-a dat. Nu e cazul să visăm la viețile altora, pentru că nu știm cu precizie dacă am fi fost, în ele, mai fericiți ”

            Rolul important al ultimei proze din volumul ”Hanul dintre vii” se observă și din faptul că aceasta conține elemente de autoreferențialitate, aici regăsindu-se personaje și nuclee narative prezente în texte precum: ”Balerina”, ”Rochia de bal”, ”Lidia”. Astfel, se încheie rotund viața ficțională a acestor personaje, care au călătorit de-a lungul cărții, cititorul despărțindu-se de ele cu emoție:

            ”Se apucă în liniște să stingă lumânările: […] 

             – E ora stingerii! Atât a fost! Tot ce-i frumos se termină. […]

            Se întoarse brusc, să nu i se vadă lacrimile, și le mai făcu un semn din mână, cu spatele, îndreptându-se spre ieșire.

            A doua zi, vaporul se desprindea lent de la mal.”

            Se observă la autoarea acestui volum, în proze precum: ”Generalul-soldat”, ”Un ochi pentru Don” pasiunea pentru istorie, dorința de a face dreptate memoriei unor eroi ai luptei pentru ființa națională. În vremurile acestea în care patriotismul e o valoare perimată, iar veteranii de război părăsesc scena vieții, uitați de eroii prezentului, povestirea în care Valere Mitran, ajuns la vârsta de 100 de ani, își retrăiește propria viață, rememorând episodul dramatic al pierderii unui ochi, în lupta de la Cotul Donului, pe când era în floarea tinereții, emoționează prin lecția de viață pe care o oferă. Iluminându-i-se ochiul interior, așa cum se întâmpla în Antichitate cu personaje din tragedie, veteranul centenar își prevede propriul sfârșit, pregătindu-și plecarea în marea călătorie cu solemnitate, dar și cu seninătatea și umorul date de o viață  trăită plenar, autentic: ”Simțea el că ștergea ochiul ăla pentru ultima oară, de-aceea și zăbovea atât, de parcă l-ar fi controlat vreo comisie pe la Vămile Văzduhului. Dar așa era frumos, să te înfățișezi chiar și morții în straie de gală, curat și ferchezuit. Nu voia s-o sperie cu orbita lui goală, să fugă cât colo, cu tot cu coasă. Trăise destul, nu mai putea avea pretenții, chiar dacă viața îi mai plăcea și acum, la cei o sută de ani, împliniți astăzi. Dumnezeu îi dăduse mai mult decât visase și sperase.”

            O proză cu elemente lirice, cu o desfășurare narativă de mare fluență, gravitând în jurul unui personaj feminin creionat de-a lungul câtorva pagini și prin modalități diferite de redare a vorbirii directe, este ”Ningea în decembrie”. Adela se îndrăgostește de un scriitor, prin intermediul cărților acestuia și, când ajunge să-l vadă, conștientizează prăpastia uriașă creată între persoana reală a artistului și imaginea pe care i-o proiectase. Gândindu-se că Dorin, reversul lui Dorian Grey, nu este un Adonis, femeia dă frâu liber unui body shaming neverbalizat, simțind rușine și milă față de acesta: ”Ce bărbat atent, delicat, inteligent, avea toate calitățile din lume, dar toate anihilate de …«Doamne, de ce l-ai pedepsit cu chipul ăsta? Ce frumos ar fi fost fără cap!» Când a formulat gândul, dându-și seama ce enormitate i-a trecut prin minte, i-a venit să râdă, iar zâmbetul schițat l-a încurajat pe Dorin, care i-a oferit florile și a îmbrățișat-o. S-au sărutat pe obraji. Groaznic! Dar nu mai putea da acum înapoi, din jenă, poate și din milă.”

            Volumul de proză scurtă ”Hanul dintre vii” impresionează prin utilizarea unor tehnici și perspective narative diferite, ca și prin finalurile inedite, lipsite de previzibil. Creând mici bijuterii literare cu o structură epistolară (”Balerina”) sau confesivă, în  narațiuni subiective (”Delfinul”, ”Nașterea”, ”Rochia de bal” ), autoarea cedează ”vocea” și unor naratori obiectivi, dar nu indiferenți cu personajele pe care le prezintă (”Conacul”). Naratorul intră în gândurile cele mai ascunse ale personajului și, prin stil indirect liber, urmărește frământările acestuia: ”Elina a mai rămas o vreme în genunchi în fața icoanei bizantine datând din secolul al XII-lea, adusă de la Muntele Athos în bisericuța veche, și ea de pe la 1600, strămutată din alt spațiu, din alt timp, de fostul proprietar al conacului, cel care îl iubise, îl îngrijise și îl umpluse de lucruri de artă de valoare certă. Ce-i viața? Pentru ce atâta zdrobeală și alergătură, pentru ce zbuciumul de zile și nopți, când toată agoniseala nici măcar nu știi pe mâna cui va încăpea? Măcar de-ar fi rămas unor oameni care știu să le aprecieze.”

            Autoarea Florentina Loredana Dalian este o maestră a dialogurilor care au sensibilitate, dar și forță dramatică, transmițând energia și frumusețea vieții (”Jucării”, ”Lidia”).

            Proze precum ”Dolmabahce Sarayi”, ”Delfinul”, ”Nașterea” pot fi interpretate ca niște jurnale de călătorie ale unor turiști experimentați, oferind o privire ironic-sarcastică asupra naturii umane, dar și o mare dorință de a păstra în memorie toate capodoperele arhitectonice și locurile vizitate.

              Referințe livrești, muzicale, picturale, se întâlnesc în multe povestiri din volum, scriitoarea  creând imaginea unei lumi frumoase în care pot ființa nu doar personaje iubitoare de artă (”Vis din septembrie”).

            Volumul de proză scurtă ”Hanul dintre vii” scris de Florentina Loredana Dalian propune cititorului întâlnirea cu eroi ficționali plini de viață, dornici de a trăi toate experiențele existenței în mod autentic, povestirile acestora fiind niște pledoarii pentru umanitate și respect pentru semeni.

prof. Loredana Stan