Mirabilissemper's Blog

Autoarea volumului ”Acolo unde cântă racii”, Delia Owens, scrie o emoționantă carte despre frumusețea mlaștinii, despre fauna și flora acestui spațiu și despre o locuitoare a acestor tărâmuri care încearcă să învingă, prin forțele sale, un destin strâmb întocmit. 442 de pagini despre supraviețuire, curaj, șansă, dar și despre discriminare, stigmatizare, segregare rasială și socială.

Cartea ar putea fi analizată ca având toate datele unui roman lacrimogen, melodramatic, aparținând literaturii de consum, escapiste, dar ”Acolo unde cântă racii” reușește să îndepărteze toate aceste etichete. Scriitoarea, având o licență în zoologie la Universitatea din Georgia și doctoratul în etologie la Universitatea din California, valorifică în roman această experiență profesională, nefăcând paradă de toată această cultură și realizând niște descrieri veridice, autentice ale ținuturilor mlăștinoase, văzute ca un ”spațiu al luminii, unde iarba crește din apă, iar apa curge către cer.”

Având două părți (”Balta”, ”Mocirla”) și un subiect care se desfășoară pe un dublu portativ (un plan narativ care urmărește evoluția personajului principal, Kya, începând din anii ’50- copilăria, iubirea pentru Tate și Chase- și altul care are o intrigă polițistă- moartea lui Chase, în anul 1969, procesul intentat Kyei), cartea continuă tradiția romanului american. Prin problematică, ”Acolo unde cântă racii” amintește de romanul ”Să ucizi o pasăre cântătoare”, vorbind tot despre nedreptate, violență, prejudecăți și intoleranță.

Supranumită ”Fata Mlaștinii”, mezina unei familii cu cinci copii, părăsită de o mamă sătulă să mai rabde agresivitatea soțului, Kya, fetița de șase ani, este apoi abandonată de tată și de frați, reușind să supraviețuiască în același loc în care a crescut, prin forțe proprii:”Chiar dacă n-a fost la școală decât o zi din viața ei- fiindcă ceilalți copiii au hărțuit-o -, s-a educat singură și a devenit o binecunoscută naturalistă și scriitoare. Îi spuneam Fata Mlaștinii; acum instituțiile științifice o recunosc drept Experta Mlaștinii.”

Putem spune că narațiunea are elemente de bildungsroman pentru că urmărește formarea acestui personaj, acțiunea concentrându-se pe anii copilăriei și ai tinereții, surprinzând singurătatea și nevoia de a evada din realitate prin iubire, experiență aducătoare de suferință și dezamăgiri.

Metafora din titlu apare în roman la pagina 138, în dialogul dintre Tate și Kya și se revelează drept un simbol al depărtării absolute, al recluziunii, al evadării din civilizația sufocantă, dar și ca un topos al armoniei cu propria ființă:

”- Atunci…ai face bine să te-ascunzi acolo unde cântă racii.[…]

– Ce înseamnă ”unde cântă racii”? Și mămica zicea așa.

Kya își amintea că mămica o încurajase mereu să exploreze balta: ”Du-te cât poți de departe poți- hăt departe, până acolo unde cântă racii.”

– Adică departe, în pădure, unde toate creaturile sunt sălbatice și încă se poartă ca niște sălbăticiuni.”

Romanul Deliei Owens este o pledoarie pentru întoarcerea la natură, este un imn închinat acesteia și o demonstrație că tărâmul acesta al bălților, mlaștinilor, noroaielor nesfârșite poate ascunde frumuseți nebănuite. Natura poate fi un minunat pedagog, vietățile sălbatice pot oferi instructive lecții de viață:

”Mare parte din ce știa învățase din sălbăticie. Natura o hrănise, o educase și o protejase când nimeni altcineva n-ar fi făcut-o. […]Puțini alții erau legați astfel de planetă și de viața sa. Cu rădăcinile înfipte puternic în pământ. Odraslă a acestei mame.”

Elemente de lirism al volumului sunt puse în valoare de minunatele descrieri ale ținutului acvatic, de poezia mlaștinii, dar și de inserțiile de versuri ale Amandei Hamilton, ficțiune în ficțiune, menită să arate o altă latură a personajului principal:

”Copil lângă copil

Ochi lângă ochi

Am crescut toți ca unul

Împărtășind suflete.

Aripă cu aripă

Frunză cu frunză

Ai părăsit lumea asta

Ai murit înaintea copilului.

Prietenă dragă, Natură Neîmblânzită.”

Interpretat, la o privire simplistă, ca un roman polițist și de dragoste, ”Acolo unde cântă racii” scris de Delia Owens, a fost recomandat cu înfrigurare și de creatoarele de conținut din online, ca o lectură potrivită pentru sezonul estival, la malul mării, în bătaia brizei, ceea ce dovedește aprecierea din partea multor categorii de public. Vara aceasta, vedeta livrescă a storyurilor marine a fost ”Acolo unde cântă racii”.

Loredana Stan

Despre scriitoarea Ludmila Ulițkaia se știe că este o personalitate a literaturii contemporane, consacrată prin cărțile sale originale, fresce ale societății ruse, dar și un avertisment împotriva totalitarismului.

”A fost doar ciumă” este o carte-scenariu, un text dramatic, mai degrabă, decât un microroman. De la începutul pandemiei, omenirea a căutat în ficțiune răspunsuri la marile probleme ale acestei epoci (așa cum a făcut-o, de altfel, dintotdeauna), chiar Ludmila Ulițkaia considerând că literatura este un depozitar al umanității. Cartea aceasta are o poveste interesantă așa cum au toate cărțile care transcend epoca în care se nasc. Scriitoarea ne avertizează că scenariul ”Ciuma” a fost scris în anii ’80, ca o ”lucrare-test” cu care să se prezinte la cursul lui Valeri Frid despre arta scenariului și a regiei. Scenariul acesta i-a arătat lui Valeriu Frid că Ludmila Ulițkaia știe totul și fără cursul acesta și nu a fost acceptată în cadrul acestuia.

Peste 32 de ani problematica volumului ”A fost doar ciumă” devine un subiect de actualitate, cartea putând fi interpretată și în cheie alegorică. Astfel, ”ciuma din timpul ciumei roșii” devine o poveste despre libertate, despre granița superfluă sau brutală dintre bine și rău, despre pierderea umanității, despre binele făcut cu aceleași instrumente ale opresiunii și terorii.

Cele 100 de pagini ale celui mai recent volum al Ludmilei Ulițkaia au o bază istorică reală și anume: ciuma din Moscova, din anul 1939. În interviul publicat la sfârșitul cărții, scriitoarea vorbește despre geneza cărții și despre relația dintre ficțiune și realitate: ”Despre această istorie puțin cunoscută în URSS, am aflat de la cunoștința mea, Natașa Rapaport. Tatăl ei, anatomopatolog, a fost direct implicat în povestea asta întâmplată la Moscova în 1939: el a fost acela care a făcut autopsia morților de ciumă. Au fost de fapt trei persoane cu totul. Un cercetător infectat în timpul experiențelor efectuate în laboratorul care pregătea vaccinul împotriva ciumei a plecat la o conferință la Moscova. Boala i s-a declanșat chiar în prima seară a sejurului, dar până atunci participase la o conferință și avusese contact cu o mulțime de oameni. Ei puteau la rândul lor să se infecteze și să răspândească ciuma. Găsirea contacților a fost lăsată în seama NKVD. Întreaga operațiune a fost condusă de Beria. La vremea aceea, oamenii erau obișnuiți- dacă te poți obișnui cu așa ceva- să fie sunați noaptea la ușă, să le dispară vecinii, să aibă parte de procese-fulger conduse de așa-numita ”troica”. În atmosfera aia, ”carantina” pentru care erau reținuți li se părea un dar picat din cer- ei aveau în minte numai arestarea, moartea prin împușcare sau trimiterea în GULAG. Celelalte personaje au fost ”scornite” de mine- știam doar de existența omului de știință care, convențional vorbind, ”a spart eprubeta cu virusul” și s-a îmbolnăvit de ciumă, despre doctorul care s-a izolat împreună cu primul bolnav și despre frizerul infectat din întâmplare care a murit de ciumă.”

Mărturisirea de mai sus clarifică și semnificația titlului cărții. Ceea ce părea o bagatelizare a epidemiei de ciumă se transformă într-un avertisment împotriva terorii. Epidemiile sunt un proces natural, dar teroarea care se instalează în încercarea de a pune capăt bolii poate fi veșnică și este creată de om, natura necontribuind în niciun fel.

Scriitoarea înfățișează magistral crâmpeie din viața unor oameni care sunt nevoiți să se confrunte cu o epidemie de ciumă. Evenimentele sunt înfățișate gradat, de la primele simptome de boală ale cercetătorului Meier, în hotelul Moskva, la carantina impusă de doctorul Zorin în spitalul Ekaterinski, la stabilirea contacților și ridicarea de către NKVD a tuturor celor care au venit în contact cu boala. Vestea apariției ciumei este anunțată autoritar în spitalul Ekaterinski de către medicul-șef Sikorski, ”care supraveghează măsurile de carantină în saloane”, scena surprinzând realist (în limbajul de lemn al epocii) și încercarea personajelor de a estompa realitatea, interesante fiind modalitățile diferite de a ascunde adevărul de către medici sau de către NKVD:

”– Dragi colegi! Azi dăm examenul de maturitate ca medici și cetățeni. În spitalul nostru e ciumă.

Tăcere mormântală. Sikorski continuă.

-E ciumă pulmonară la camera de gardă. Unul dintre tovarășii noștri s-a închis acolo cu bolnavul. E asigurată carantina, primul cordon sanitar. Acum trebuie să ne îngrijim după puterile noastre să nu se răspândească epidemia. Avem capacitatea s-o facem. Vom primi ajutor din toate părțile, dar sunt măsuri organizatorice pe care trebuie să le luăm și să aplicăm noi singuri.[…] Trebuie să ne punem de acord asupra unei boli infecțioase, o versiune care să nu provoace panică. Îi anunțăm că am instituit carantina pentru…

-Hepatită infecțioasă? propune timid cineva.

-Nu, nu merge. De regulă, boala Botkin nu se face a doua oară, și ar trebui să-i externăm pe cei care au făcut-o deja. Să alegem o boală care nu dă imunitate.

–Tifos! exclamă unul și câțiva se înviorează.

–E prea gravă!

–Influenza! propune femeia micuță.

–Perfect! aprobă Sikorski. Boală periculoasă, dar cu letalitate scăzută. Unde mai pui că e un cuvânt draguț și nu prea cunoscut. Deci carantină pentru influenza. Asta le comunicăm bolnavilor.”

Există în carte și personaje alegorice, de exemplu, Persoana Sus-Pusă, despre care în lista atașată la sfârșitul volumului se scrie: ”Cel mai puternic om în stat, după Stalin”. (Se pot realiza astfel dialoguri intertextuale cu literatura lui Orwell sau a lui Bulgakov, ca să nu dau decât două repere care sunt la îndemână.) ”Persoana Sus- Pusă care vorbește cu accent gruzin” rostește amenințări la adresa celor vinovați de izbucnirea pandemiei, în prezența Comisarului Poporului pentru Sănătate care îi ține isonul:

”Cred că nu-i vorba de sabotaj, ci de neglijența criminală a unui cercetător științific care lucrează la fabricarea vaccinului împotriva ciumei, răspunde prudent comisarul.

-Și neglijența criminală se pedepsește! O să-l pedepsim!”

Funcțiile acestor personaje care dețin puterea sunt accentuate pentru a arăta niște prezențe supraindividuale, niște entități aproape impersonale, care nu se definesc deloc prin umanitate, ci prin poziția socială. Aroganța, violența, umilirea, sunt unele dintre infinitele ”posibilități” prin care autoritățile ”ajută” la eradicarea epidemiei de ciumă.

Notațiile privind comunicarea nonverbală sau paraverbală a personajelor sunt importante nu numai pentru a arăta structura dramatizată a volumului, dar și pentru a crea atmosfera, pentru a descrie natura umană, relațiile interpersonale. Imaginea orașului, deși sumar schițată, din câteva tușe expresionist redate, în nonculori, este înfățișată cinematografic, pe fundalul nopților lipsite de viață: ”Comisarul se urcă în mașină. Stă lângă șofer. Traversează orașul cufundat în noapte. Numai clădirile instituțiilor sunt luminate. În locuințe e întuneric. Felinarele sunt rare. Ninge.” În poezia și pictura expresionistă iarna era înfățișată ca un anotimp al sfârșitului iminent, iar corbii adulmecau moartea. Ludmila Ulițkaia asociază simbolul acestor păsări funeste membrilor NKVD: ”Prin orașul adormit trec dubele negre ale NKVD-ului, Corbii. Ies dintr-un garaj cu porțile larg deschise și se împrăștie în orașul cufundat în beznă.”

Deschiderea porților spitalului, pe fundalul muzicii sovietice mobilizatoare și deschiderea ușilor bisericii în glasurile celor care vestesc nașterea Domnului este o scenă care avertizează asupra terorii instaurate de un regim totalitar în fața căreia ciuma pare doar un pericol minor. Dialogul final dintre medicul Kossiol și soția acestuia arată tragismul condiției umane, dificultatea alegerilor individuale, eforturile de a te ridica deasupra absurdului existenței.

”-Serioja? Am crezut că nu te mai întorci. Ce-a fost asta, Serioja?

Îl privește atentă, concentrată.

-Ciumă, Dina. A fost doar ciumă! spune zâmbind Kossiol și-i ia mâna osoasă între palmele lui.

-Ciumă, atâta tot? îl întreabă insistent Dina.

El dă din cap.

-Și eu care credeam…”

Albert Camus în romanul ”Ciuma” avertiza că ”bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată”, Ludmila Ulițkaia transmite în aceeași cheie alegorică un mesaj privind amenințările totalitarismului. Cartea ”A fost doar ciumă” lasă deschise niște întrebări care în zilele acestea devin tot mai stringente. În Afganistan, pe fondul retragerii SUA și al ONU, o instituție de anvergură internațională punea problema pericolului răspândirii noului coronavirus, ignorând tragedia declanșată de regimul taliban reinstaurat. Oamenii îngrămădiți în cala unui avion de transport mărfuri, mamele care își aruncau copiii dincolo de gardurile cu sârmă ghimpată, în brațele soldaților americani, femeile umilite și lapidate pe stradă, copiii și bărbații loviți și amenințați la tot pasul, toți aceștia, toți cei aflați în acest infern, puși în fața pericolului pandemiei sau al amenințărilor talibanilor ar alege probabil să se lupte cu boala și să exclame: ”A fost doar COVID”.

Loredana Stan