Mirabilissemper's Blog

Cel mai recent volum al scriitoarei Florentina Loredana Dalian, ”Hanul dintre vii”,  distins cu premiul al II-lea în cadrul Concursului de manuscrise ”Împlinește un Vis”, secțiunea PROZĂ SCURTĂ, organizat de Editura Universitară, în 2021, propune cititorului întâlniri frumoase cu universuri ficționale populate de ”ființe de hârtie” care traversează experiențe umane formatoare, esențiale sau chiar inedite.

            Scriitoarea a confirmat deja în creații ale sale premiate și bine primite de cititori (”A unsprezecea poruncă”- proză scurtă; ”Înainte de magnolii”-roman; ”Scrisori netrimise” – roman; ”Aceeaşi lună peste sat” – proză scurtă; ”Şi copiii se îndrăgostesc” – proză scurtă) vocația narativității și plăcerea imersiunii în ficțiune cu rol cathartic și cu funcție hermeneutică.

            Și în volumul de proză scurtă ”Hanul dintre vii”, Florentina Loredana Dalian creează un discurs narativ de tip etic, de înțelegere a realității, dintr-o perspectivă emoționantă, lipsită de emfază și plină de umanitate. Viața socială, componenta morală, condiția umană, în general, istoria, iubirea, relația mentor-discipol, imaginea scriitorului sunt câteva teme de interes ale celor nouăsprezece proze pe care le conține volumul ”Hanul dintre vii”. Așezate, nu întâmplător, într-un crescendo, din punctul de vedere al întinderii diegezei și al tramei narative, prozele au titluri care anticipează acțiunea și declanșează reflecții asupra mesajului artistic (”La noi, de ce nu vine Moș Crăciun?”, ”Balerina”, ”Dolmabahance Sarayi”, ”Nașterea”, ”Bradul” etc.).

            Ultima proză a cărții dă titlul volumului, aducând în fața cititorului, la malul Dunării, în autoreferențialul Ostrov (denumirea unui volum de poezii al autoarei) un topos al regăsirii de sine, al poveștilor cathartice. ”Casa dintre vii” devenită han are ceva în comun cu omologul său sadovenian: un loc în care timpul se dilată și oamenii devin martori sau actanți ai propriilor narațiuni: ”Parcă nimic nu s-a schimbat de atunci, își spuse Valeria. De n-ar fi trecut anii peste noi! De n-ar fi lăsat atâtea urme! […]Aici viața curge mai încet.”

            Personajele prozei ”Hanul dintre vii” ajung în spațiul diegetic, cu vaporul, pe Dunăre, o furtună puternică fiind pretextul întâlnirii într-un cadru oarecum atemporal, gazdă fiindu-le Domnișoara Cleopatra, profesoara de română a Ostrovului, secondată de Malacu, ajutorul său în casa în care ”oamenii sunt mai rari decât trenurile.”

            ”Toamna aurie” din povestirile sadoveniene este înlocuită de o iarnă grea în care viscolul întrerupe curentul electric și orice legătură cu exteriorul, zăpada acoperind totul, ”îmbrăcând în alb Ostrovul, de parcă l-ar fi pregătit de nuntă.” Focul și ceaiul încălzesc, de data aceasta, atmosfera din ”salonul de primire, cu mobilier vintage, de o eleganță a vremurilor apuse care dădea senzație de aruncare în timp.” Decorul pare unul teatral, cadrul perfect al meditațiilor interioare al celor patru personaje care ajung aici: ”Fotolii, canapele, șezlonguri, măsuțe de cafea, un pian, icoane, picturi, vaze, un gramofon. […]  fiecare părea că se retrăsese în gândurile lui, privind în adâncul ceștii de ceai de parcă ar fi căutat acolo răspunsurile. Răspunsuri mari, răspunsuri mici, după cum erau și întrebările.”

             Lăutarii de la hanul Ancuței care pregăteau atmosfera propice istorisirilor sunt înlocuiți în proza Florentinei Loredanei Dalian de telefonul smart din care izvorăște muzica de pe YouTube, amfitrioana casei din Ostrov propunând audiția discurilor. Serenada lui Schubert dezleagă confesiunile, poveștile de viață ale tuturor: Cleopatra se revede ”la catedră, tânără, zâmbitoare, iubindu-și profesia”, Lidia, mezzosoprană la Covent Garden, îl regăsește aici pe Emilian, fostul ei vecin, profesorul de muzică pasionat, care ”văzuse în ea talentul, scânteia, o învățase, o dusese la înscrierea de la liceu, îi insuflase principii”, Valeria, soția lui Emilian, aspirantă cândva la cariera de actriță, acum educatoare, are nostalgia scenei și a strălucirii ei, dirijorul englez Richard Robinson, soțul Lidiei, nu crede în iubire, ci în căsnicie, educație și în datorie.

            Cleopatra, un fel de alter-ego al scriitoarei, e adepta moralei simple, este ființa pragmatică, rațională care întrerupe discuțiile ”fără rost și fără sfârșit care ar fi putut să urmeze […] Viața e așa cum e, simplă sau complicată, misterioasă ori nu, trebuie trăită așa cum ni s-a dat. Nu e cazul să visăm la viețile altora, pentru că nu știm cu precizie dacă am fi fost, în ele, mai fericiți ”

            Rolul important al ultimei proze din volumul ”Hanul dintre vii” se observă și din faptul că aceasta conține elemente de autoreferențialitate, aici regăsindu-se personaje și nuclee narative prezente în texte precum: ”Balerina”, ”Rochia de bal”, ”Lidia”. Astfel, se încheie rotund viața ficțională a acestor personaje, care au călătorit de-a lungul cărții, cititorul despărțindu-se de ele cu emoție:

            ”Se apucă în liniște să stingă lumânările: […] 

             – E ora stingerii! Atât a fost! Tot ce-i frumos se termină. […]

            Se întoarse brusc, să nu i se vadă lacrimile, și le mai făcu un semn din mână, cu spatele, îndreptându-se spre ieșire.

            A doua zi, vaporul se desprindea lent de la mal.”

            Se observă la autoarea acestui volum, în proze precum: ”Generalul-soldat”, ”Un ochi pentru Don” pasiunea pentru istorie, dorința de a face dreptate memoriei unor eroi ai luptei pentru ființa națională. În vremurile acestea în care patriotismul e o valoare perimată, iar veteranii de război părăsesc scena vieții, uitați de eroii prezentului, povestirea în care Valere Mitran, ajuns la vârsta de 100 de ani, își retrăiește propria viață, rememorând episodul dramatic al pierderii unui ochi, în lupta de la Cotul Donului, pe când era în floarea tinereții, emoționează prin lecția de viață pe care o oferă. Iluminându-i-se ochiul interior, așa cum se întâmpla în Antichitate cu personaje din tragedie, veteranul centenar își prevede propriul sfârșit, pregătindu-și plecarea în marea călătorie cu solemnitate, dar și cu seninătatea și umorul date de o viață  trăită plenar, autentic: ”Simțea el că ștergea ochiul ăla pentru ultima oară, de-aceea și zăbovea atât, de parcă l-ar fi controlat vreo comisie pe la Vămile Văzduhului. Dar așa era frumos, să te înfățișezi chiar și morții în straie de gală, curat și ferchezuit. Nu voia s-o sperie cu orbita lui goală, să fugă cât colo, cu tot cu coasă. Trăise destul, nu mai putea avea pretenții, chiar dacă viața îi mai plăcea și acum, la cei o sută de ani, împliniți astăzi. Dumnezeu îi dăduse mai mult decât visase și sperase.”

            O proză cu elemente lirice, cu o desfășurare narativă de mare fluență, gravitând în jurul unui personaj feminin creionat de-a lungul câtorva pagini și prin modalități diferite de redare a vorbirii directe, este ”Ningea în decembrie”. Adela se îndrăgostește de un scriitor, prin intermediul cărților acestuia și, când ajunge să-l vadă, conștientizează prăpastia uriașă creată între persoana reală a artistului și imaginea pe care i-o proiectase. Gândindu-se că Dorin, reversul lui Dorian Grey, nu este un Adonis, femeia dă frâu liber unui body shaming neverbalizat, simțind rușine și milă față de acesta: ”Ce bărbat atent, delicat, inteligent, avea toate calitățile din lume, dar toate anihilate de …«Doamne, de ce l-ai pedepsit cu chipul ăsta? Ce frumos ar fi fost fără cap!» Când a formulat gândul, dându-și seama ce enormitate i-a trecut prin minte, i-a venit să râdă, iar zâmbetul schițat l-a încurajat pe Dorin, care i-a oferit florile și a îmbrățișat-o. S-au sărutat pe obraji. Groaznic! Dar nu mai putea da acum înapoi, din jenă, poate și din milă.”

            Volumul de proză scurtă ”Hanul dintre vii” impresionează prin utilizarea unor tehnici și perspective narative diferite, ca și prin finalurile inedite, lipsite de previzibil. Creând mici bijuterii literare cu o structură epistolară (”Balerina”) sau confesivă, în  narațiuni subiective (”Delfinul”, ”Nașterea”, ”Rochia de bal” ), autoarea cedează ”vocea” și unor naratori obiectivi, dar nu indiferenți cu personajele pe care le prezintă (”Conacul”). Naratorul intră în gândurile cele mai ascunse ale personajului și, prin stil indirect liber, urmărește frământările acestuia: ”Elina a mai rămas o vreme în genunchi în fața icoanei bizantine datând din secolul al XII-lea, adusă de la Muntele Athos în bisericuța veche, și ea de pe la 1600, strămutată din alt spațiu, din alt timp, de fostul proprietar al conacului, cel care îl iubise, îl îngrijise și îl umpluse de lucruri de artă de valoare certă. Ce-i viața? Pentru ce atâta zdrobeală și alergătură, pentru ce zbuciumul de zile și nopți, când toată agoniseala nici măcar nu știi pe mâna cui va încăpea? Măcar de-ar fi rămas unor oameni care știu să le aprecieze.”

            Autoarea Florentina Loredana Dalian este o maestră a dialogurilor care au sensibilitate, dar și forță dramatică, transmițând energia și frumusețea vieții (”Jucării”, ”Lidia”).

            Proze precum ”Dolmabahce Sarayi”, ”Delfinul”, ”Nașterea” pot fi interpretate ca niște jurnale de călătorie ale unor turiști experimentați, oferind o privire ironic-sarcastică asupra naturii umane, dar și o mare dorință de a păstra în memorie toate capodoperele arhitectonice și locurile vizitate.

              Referințe livrești, muzicale, picturale, se întâlnesc în multe povestiri din volum, scriitoarea  creând imaginea unei lumi frumoase în care pot ființa nu doar personaje iubitoare de artă (”Vis din septembrie”).

            Volumul de proză scurtă ”Hanul dintre vii” scris de Florentina Loredana Dalian propune cititorului întâlnirea cu eroi ficționali plini de viață, dornici de a trăi toate experiențele existenței în mod autentic, povestirile acestora fiind niște pledoarii pentru umanitate și respect pentru semeni.

prof. Loredana Stan

Încă o dată, Dan Lungu, autorul unei opere prolifice (”Sînt o babă comunistă”,”Raiul găinilor”, ”Fetița care se juca de-a Dumnezeu” etc.) nu ne dezamăgește, ultima sa operă, Vlogger la 13 ani sau Buncărul cu bunătățuri trăsnite fiind cu adevărat specială, întrucât tratează un subiect de actualitate: viața unui preadolescent, în vremuri de pandemie. Cartea a apărut anul acesta, fiind tipărită la editura Polirom.

            Aceasta se adresează tinerilor și nu numai, având ca personaj principal un băiat de 13 ani care se confruntă cu schimbările ce apar în universul său, din cauza pandemiei. Astfel, cititorul va empatiza cu protagonistul, pătrunzând pe nesimțite în lumea acestuia și participând la acțiuni alături de el.

            Leep, un preadolescent pasionat de jocurile video și totodată, un vlogger faimos, se vede nevoit să își serbeze aniversarea de 13 ani într-o perioadă dificilă a omenirii. Cu toate restricțiile impuse de pandemie, băiatul pune la cale un plan și cu ajutorul prietenilor săi, are o aniversare de neuitat. O carte cu un conținut inedit, atât prin tema dezvoltată, prin naturalețea  cu care sunt înfățișate personajele, cât și prin lumina pe care o aruncă asupra viziunii adolescenților din ziua de astăzi, expunând în prim-plan opiniile și modul de gândire a acestora, în relație cu tehnologia modernă.

            La începutul cărții, scriitorul îi dedică fiului său cartea, pentru că l-a ajutat să cunoască psihologia preadolescenților și i-a  fost model: ,,Se dedică fiului meu, Filip, coautor involuntar al cărții”. De altfel, Dan Lungu a mărturisit că unele cărți ale sale sunt o ”cronică ficțională a evoluției” fiului său.

            Titlul, deși unul destul de lung, este sugestiv pentru conținutul operei, făcându-ne cunoștință încă de la început cu personajul principal și anticipând desfășurarea firului narativ.

            Naratorul întreține o legătură foarte apropiată cu cititorul, adresându-i-se la persoana a II-a, folosind un limbaj colocvial savuros, încărcat de oralitate, cu un umor irezistibil. Iată, spre exemplu, cum prezintă naratorul ”drama” ”căderii” conexiunii la internet:

            ”M-am întors în cameră și am constatat grozăvia. La început nu mi-a venit a crede, am zis că e un delay, dar nu, efectiv nu mergea netul. Am dat în taste  ca nebunul, am verificat conexiunile, dar nu, era clar, nu mergea netul. Vă dați seama, da?

            L-am încercat și pe cel de pe telefon și netul mobil, pe care le am de rezervă, în afară de cel prin fibră optică.

            Nimic, totul era mort!

            Au început să-mi tremure mâinile și m-au trecut toate apele.

            Nici la munte când am fost și nici la mare nu mi s-a întâmplat una ca asta.

            Sunt în stare să suport multe de la viață și de la soartă, chiar mai multe decât de la Mom, dar asta a fost prea de tot.

            Cred că aș rezista fără mâncare, fără apă, no pb. Chiar și fără ciocolată sau snackuri. Aș rezista fără Cola și chiar fără gumă de mestecat, dar fără net, pentru numele lui Dumnezeu și-al lui Bill Gates, asta e înfiorător!

            Am simțit-o pe propria piele.”

            Dialogurile vii, acțiunile palpitante, ritmul antrenant al povestirii, finalul neașteptat sunt punctele tari ale cărții.         

            Acest roman merită citit și pentru ilustrațiile originale realizate de Radu Răileanu, desenele acestuia armonizându-se cu acțiunea și cu limbajul operei literare.

            Vlogger la 13 ani sau Buncărul cu bunătățuri trăsnite este o carte actuală, nu doar prin subiect, ci și prin contextul în care e plasată tema, o calamitate naturală care îi obligă pe oameni să rămână închiși în case. Volumul pledează pentru înțelegerea modului de a gândi al noilor generații, pentru folosirea tehnologiei în beneficiul oamenilor și pentru apropierea părinților de copii. Povestea este atât de bine spusă, încât vor rezona la aceasta cititori de toate vârstele.

CASIANA TĂNASE, clasa a IX-a E, Colegiul Național ”Mihai Viteazul” din Slobozia

Ioana Nicolaie a debutat ca poetă, apoi a făcut tranziția spre proză cu volumul „Cerul din burtă”, iar anul acesta, în 2021, „a adus pe lume” romanul Tot înainte, realizând, fără intenție, alături de „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei” o trilogie despre istoria familiei Bulța. Vocea narativă îi aparține în acest roman celui de-al patrulea copil al familiei Bulța din Văralia (replica ficțională a orașului Sângeorz-Băi, unde s-a născut autoarea).Personajul Arsenia Bulța este conturat încă din „Pelinul negru”, fiind un reper ficțional cu care cititorii Ioanei Nicolaie au făcut deja cunoștință.

Dedicația „Băiatului meu, care m-a întrebat cum a fost comunismul” și citatul din George Orwell: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele” (aflate pe prima pagină a romanului) direcționează lectura către relația omului cu istoria nemiloasă. Nu este nimic ideologic, teoretic, tezist în cele 246 de pagini ale volumului, doar o poveste minunat spusă, formată din fragmente de viață ale unei eroine născute să răzbată prin hățișul determinărilor sociale și al vremurilor profund neprietenoase.

Dedicația capătă semnificații mult mai adânci la sfârșitul capitolului 20, accentuându-se condiția personajului principal, Arsenia Bulța, de alter-ego al autoarei: „Între o carte despre ce-am trăit eu în comunism și aceea despre o fântână, tu ce-ai alege? voi întreba când toate ar fi trebuit uitate. Iar copilul altui mileniu îmi va răspunde: Comunismul! Normal!” Realitatea și ficțiunea se întrepătrund, granița dintre cele două lumi este atât de fină pentru că scriitoarea Ioana Nicolaie își ficționalizează biografia, dar este interesată mai mult decât oricând de adevăr. De altfel, în toate interviurile, ea separă clar ipostaza umană de cea literară, confirmând răspicat experiențele pe care le-a trăit AUTOAREA: apartenența la o familie cu 12 copii, viața petrecută într-un oraș-stațiune din nordul țării, școala cu profesori care educă în spiritul ideologiei partidului unic și care îi învață pe copii să-și sancționeze colegii prin violență, învățători care, pe scaunul de la catedră, fac extracții dentare micuților, distribuirea alimentelor pe cartelă, munca practicată de la vârste fragede, în timpul vacanțelor școlare, participarea la Cercul de fotografie de la Casa Pionierilor, dar și boala, stratificarea socială, prejudecățile și umilințele care atunci nu aveau titulaturi precum bullyingul sau discriminarea de gen etc.

Titlul romanului reprezenta deviza pionierilor care se rostea, în vremea comunismului, în cadrul adunărilor acestei organizații. Arsenia dorește cu ardoare să devină pionieră și i se împlinește dorința în clasa a doua, după ce înțelege că statutul social primează în fața meritelor școlare:

„[…] tovarășa mi-a zis doar atât:

– Bulța Arsenia, ești pe drumul cel mai bun. Bine-ai venit în rândul pionierilor.

Apoi s-a întors spre clasă și-a strigat:

-Pentru gloria poporului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza Partidului, înainte!

-Tot înainte! i-am răspuns într-un glas. S-a zguduit clasa, a tremurat un pic școala, numai ochiul închis al orașului nici măcar n-a tresărit.”

Dincolo de învelișul politic, ideologic al titlului cărții, semnificațiile acestuia trebuie puse în legătură cu destinul Arsenei, personajul care își spune povestea de la vârsta de cinci ani până în vremea adolescenței, în primele zile din decembrie 1989. Eroina romanului este o ființă puternică, câștigătoare în bătălii crâncene ale vieții, pentru care mersul înainte nu este o deviză comunistă, ci un îndemn la umanitate și la memorie. În acest sens, Tot înainte este pentru generația peste 40 de ani o carte a rememorării experiențelor legate de comunism, iar pentru cei tineri o lecție sui-generis de istorie, trăită pe viu.

Simboluri animaliere domestice populează confesiunile Arseniei. Aceasta imaginează o miraculoasă oaie care salvează copiii într-un salon de spital sau compară o vacă galbenă cu odiosul comunism. Micuța Arsenia identifică, la sugestia mamei, vaca galbenă din gospodărie cu amenințările insidoase și tragice ale comunismului: „Comunismul ăsta galben s-a întins peste câțiva ani, amestecându-se cu bătaia dintr-un salon de spital, cu piciorul rupt și-o poză mucegăind lângă placaj, cu atâtea compuneri și poezii recitate, cu insignele în care-i prins cel mai mândru drapel, cu jur să fiu un pionier de nădejde, cu tovarășa Sasz, la care țin din tot sufletul, mai ales că o să cresc și-o să mă despart într-o bună zi de ea, dar și cu socialismul dinților scoși la Măgura, și nu pentru că asta ar fi fost regula, ci pentru că unii învățători pot fi, până să ajungă directori, plini de zel. Să fii felcer cu niște copii care n-au cum să crâcnească înaintea ta e lucrul cel mai lesne din lume. Ai băț cioplit, iar când te plictisești îl scoți în față pe câte unul, mai mare și mai dintre codași, iei arătătorul de la harta iubitei noastre patrii, și dacă nu știe îl lovești până-i faci vânătaie în palmă. […] Vaca noastră galbenă s-a stins[…]. Vaca a fost acoperită încetul cu încetul de țărâna și mai galbenă decât fusese ea. Și-așa comunismul luminos despre care am auzit eu prima oară s-a dus și el, ca un sac zornăitor, bine astupat. de o movilă.”

Pendularea între perspectiva unui eu naratorial juvenil și a unuia matur, în care se simte dorința de împăcare cu trecutul, dar și suferința nedreptății sunt deosebit de expresive, conferind o încărcătură afectivă unor pagini epice, de neuitat.

Pe măsură ce Arsenia crește și timpurile se schimbă, aceasta își proiectează idealuri diferite, identificate cu ființe pe care le admiră, cu experiențe care îi plac. Astfel, la cinci ani, vrea, când va fi mare, să se facă „buna” și să i se pară că„nu-i nimic mai frumos pe lume decât să fii bătrân, căci atunci ești bun”. Fetița ar vrea să fie un copil de la bloc, care să se poată juca în voie, fără haine murdare și palme aspre, ar dori să nu-i pese că nu există niciodată mâncare. De aceea, ar vrea, când crește, să fie turistă. În acord cu lecturile copilăriei și cu joaca de-a indienii, Arsenia vrea să devină mai târziu și căpetenia pieilor-roșii. („Acolo, pe Poduri, e loc drept cât vezi cu ochii. Putem duce războiul după bunul nostru plac și, dacă mai găsim vreo doi copii, atunci o să fie pe viață și pe moarte.”).

Pentru că tipologiile sociale de succes sunt în anii ’80 cea de gestionar, de vânzător, copila visează și la destinul mătușii din Măgura, care este gestionară. („Să mă aplec spre galantar, să iau lopățica, să răscolesc prin bomboanele tari de acolo, să nu le pot lua din prima și să le sparg cu un cuțit lat, ca de tăiat oase. Și-apoi să pun în cornetul de hârtie, făcut din foaia gălbuie, ca pentru două sute de grame de bomboane.”).

Nici dorința de a fi comunistă nu e refuzată de copilul familiei Bulța, dar nici cea de a fi o prietenă a mătușii, o doamnă cu care ar sta la cafea, ar privi cu adorație un număr din Neckermann, ar discuta despre delicii culinare paradiziace. La ora de educație fizică, în chiloți negri și maieu, echipament specific acelor vremuri, ea visează la cariera de gimnastă, pentru care s-ar antrena zilnic, dar un profesor reușește să-i spulbere și acest vis.

Arsenia știe și ce nu ar vrea să fie: mamă „cu o droaie de copii”, nevastă, deși bunica o inițiază la vârsta de opt ani în viitoarea „carieră”, învățând-o cum să pună hainele la fiert, cum să limpezească rufele în apa rece a pârâului, cum să toarcă, să tricoteze, să coasă, activități pe care însăși autoarea mărturisea că le-a deprins. I-ar plăcea să fie „tovarășa de engleză”, profesoară de istorie, „cea mai grozavă croitoreasă”, dar și ca vărul mătușii, pentru că prinde infractorii. Mergând la cules de zmeură alături de tatăl său, pentru a câștiga bani, Arsenia visează să fie când va fi mare „cea mai grozavă culegătoare”.

La vârsta de aproape doisprezece ani, protagonista romanului Tot înainte muncește într-o vacanță de primăvară într-o livadă de meri, câștigând cu prețul multor eforturi și pericole, două sute cinzeci de lei. În magazia care servește drept dormitor, dormind pe o saltea murdară, „cade în somn ca într-un lac” și visează: „Astronaut, cum am visat cândva, n-o să ajung niciodată. Nici zână, cum am crezut că s-ar putea, într-un loc fără timp, dincolo de fiarele fără seamăn și de pădurea mișcătoare, căci am trecut de Scorpie și de Gheonoaie și-am coborât lin într-o curte unde stăpâna-i afară. Ce tare seamănă cu mama! Dacă mă strânge-n brațe, atunci n-o să mă lase niciodată din locul acela. Oare m-a strâns?”

Pe lângă tema comunismului, o problematică ce respiră în toate paginile sagăi familiei Bulța este condiția femeii. Tema aceasta, dar și imaginea societății românești în vremea comunismului situează romanul Tot înainte într-o bibliografie obligatoriu de parcurs de către un cititor care vrea să înțeleagă lecțiile istoriei, alături de titluri ca : „Sînt o babă comunistă” de Dan Lungu sau „Toți copiii librăresei” de Tatiana D. Niculescu.

Destinul Arseniei și viața grea din comunism amintesc de eroina Tatianei Țîbuleac din romanul „Grădina de sticlă”. Cele două fetițe se unesc în ficțiune și spun povești dintr-o viață trăită în vremea comunismului, dincoace și dincolo de Prut. Povestea Arseniei despre strângerea, spălarea și predarea sticlelor la școală sau la Centrul de colectare, pentru puțini bani necesari unei familii sărace, este relatată cu mult realism:

„Cu peria, așa se freacă până la fundul sticlei! zice mama. Greu se mai duce uleiul!

Numai cu apă, n-am avea nicio șansă să-l curățăm. Nici cu sodă n-ar fi bine, că ne-am face numai rană.[…]Așa că mama a umplut oala cea mai mare și-a pus-o la fiert, ce e cald topește dârele groase.[…] Acum însă vâr pămătuful pe gâtul subțire, grăsimea e mereu în cercuri, uneori face niște curcubeie,[…] De-un ceas frecăm la ele, îmi rup unghia-n etichetă, e chinul de pe lume să o răzui cât mai bine. Numai câteva plutesc în a treia apă, de limpezire.

Povestea Lastocikăi, din romanul „Grădina de sticlă”, despre „afacerea” strânsului, spălării și vinderii sticlelor, este la fel de crudă și pentru un copil adoptat, nu din afecțiune, ci pentru bani:

„Cu adunatul sticlelor, treaba nu se termina, trebuiau spălate ca să fie mai scumpe. Umpleam cada pe jumătate, mereu cu apă fierbinte, apoi le dădeam drumul pe rând ca să se înmoaie. Opărite, se curățau mai ușor, însă mâini sănătoase nu am avut niciodată. […]Când sticlele se înmuiau bine, încercam etichetele cu unghia. Dacă se dezlipeau ușor, începeam să rad săpunul. Aveam o răzătoare specială, fără toartă, pe care o țineam în dosul veceului într-un lighean de aluminiu. Acolo le spălam pe cele mai murdare. ”

Prin romanul Tot înainte scriitoarea Ioana Nicolaie își recuperează fragmente din propria biografie, împrumutându-și „vocea” personajului Arsenia Bulța care creează o imagină inedită, dar plină de suferință despre ultimul deceniu de comunism, încercând să răspundă la întrebarea clasică: „Ce mă voi face când voi fi mare?” Inocentă, dorindu-și la începutul cărții, să fie bătrână precum bunica, Arsenia va prelua din înțelepciunea acesteia, descoperind pe propria piele, o realitate a sloganurilor comuniste, a minciunii, a ipocriziei, valorificând atât cât se poate șansele unui copil într-o epocă totalitară.

prof. LOREDANA STAN