Mirabilissemper's Blog

Facebook OANA MORARU-consultant educațional, fondatoarea școlii private Helikon, din Călărași, și creatoarea platformei Vocea Părinților :

”Amuzant pentru natura umană e că folosește termenul ”criză” pentru exact etapele de trezire individuală și de revendicare a propriei vieți la un nivel avansat de claritate și intenție.

Tantrumurile copilului de 2 ani sunt crize de nervi sau de plâns doar din perspectiva părintelui. Dar sunt, de fapt, semnul primei treziri: cel mic iese din stadiul simbiotic; a fost până acum manevrat constant; ”de astăzi, mă trântesc pe jos, tun și fulger, ca să anunț că am putere, că vreau putere, iar tu, adultul, trebuie să te apropii de mine negociind și fiind atent la ce vreau eu, ce îmi place, ce aleg. Dă-mi un pic de putere și mie!”

Opoziționismul copilului de 7 ani e văzut tot ca o problemă. Când, de fapt, el e la vârsta celei de-a doua mari desprinderi de ”uterul” emoțional al mamei. Vrea ca viața să îi aparțină; odată cu asta apar marile temeri și teme ale morții, ale iubirii, ale singurătății.

Agitația copilului de 9 ani este indicatorul celei de-a treia mari treziri. E conflictual, e intens, e dramatic, e în căutare de identitate socială. Începe să îți răspundă urât, să își dorească să aibă ultimul cuvânt. Nu e în crize, e în mijlocul unei uriașe clarificări despre sine, despre propriile plăceri, pasiuni, nevoi. Apar temele trădării, ale prieteniei pe viață, curiozități despre sexualitate.

12 ani este vârsta celei mai mari treziri de până acum: vârsta standardului intern. Copiii chiar își aparțin de astăzi; nu mai aparțin părinților lor; de fapt, se ceartă cât mai des cu ei, resping tonul directiv și moralist. Este vârsta independenței, a găștilor și a marii realizări că părinții lor sunt și ei oameni, cu defecte. Este și vârsta când apar empatia și motivațiile intrinseci. Vârsta când se așază mare parte a caracterului. Dar și vârsta când apar depresiile sau alte tulburări emoționale dacă celelalte mari treziri anterioare nu au fost suficient onorate de familie.

15 ani e vârsta când misiunea părinților s-a cam încheiat. Încă au nevoie de tine, adultul, dar procesul de gândire este autonom. Ce a fost de transmis i-ai transmis. Cu ce ai vrut să-l echipezi pentru viață e bun dat și definitivat. De aici încolo trebuie să te așezi lângă ei ca partener și prieten, mușcându-ți limba de câte ori îți vine să dai comenzi sau să emiți judecăți superioare. E vârsta tentațiilor și a încercărilor periculoase. Vârsta când se învață lucrurile ”the hard way” – adică momentul în care greșelile trebuie să îi coste; când îi vezi suferind, dar nu ai de ce să te bagi, pentru că e suferința lor, cea de care au nevoie.

21-23 de ani e vârsta la care încă nu știu ce vor, par derutați, între joburi, aparent iresponsabili, dar relaxați. E vârsta primelor mari întrebări despre ce contează cu adevărat în viață și despre cum vor să și-o trăiască. De regulă, vor să și-o trăiască împotriva curentului – dacă sunt sănătoși și dacă au trecut cu bine prin celelalte treziri. Adică dacă cineva nu i-a virat către stereotipuri culturale, forțându-i și condiționându-i. E începutul marilor iubiri și ale durerilor mari de inimă. Cele din care învață să se deschidă vulnerabil spre dragoste adevărată sau să își pună armura, precaut și cu frică pentru o mare parte din restul vieții lor.

40 de ani este vârsta marii treziri despre rolul meu în viața celorlalți. Dacă până acum am funcționat pe pilot automat, mi-am construit un cuib și l-am dotat cu toate cele, alergând după bani și protejând ce am, de acum încolo vreau ca viața mea să însemne mai mult.

După 50 de ani încolo este vârsta marii eliberări de sub o dominantă hormonală care pare să-ți fi întunecat mințile toată viața. Știi deodată cine ești, înveți să nu mai înghiți nimic de la nimeni, îți aparții, te așezi în scaunul ființei tale. Îți vine tare de tot să râzi de tot ce te-a supărat până acum. Viața devine și mai productivă, și mai cu sens, și mai fără grabă.

După 70 de ani încetează treptat zgomotul minții tale și înveți să fii pur și simplu, eliberat de toate. Ceilalți te văd iar ca în criză – nu mai răspunzi tuturor, vorbești scurt, pe șleau. Nu ai timp pentru zaharuri în conversații inutile. Știi să păstrezi doar esența vieții. Pentru că iar te-ai trezit. Și iar ești liber.

Moartea nu e nici ea o criză. Abia atunci e marea eliberare şi trezirea-de-tot.”

”Soarta multor oameni a atârnat de faptul că în casa părinţilor lor a fost sau nu o bibliotecă.”

“Nu ne putem scufunda de douã ori în acelaşi râu”.

“Panta rhei”- “Totul curge” 

începutul unei lucrări a unei eleve de clasa a XI-a:

”Dacă Eminescu ar fi trăit în secolul XXI, oare ar fi creat „Scrisoarea I” în timp ce asculta la volum maxim în căști „The Dark Side Of The Moon”? Mă întreb dacă ar fi mâncat popcorn în timp ce se uita la „Călătorie către lună”… Oare ar fi citit articole întregi despre operațiunea Apollo 11?

Aceste întrebări, aparent naive, își găsesc răspunsurile în opera sa. Interesul său față de cultura universală, față de știință, față de curentul romantic i-au  conservat creația de-a lungul timpului. Astfel, barierele spațio-temporale au fost doborâte într-un dialog infinit al artelor. Temele și motivele creatoare operei lui Mihai Eminescu îl eternizează prin capacitatea acestora de a se regăsi în cultura universală.”

”E așa de trist când trebuie să te desparți de ceva, chiar și de o expoziție…care nici nu știi dacă a fost reușită sau nu. Câteodată, spectacolul final e mai interesant decât multe alte lucruri.” – pictorul Murivale Mureșan Vasile, la încheierea expoziției sale dedicate iubiților săi câini, ”HAU HAU” (MOTTO: ”Dacă florile ar lătra în toiul nopții, aș crede în a doua venire a lui Iisus”).