Mirabilissemper's Blog

Cezar Paul-Bădescu este îmi este cunoscut din emisiunea de promovare a cărților pe care o realiza la TVR2, “Cartea cea de toate zilele”, din postările de pe rețelele sociale, în care contribuie la civilizarea mediului cultural, din rarele apariții publice în care își prezintă romanele proprii, din articolele pe care le scrie în revista ”Dilema (veche)”. Are o superbă fetiță de șase ani și mărturisește că pandemia nu i-a adus temeri noi (apropo de titlul celui mai recent volum al său, ”Frica de umbra mea”), ci i le-a reactivat pe cele vechi.

Romanul său de debut, ”Tinerețile lui Daniel Abagiu”, a apărut în 2004 și a fost reeditat în 2012. Ediția a II-a pe care am citit-o are o ”Deloc prefață” scrisă de Mircea Cărtărescu, text introdus de autorul său și în volumul ”Creionul de tâmplărie”.

Depășind sonoritățile speciale ale titlului, cu aluzii nu dintre cele mai fine, cartea este un fel de ”Amintiri din copilărie… și din adolescență” scrisă în cel mai direct stil postmodernist, updatat la tipul de limbaj frust, contemporan. Biografismul, fragmentarismul, indeterminarea, ironia sunt armele postmoderniste cu care luptă scriitorul pentru a crea o carte care să nu fie uitată ușor.

Romanul este de tip puzzle, despre care Mircea Cărtărescu afirmă că ”arată ca o supă în care plutesc bucăți solide: carne, găluște, zarzavat. Zeama este un lung discurs despre ”formarea personalității” unui ins fără personalitate, în care defilează episoade-standard ale ”biografiei” celor fără biografie- marea masă a tinerilor crescuți în atmosfera specială a ultimilor ani ai comunismului.”

Cartea este structurată pe două planuri: un plan ficțional, care conține, povestiri în care erou este Dănuț, Daniel Abagiu, și un plan al realității, în care își face loc un eu biografic savuros, care explică realizările ficționale și pledează pentru sinceritate: ”Este evident faptul că Dănuț sunt eu însumi. Desigur, afirmația aceasta o să le amintească multora de celebra zicere a lui Flaubert.[…] jocul pe care-l fac eu aici e mai degrabă unul riscant, decât aducător de fericire. Sunt riscurile sincerității. Căci despre sinceritate e vorba- o sinceritate care se mișcă însă în limitele minciunii necesare oricărui produs artistic.”

În privința numelui ”ființei de hârtie” și al instanței narative care se confundă cu autorul, romanul clarifică acest aspect, desigur, în numele sincerității: ”nu mă omor după propriul meu nume. Niciodată nu mi-a plăcut Cezar, care sună mult prea pompos.[…] Cu numele de familie-și el complicat și artificios-povestea e mult mai simplă, deși i se datorează tot maică-mii. Pe taică-meu îl chema Paul (era chiar nume de familie), iar pe maică-mea, Bădescu. Când s-au căsătorit, maică-mea a început să facă nazuri, că taică-său a murit pe front ca un erou, că el a avut numai fete și că nu mai are cine să-i ducă numele mai departe. Și așa s-a ajuns la acest compromis.[…]am auzit la radio fantasticul nume Daniel Abagiu și m-a distras sugestia masturbatorie care se potrivea ca o mănușă[…]”

Dincolo de linia aceasta extrem de fină între realitate și ficțiune, care ambiguizează planurile narative, romanul acesta este o cronică subiectivă, plină de umor și de ironie, a epocii comuniste, o carte a memoriei, care conservă bucăți de istorie personală din copilăria și adolescența unui ”ins fără personalitate”. Generația celor care s-au născut și s-au format în anii comunismului sunt bucăți multiplicate, din acest ”Dănuț”.

Savuroase și declanșatoare de amintiri sunt paginile în care Cezar Paul-Bădescu descrie festinul culinar din timpul călătoriei cu trenul, spre mare: ”[…]venea momentul în care toți cei din compartiment își scoteau pachetul cu de-ale gurii. Pahare de plastic ”rabatabile”, roșii tăiate cu briceagul, termosuri, brânză, furculița de la briceag, pulpe de pui, piept de pui, castraveți, cârnați, cașcaval afumat, sarea din flaconul de medicamente-toate acestea îl amețeau pe Dănuț. Dar și mai tare îl amețea mirosul de ou fiert, care, după ce era anunțat de cele ciocănituri succesive în metalul de pe marginea măsuței, invada întreg compartimentul, cu atât mai mult cu cât provenea de la tot atâtea surse câți călători se aflau acolo.”

Primele experiențe amoroase ale naratorului sunt povestite tot cu umor, sfidând toate canoanele literaturii. De exemplu, portretul femeii iubite este astfel realizat: ”Până la urmă, ce rost are să fac eu divagații poeticești despre arcuirea sprâncenelor, rotunjimea fermă a sânilor sau pasul ei de domnișoară? Tot n-o puteți vedea. Dacă ai încerca să reconstitui femeile din elementele oferite de cei care ”le cântă”, ai ajunge la niște rezultate monstruoase: un gât lung, ca de lebădă, un păr bogat și negru ca noaptea, două buze foarte roșii, suspendate undeva, între păr și gât, plus un sân marmorean și o gleznă gracilă. Cum ai putea să iubești un asemenea obiect?”

Sfârșitul biografiei lui Dănuț e reprezentat de momentul în care acesta devine tată. Avatarurile de părinte, felul în care bărbatul participă la miracolul nașterii și al creșterii micuței ființei, sunt descrise în ultima povestire a romanului, ”Suferințele tânărului tată ” (o trimitere la ”Suferințele tânărului Werther”, intertextualitatea fiind o altă trăsătură a postmodernismului). Acest text a apărut în revista ”Dilema” și a fost preluat de aici de un site cu sfaturi pentru ”tinerele mămici”. Scriitorul transcrie trei comentarii ale unor mame înfocate care nu înțeleg unde e literatura și unde e ficțiunea.

Ultima parte a volumului conține o ANEXĂ în care e inserată o povestire care nu are legătură cu Dănuț, dar îi aparține unui eu virtual, mediatic, numită ”O călărire în zori” (din nou intertextualitatea, pastișa după Mihai Eminescu, pe care a realizat-o și Nichita Stănescu.)

Romanul, început original cu o ”Deloc prefață”, se încheie simetric, rotund, cu un text care se numește ”Deloc literatură”. Cezar Paul-Bădescu ar fi vrut ca acesta să fie titlul cărții, dar ”orice-o dată pus pe hârtie -devine literatură.”

LOREDANA STAN

MONSIEUR KARENIN este scrisă de Vesna Goldworthy, autoare născută la Belgrad, dar care trăiește din 1986, la Londra. Scrie în limba engleză și are o prestigioasă carieră academică, predând literatură și scriere creativă. Atât în lucrările sale științifice, cât și în cele de ficțiune este preocupată de comparatistică (de fapt, o cercetare de literatură comparativă, în cheie ficțională, este și acest roman). Volumul cu care a debutat în 1998 se numește ”Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination” și este o lucrare despre studiul Balcanilor și al identității europene, intrată în bibliografia marilor universități ale lumii.

Așadar, preocuparea pentru spațiul acesta geografic și pentru literatura comparată este una firească și se regăsește și în romanul MONSIEUR KARENIN, al cărui titlu trimite explicit la capodopera lui Tolstoi.

Și mottoul romanului, aparținându-i tot lui Tolstoi (”Doamne, numai de-ar putea termina cineva Anna Karenina în locul meu! E insuportabil”) stabilește dialogul intertextual pe care scriitoarea vrea să-l realizeze de la început.

Ea termină, într-un fel, cartea lui Tolstoi, generând o altă ficțiune despre existența modelelor pe care le-ar fi avut scriitorul rus în realizarea Annei Karenina.

Astfel, se naște o ficțiune la puterea a doua, un roman în roman, ”scris” de personajul-narator, Albertine, o franțuzoaică, fostă profesoară la București și Alexandria, căsătorită cu un ofițer, în Anglia, și cunoscându-l pe Monsieur Karenin, fiul celebrei femei care ar fi inspirat replica ficțională. Personalitatea acestui bărbat, ajuns la senectute, trecând prin atâtea experiențe de viață (adulterul mamei, sinuciderea acesteia, condamnarea ei publică, relația rece cu tatăl și sora după mamă, revoluția din 1917 și exilul familiei, integrarea în spațiul britanic) o cucerește pe Albertine, determinând-o să scrie o carte-surpriză despre contele rus pe care o intitulează ”Iarna lui Karenin”(”Aveam să-i scriu memoriile în locul lui.” ).

Acțiunea se petrece în anul 1947, într-o Londră devastată de război, într-o iarnă cumplită, nesfârșită, în care oamenii încearcă să-și vindece rănile marii conflagrații. Albert și Albertine, cuplul proaspăt căsătorit, sunt personajele cu care se deschide romanul, narat din perspectiva acestei femei tinere, debusolate, pentru care căsnicia ar putea fi eliberarea dintr-o tragedie personală (moartea părinților și a surorii).

Cartea stabilește nu doar un dialog intertextual cu o capodoperă a literaturii universale, ci este și o autentică reconstituire atât a lumii din Anna Karenina, dar și a epocii postbelice (de exemplu, soarta Germaniei și relația Imperiului Britanic cu aceasta): ”Străzile din Paris, București și Alexandria erau ca niște propoziții care foloseau aceeași sintaxă. Se retrăgeau în ele în fața naturii care le invada, în timp ce Londra i se deschidea, îi permitea s-o invadeze. Ajunsesem la concluzia că Londra e un oraș creat de oameni cărora nu le plac orașele, care în adâncul sufletului preferă satele, dar cu comoditățile vieții urbane.[…]Uneori casele se răreau și părea că suntem pe cale să lăsăm orașul în urmă, dar apoi așezările se aglomerau din nou în jurul nostru, șosele întregi, cu șiruri de oameni îngrămădindu-se în fața măcelăriilor și prăvăliilor de lactate; școli și biserici; scuaruri pustii; vile mari, plutind în spatele crengilor golașe ca niște vase de croazieră ancorate în apă mică. Și peste tot erau cratere lăsate în urmă de bombe, clădiri lipsă din șirurile de fațade identice, semănând cu găuri lăsate de extracțiile dentare.”

Interesant sunt înfățișate condiția femeii, emanciparea acesteia, încercarea de a-și cuceri independența, într-o lume a bărbaților, care fac războaie și refac configurația lumii după tragediile umanității.

Inserțiile din realitate (realizarea unui film după cartea lui Tolstoi, în care joacă Vivian Leight, la care Karenin și Albertine asistă, participă la petrecerea de lansare etc.), descrierile vii ale orașului Londra, determină ca această pendulare între ficțiune și realitate să gliseze insesizabil, atât de ușor, într-o parte sau alta și să-i inducă cititorului senzația că trăiește în lumea Kareninilor, în lumea Albertinei, sau în epoca de după al Doilea Război Mondial.

Romanul Vesnei Goldsworthy este alcătuit din 15 capitole cu titluri care incită la lectură și este deschis de un prolog și încheiat cu o postfață în care scriitoarea întărește caracterul de operă de ficțiune, marcând trei secvențe reprezentative pentru geneza cărții.

Portretul eroului eponim, istoria numelui său, sunt conturate din propriile mărturisiri, prin autocaracterizare:

”Ți se pare important că numele te definește, dar apoi te trezești reimaginat de contele Tolstoi. Eram ruși ortodocși, dar familia era de origine germană. Inițial ne numeam Hartung. Un nume german urât, pe care puțini ruși l-ar putea pronunța corect. […] Când au început să apară fragmentele din Anna Karenina, când a devenit clar că povestea lui Tolstoi era despre noi, oamenii au început să ne spună Karenin pe la spate, ca să arate că știu, că adulterina și bastarda ei nu se puteau ascunde. Eram încă un copil, și copiii erau și mai reticenți în legătură cu relația adulterină decât adulții. Îmi ziceau tot timpul micul Karenin. La început, răspundeam la acest nume ca să-i fac în ciudă tatei. Îmi plăcea Karenin mai mult decât Hartung, oricum: mă făcea să mă simt mai rus. În plus, Hartung era numele lui, și nu mai voiam să am nimic de-a face cu el după moartea ei. Numele […] a apărut în pașaportul meu Nansen, documentul cu care am călătorit după Revoluție, din ceea ce s-ar putea descrie drept o greșeală funcționărească. Am lăsat lucrurile așa. Originalul german ar fi fost și mai riscant la vremea aceea. […] Astfel că am ajuns în Marea Britanie sub numele de Karenin, dar ni l-am schimbat din nou, la scurtă vreme, în Carr. Pe ultimul l-am inventat, învățând lecția de la poporul dumitale, ca să devin invizibil printre englezi. Nu voiam să fiu un străin într-o țară străină. Cu greu poți găsi un nume mai discret decât Carr. Am renunțat și la titlu. Britanicilor nu le pasă de stupidele noastre coroane nobiliare mai mult decât ne pasă nouă de ale lor. Sau decât le păsa bolșevicilor. Oamenii de film adoră asta. […] Dar oamenii de film nu vor să audă ceva atât de complicat. Ei și-au găsit prințul rus. O știre în exclusivitate, asta le-ar plăcea să devin. Sunt mai Karenin decât oricine altcineva, viu sau mort, și asta-i incontestabil, zic ei.

Cartea este de apreciat și pentru replicile sale (adevărate aforisme) despre condiția umană (”Avem prea puțin timp să-i mulțumim pe cei vii. Dar o întreagă veșnicie să-i iubim pe cei morți.”) despre eroine literare (”Viețile fictive despre care citim -Anna a dumneavoastră, Emma Bovary a dumneavoastră – sunt mult mai autentice decât ale noastre, și nu numai în sensul că ele marchează mai profund, mai permanent lumea, în timp ce noi, așa-zișii oameni reali, dispărem fără urmă.”), despre ”războaiele femeilor”(”Știm prea multe despre războaiele bărbaților, dar războaiele femeilor […] sunt cele care ne condamnă pe toți la iad. Nu vrem să știm cum suferă femeile, deoarece ne dăm seama că nu ne putem îndeplini datoria de a le ocroti.”), despre moarte(”Singurul lucru corect pe care poți să-l spui în fața morții este: nu astăzi.”), despre ruși (”Rușii se împart în cei care nu vorbesc niciodată despre politică și cei care nu vorbesc despre nimic altceva.”; ”Noi, rușii, i-am iubit întotdeauna pe englezi mai mult decât ne-au iubit ei pe noi.”), despre Imperiul Britanic (”Eram în inima unui imperiu în care se spune că soarele nu apune niciodată. Mi s-a părut, atunci, și încă o vreme după aceea, că era inima unui imperiu în care soarele nu răsare niciodată.”), despre englezoaice (”Ele îmbătrânesc de parcă ar aștepta toată viața să îmbătrânească, de parcă ar ști tot timpul că la șaptezeci și optzeci de ani le va fi cel mai bine.”), despre pierderi (”Atâția oameni au fost violați și măcelăriți, cum a putut să cred că o absență a dragostei e o pierdere?) despre Londra (”Ai observat calitatea asta cameleonică a Londrei, felul cum se transformă în orice oraș european vrei? Deodată ești la Roma, sau la Paris, sau la Viena, […]. Deodată ești acasă.”)

O mare parte din carte este dedicată relației contelului Karenin cu mama sa, Anna. Pe parcursul conversațiilor dintre Albertine și Karenin, acesta evocând imaginea mamei, învață să o ierte și să nu-și urască tatăl care l-a îndepărtat de aceasta: ”Și trebuie să-ți amintești că am pierdut-o de două ori. Tata, groaznicul, plictisitorul meu tată, dragul meu tată mi-a spus, m-a mințit că murise pentru că, după ce l-a părăsit, nu voia s-o mai văd niciodată. Dar ea a venit acasă de ziua mea, în secret- când am împlinit nouă ani. M-am trezit și am văzut-o acolo, și am crezut că visez. Era o fantomă. Apoi, la scurt timp după ce mi-am dat seama că era chiar ea, că eram în viață, am pierdut-o din nou.”

Vestita scenă a morții Annei Karenina este reinterpretată, în viziunea personajului cărții Vesnei Goldsworthy:

”Ea era la gară. Pe vremea aceea, toate gările erau noi. Avea cu ea o geantă roșie. A aruncat-o la o parte, înainte de a sări. Când au tras-o, când i-au ridicat trupul de pe șine, probabil că cineva a luat geanta și i-a dus-o tatei. Empedocle și-a scos sandalele înainte de a sări în vulcan, le-a lăsat lângă crater, așa cum face cineva care intră să înoate în bazinul municipal cu intenția de a ieși prin același loc. Săritura mamei trebuie să fi fost diferită. Mi-o imaginez ca pe săritura cuiva care fuge panicat dintr-o casă în flăcări, care scapă în sfârșit.”

MONSIEUR KARENIN este un roman frumos, despre niște eroi ficționali nemuritori, invitând la relectura capodoperelor, la a iubi literatura. Iubiți literatura, vă rog!

LOREDANA STAN