Mirabilissemper's Blog

Te desparți de o carte după ce scrii niște rânduri despre ea, mulțumindu-i, cum poți, pentru clipele petrecute alături.

Titlul romanului îmi amintește de „Grădina de ciment” a lui Ian McEwan, amândouă, cărți la fel de curajoase, semănând și prin sondarea psihologiei copilului și a adolescentului.

Al doilea roman al Tatianei Țîbuleac are o problematică la fel de gravă ca și „Vara în care mama a avut ochii verzi”. De data aceasta, vocea naratorială îi aparține unei femei, iar acțiunea se mută în orașul Chișinău, în anii perestroikăi și mai apoi ai trezirii la viață a limbii române, „curtea” blocului în care Lastocika „se naște”, la vârsta de șapte ani, devenind un microcosmos.

Ca într-un puzzle, pe care îl construiește în fața noastră, personajul-narator ne poartă în timpuri diferite, scoțând din cotloanele memoriei poveștile care merită a fi spuse. Crescută la începutul vieții, la un internat pentru copiii orfani, Lastocika este înfiată apoi de Tamara Pavlovna, care îi oferă fetei un alt destin, învățând-o lecții dure de viață. Strânsul sticlelor, curățatul și vinderea acestora devine o meserie pe care eroina o deprinde cu greu: „Iată, să zicem, o sticlă. O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină, te putea îmbogăți. Asta dacă nu erai putoare sau bețiv, iar noi nu eram. Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam. Banii câștigați pe loc gol. Averea din nimic. Pentru ei și-a transformat ea viața într-o umblătură continuă. Pentru bani m-a crescut și pe mine. Nu din inimă albastră, cum am crezut în primele luni: pentru și mai mulți bani.”

Tema identității, condiția de orfan străbat permanent cele 188 de pagini. Eroina încearcă să afle care îi sunt originile și sfârșește într-o diatribă la adresa părinților, rostită la vârsta matură, când a devenit ea însăși mamă, medic, la București: „În toți acești ani, cel mai mult m-a chinuit gândul că ați făcut bine lăsându-mă, că a meritat. Nici minciuna nu ați știut să v-o alegeți ca niște oameni. Câini ați fost, de la început și până la capăt. Cățea m-ați vrut și pe mine. La București ninge întruna, iar în capul meu limbile se încurcă și îmi amorțesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert? De ce nu v-a spus nimeni că mai bine rămâneați morți? Morți, m-ați fi iubit mai tare. Morți, v-aș fi iubit mai tare.”

Problematica agresiunilor sexuale, a bullyingului, condiția femeii în comunism și în anii următori, relația dintre moldoveni și ruși, senectutea lipsită de facultățile mintale, neputința mamei care dă naștere unui copil bolnav, sunt câteva dintre aspectele care oferă cărții condiția unei opere valoroase.

Amprenta stilistică a Tatianei Țîbuleac, formată în „Vara în care mama a avut ochii verzi” este prezentă și în acest roman. Scriitoarea declara că a vrut să abandoneze lirismul primului roman și să scrie, într-un stil dur, despre o problematică pe care i-a însăși a trăit-o. Locul versurilor din „Vara…” este luat de notele fragmentare de jurnal, niște pauze discusive între unele capitole. De asemenea, cartea conține foarte multe cuvinte, expresii în limba rusă care accentuează condiția eroinei, pendularea ei între limba moldovenească („limba română, ca o unghie care îți crește în carne”) pe care încearcă să o învețe și pentru care are afinități și limba rusă, limba Tamarei Petrovna, pe care i-o impune Lastocikăi.

Fundalul social, existența în comunism, într-o republică mică aflată în componența Uniunii Sovietice, este bine prezentat. Cadrul acesta al narațiunii este prezentat realist, fără artificii stilistice.

Scriitoarea își exprima aprecierea pentru scriitorul Mircea Cărtărescu, care descrie în toată proza sa Bucureștiul. Probabil, se poate spune că Tatiana Țîbuleac iubește Chișinăul, orașul său natal, față de care simte nostalgia părăsirii acestui loc: „Chișinăul mi se părea cel mai frumos loc din lume, iar orășenii- mai mult decât oameni.”

Poezia vieții, redactată într-o estetică a urâtului sui-generis, luciditatea confesiunii sunt alte puncte forte ale romanului: „Atât îmi amintesc de la orele de pregătire pentru viață: cârnatul de ciocolată și cusutul în cruciuliță. Cu alte cuvinte, pentru viață am ieșit din școală pregătită beton. De restul-tac. Nimeni nu m-a pregătit de viol. Nimeni nu m-a pregătit de trădare. Spălat, mâncat, culcat: asta trebuie să știe o femeie. Nimeni nu mi-a spus că va veni o zi în care bărbatul meu – unul dintre băiețașii care la aceeași lecție ciopleau admirabil în lemn -se va căca în mâncarea și în curățenia mea și va pleca. Nici măcar la o altă femeie, nici măcar cu un scop precis. Pur și simplu, va pleca. Cam așa a fost cu pregătirea noastră pentru viață. Primești bătaie-freci un cârnat de ciocolată. Naști un copil bolnav-coși o batistă în cruciuliță.”

Autoarea este talentată și în privința realizării portretelor literare. Fauna umană, prezentă în „curtea” în care crește naratoarea, la Tamara Petrovna, este descrisă în tonuri vii, care „fac concurență stării civile”. Invalizi de război, evreice cultivate, prostituate, săraci cu duhul etc. toți sunt pedagogii Lastocikăi, de la care învață lecții ale suferinței.

Finalul cărții este reprezentat de opt rânduri, care, deși nu se vor poezie, sunt un poem al femeii care își îmbracă și dezbracă pielea, încercând să lipească cioburile celor trei vieți trăite:

„Îmi dezbrac pielea și văd doar cioburi.

S-au amestecat ca niște crupe.

zornăie.

Din trei vieți să-mi fac una-câte vieți mi-ar trebui?

O îmbrac la loc cu grijă.

să tac!

Să nu afle nimeni, să nu vadă, să nu înțeleagă.

Să se mire mai departe de atâta frumusețe.”

Câtă frumusețe născută din durere în romanul Tatianei Țîbuleac.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare -, Editura Metamorfosi, 2023, De libris – cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

”Preferatele mele erau bomboanele de sticlă, care nu-mi încleiau dinții ca urâțeniile de caramele. Zahar Antonovici mă lăsa să-mi iau două, nu una ca restul copiilor, pentru că eram orfană și aveam în gură mai mult amar. ”Bomboane în schimbul urechilor” preciza el, ca și cum ar fi stabilit din start, afacerea aceea cu ascultatul. Și începea. Vorbea rar, mult, mereu, însă niciodată despre același lucru sau despre același loc, ceea ce era neobișnuit pentru un bătrân și un fost soldat.

Uneori mi se părea că, fără ascultatul nostru, Zahar Antonovici, pur și simplu, s-ar fi uscat ca un copac fără apă. Sunt pe lume astfel de oameni care, dacă nu povestesc, n-au cum să trăiască. Pentru ei, pentru acești oameni, mereu frumoși și adeseori nebuni, viața trebuie să fie o poveste. Pentru că, doar acolo, între coastele ei moi și fermecate, se împacă ei cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările, pentru că știu. Știu că o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate. O poveste-chiar și cea mai scurtă, chiar și cea mai tristă-are mereu grijă să facă dreptate.”

Romanul Tatianei Țîbuleac este  o carte mică, de doar 122 de pagini, alcătuită din 77 de bucăți de text (un fel de capitole), dar generatoare de stări atât de diferite, de trăiri contradictorii.

Scriitoarea este născută în zodia balanței, la Chișinău, în anul 1978, trăiește la Paris de zece ani și nu este membră a Uniunii Scriitorilor din România sau Republica Moldova. Este mamă, este o femeie frumoasă, cu un aspect gingaș, în răspăr cu duritatea problematicii prozei sale. Considerând că viața sa cotidiană nu este departe de banal, plăcându-i singurătatea, se vede ”așezată” pe trei planuri: personal, prin cărțile sale, și dincolo de lumea aceasta (murindu-i mare parte din familia sa: tatăl, bunicii, surorile sale.) Ea declară că romanul său este despre neiubire și este destul de dur, nu este pentru copii, în rest, poate fi citit de oricine.

Scriitoarea și Marius Chivu vorbesc despre influența majoră pe care a avut-o cartea ”De ce fierbe copilul în mămăligă” scrisă de Aglaja Veteranyi asupra stilului ”Verii….”. Tema adolescenței, stilul alert, dur, confesiv,  caracterul de metaroman apropie romanul acesta de proza lui J.D. Salinger, Charles Bukowski, chiar Jack Kerouac. În schimb, relația mamă-fiu, așază ”Vara…” alături de romanul memorialistic ”Promisiunea zorilor” al lui Romain Gary. Deși cele două cărți sunt atât de diferite, nu am mai întâlnit până la ele o imagine atât de complexă a unei iubiri ieșite din canoane, dintre mamă și fiu. (O altă apropiere ar putea fi aceea că eroii celor două cărți- unul real și altul ficțional- sunt fii de emigranți.)

Dacă tot vorbim de apropieri ale romanului acestuia de alte opere de artă, se cuvine menționat și filmul „Mommy”, regizat de Xavier Dolan, care  poate fi considerat o replică în imagini a cărții scriitoarei basarabence, chiar dacă îi lipsește lirismul profund.

Cele mai interesante, originale, care ating cele mai sensibile coarde ale sufletului uman sunt, din punctul meu de vedere, teme precum: condiția tânărului rebel, problematic, diagnosticat cu o boală psihică, lipsit de iubire; omul aflat în fața morții; drumul de la ura viscerală până la iubirea dincolo de ființă.

Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” este un tratat de ”dezurâre”, un ghid de întoarcere a ființei în matca sa firească: ”Să dau acea vară înapoi ca pe o înregistrare și să ajung din nou  în ziua în care ea a a venit- grasă și mică- să mă ia de la școală de ziua ei. Să o dezurâsc și să-i spun că are ochi frumoși, înainte ca ea să mă fi întrebat.”

Subiectul cărții este simplu: un tânăr care se consideră ”un nimic” și mai de bun simț dacă s-ar fi înecat sau spânzurat sau împușcat, în ziua absolvirii unei școli pentru ”copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii”, zi în care mama sa împlinea 39 de ani, pleacă alături de aceasta într-o vacanță, într-un sat francez. Vacanța aceasta se dovedește ultima încercare de apropiere a celor doi. Rememorarea acestei ultime veri petrecute alături de mama este realizată din perspectiva unui narator ajuns la vârsta pe care mama o avea la începutul istorisirii acestei povești, un narator trecut prin experiențe traumatizante care și-au pus amprenta asupra sa: accidentul de mașină, alături de Moira, iubirea sa, mutilarea fizică și psihică, peregrinarea fără rezultate prin cabinetele multor psihiatri. Discrepanța dintre timpul povestirii și timpul narat întărește caracterul de metaroman al ”Verii…”: ”Acest capitol incoerent și lipsit de orice sens nu va ajunge, probabil în carte, însă îl las aici pentru orice eventualitate, în cazul în care cineva- vreun psihiatru sau vreun critic psihopat- va dori să stabilească cronologic ce s-a întâmplat cu mine în vara mamei.”

Portretul inițial al mamei este realizat cu o ură pe care o pot simți doar ființele tinere: ”nu o puteam suporta. Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez. În acele momente  […] o voiam pe mama moartă. Și dorința fiului e aproape să se realizeze, căci mama îl anunță pe Aleksy (căci așa îl cheamă pe eroul cărții) că are cancer și că până la sfârșitul verii va muri. Perioada aceasta e un prilej de rememorare a clipelor petrecute în familia marcată de tragedia morții surorii lui Aleksy, Mika,”cleiul, păianjenul nostru drag, care ne prinsese pe toți în pânza sa fermecată ca pe niște gâze și ne ținea acolo grămadă. Mika a fost singurul motiv pentru care ne-am simțit niște ani familie și nu ne-am ros beregatele dintr-odată, ca niște câini turbați ce eram.” 

Nevoia de dragoste a fiului Aleksy trece dincolo de imaginile dure ale cărții. Copilul resimte acut respingerea, neclintirea, tăcerea mamei, indiferența, alcoolismul tatălui și observă comportamentul normal pentru o asemenea tragedie al bunicii care deplânge atât moartea nepoatei, dar și ”nebunia” fiicei, mama cu ochii verzi: ”Mi-ar fi plăcut însă ca mama să-și fi amintit o singură dată și de mine- de celălalt copil al ei, împins în această lume de același  uter inconștient. […] În fiecare dimineață, după ce se trezea, se așeza pe un scaun în mijlocul camerei, cu mănușile Mikăi în poală și stătea așa până noaptea, când bunica o muta din nou în pat.[…] În toate acele luni femeia care m-a născut nu s-a uitat la mine niciodată, de parcă aș fi fost un loc gol. De parcă anume eu i-aș fi ucis-o pe Mika. Îmi amintesc cum mă duceam la ea plângând și încercam să o cuprind de genunchi sau de mijloc- mai sus nu ajungeam niciodată-, iar ea mă împingea cu piciorul ca pe un cățel păduchios.”

Laitmotivul ochilor verzi care dăinuie în amintirea fiului și după moartea mamei este o pledoarie pentru sensibilitate, pentru nevoia de iubire și de a vindeca rănile trecutului. Cartea este atât de picturală și accentuează imaginea ochilor frumoși ai mamei, în contrast cu portretul hidos pe care i-l construiește fiul: ”Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.” După șocul limbajului violent al primelor pagini, cu care naratorul își exprimă ura față de cea care l-a născut, imaginea ochilor verzi edulcorează impactul  portretului grotesc (coborât parcă din Goya) și arată disponibilitatea pentru iubire. Acesta este primul semn că legăturile dintre cei doi eroi ficționali vor fi reînnodate, că ura se va topi.

Alte laitmotive, cu semnificații profunde, sunt lanurile de floarea soarelui, macii, casa din satul din Franța, țara ”cea mai frumoasă de pe glob”, în care mama alege să moară, avându-l alături pe fiul său. Casa e chiar un personaj: ”casa era mereu plină de o lumină neobișnuită, care părea independentă de cea solară și avea o consistență străină tuturor felurilor de lumină pe care le văzusem până atunci. Lumina aceea era galbenă, aproape pulsatorie, iar dacă îmi mișcam mâna suficient de repede, o simțeam cum îmi pătrunde caldă în degete. […] Mie îmi plăcea să cred că toate avea o explicație – cum ar fi, spre exemplu, că cineva instalase deasupra casei o lupă enormă, care ne deforma treptat pe amândoi, urmând cine știe ce scop diabolic, dar fantastic.” Casa acesta a avut un model real, este casa familiei scriitoarei, locul în care aceasta a avut conversații profunde cu tatăl său, surse de inspirație pentru acest roman.

Secvențe emoționante sunt cele descrise pe plajă, la ocean, în plimbarea cu barca sau imaginea drumului de țară presărat cu maci și melci. Tânărul se transformă într-un îmblânzitor de melci, devenind un conducător al imperiului acestora: ”Îmi plăcea teribil că devenisem îmblânzitor de melci  […] ,dar mai ales îmi plăcea că cineva mă aștepta cu atâta bucurie neprefăcută. […] Datorită mie, melcușorii cei pierduți și inutili nu mai erau o colonie insignifiantă, un substitut temporar al câtorva maci perisabili. Melcii erau acum o forță, un imperiu, și aveau un conducător.” 

Între cele 77 de capitole ale romanului se regăsesc și zece monostihuri, niște definiții lirice ale ochilor mamei care la final, în cel de-al 76-lea fragment, sunt reunite într-un poem ce conferă lirism și sensibilitate cărții. Autoarea vorbește despre lirismul acestei cărți și spune că a încercat să fugă de el în romanul următor ,”Grădina de sticlă”.

Romanul începe atât de violent și se sfârșește într-o iubire metafizică, pe care doar o mamă și un fiu o pot simți: ”Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”. Naratorul rămâne în căutarea unui paradis care ar însemna retrăirea acelor zile din ultima vară, ca prima dată.

O mențiune se cuvine făcută și pentru plasticitatea, frumusețea stilului volumului Tatianei Țîbuleac, în care își fac loc și două expresii folosite în limbajul vorbitorilor din Basarabia: ”copturi” ”e bravo”.

Loredana Stan

”În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală.

Am lăsat-o să se chinuie aproape o oră, urmărind-o cum mai întâi s-a enervat, mergând încolo-încoace de-a lungul gardului, iar apoi a rămas în loc aproape plângând, ca un om căruia i s-a făcut o mare nedreptate.

N-am coborât nici atunci. Mi-am lipit fața de geam și am stat așa privind-o până au ieșit toți copiii- chiar și Mars în scaunul cu rotile, chiar și orfanii, pe care la poartă îi așteptau doar drogurile și ospiciile.

Jim, prietenul meu cel mai apropiat, mi-a făcut din mână și mi-a strigat să nu mă sinucid în vacanță. Era împreună cu părinții săi, care l-ar fi vândut la organe într-o secundă, dacă nu s-ar fi temut de gura lumii. Mama lui Jim, frumoasă și sidefată, a râs lung, cu bărbia ridicată și părul aranjat în trei straturi. Au râs și diriginta noastră psihotică, și proful de matematică, și directoarea- singurul om normal din toată școala. De fapt am râs toți ca de o glumă bună, pentru că chiar fusese o glumă bună. N-avea rost să ne prefacem când eram doar noi.”

Scriitoare educată în spiritul multiculturalității, născută la Strasbourg, trăind, studiind, predând  în Turcia, Spania, Iordania, Maria Britanie, America, o apărătoare a drepturilor femeilor, ale minorităților și a comunității LGTB, o iubitoare a orașului Istanbul, Elif Shafak este o personalitate cunoscută în domeniul literar și nu numai. Scriind în limba turcă și engleză, cărțile sale sunt construite pe o tematică deosebit de actuală: confruntarea dintre civilizații, Orient versus Occident, condiția femeii, imaginea familiei etc. Considerându-se o povestitoare, scriitoarea turcă pledează pentru o literatură născută nu neapărat din ceea ce cunoaștem, ci din ceea ce putem simți, ieșind din spațiul nostru identitar și explorând și alte medii culturale.

Acest lucru îl propune Elif Shafak  și în romanul ”Cele trei fiice ale Evei”, scris în limba engleză, apărut la editura Polirom, în anul 2017. Declarația de dragoste pentru orașul Istanbul, credința în existența unor făpturi supranaturale, djinii (în romanul acesta este un ”copil al cețurilor”), pledoaria pentru poveste, simplitatea și naturalețea stilului, sunt câteva amprente stilistice pe care le întâlnim și în acest roman.

Personajul central al cărții este Nazperi Natbantoğlu- Peri, cum îi spuneau toți, ”un om bun”, în ochii prietenilor și ai familiei: ”Susținea asociații caritabile, le vorbea celorlalți despre riscurile Alzheimerului și strângea bani pentru familiile nevoiașe; se oferea voluntară la azilurile de bătrâni, unde lua parte la concursuri de table, pierzând dinadins; căra mereu în geantă bunătăți pentru miriadele de pisici vagaboande din Istanbul și din când în când le castra pe propria cheltuială; supraveghea îndeaproape cum se descurcau copiii ei la școală; găzduia petreceri elegante pentru șeful ei și colegii de serviciu ai soțului ei; postea în primele și în ultimele zile ale Ramadanului, însă înclina să le sară pe cele din mijloc; aducea jertfă o oaie vopsită cu henna de fiecare Eid. Niciodată nu arunca gunoaie pe stradă, nu se băga în față la coadă la supermarket sau nu ridica vocea- nici măcar când fusese tratată nepoliticos. Era o soție, o mamă, o gospodină, o cetățeană și o musulmană modernă minunată.” Portretul acesta al personajului, prezent în prima pagină a cărții, trasează trăsăturile principale ale unei eroine ficționale, un alter-ego al autoarei. Povestea eroinei este reconstituită pe parcursul celor patru părți ale romanului, alcătuite din capitole scurte, cu titluri captivante, care pot exista și independent, dar între care există niște legături care trasează desenul ficțional al acțiunii.

Procedeul compozițional folosit în romanul ”Cele trei fiice ale Evei” este cel al narațiunii în ramă, acțiunea fiind structurată pe două planuri narative: prezentul, reprezentat de cadrul orașului Istanbul, în anul 2016 ; trecutul, reprezentat de imaginea orașului Oxford în anul 2000, dar și întoarceri în Istanbulul anilor ’80, ’90 (în prima parte a romanului).

Titlul capătă semnificație prin dezvoltarea firului narativ care urmărește existența lui Peri la Oxford, orașul în care studiază vreme de doi ani, unde cunoaște un profesor- mentor, Azur, și se împrietenește cu două colege: Mona ”- credincioasă și puternică” și Shirin ”-îndrăzneață și sigură de sine”, pe care le întâlnește în preajma atentatului de la New York. (”Trei musulmane la Oxford: Păcătoasa, Credincioasa și Nehotărâta”).

Problematica religioasă, credința în Dumnezeu, situează  personajele pe poziții diametral opuse. Cartea popularizează astfel, într-o manieră nepretențioasă, posibile curente de idei legate de morală, credință, existență.

Edificatoare este imaginea părinților lui Peri între care conflictele de idei sunt la ordinea zilei: ”Se potriveau întocmai ca o crâșmă cu o moschee. Iar încruntarea care le încrețea frunțile, răceala care le îngheța glasurile îi făceau să arate nu ca o pereche îndrăgostită, ci ca doi adversari într-un joc de șah. Pe tabla căsniciei lor, fiecare se străduia să înainteze, plănuindu-și următoarele mutări, capturând turnuri, nebuni și regine, căutând să-i dea celuilalt lovitura de grație. Fiecare îl vedea pe celălalt ca pe tiranul familiei, nesuferitul, și tânjea să spună într-o bună zi: ”Șah mat, șah manad, regele e învins.”

Aceeași tensiune existențială, dispută de idei, o întâlnește Peri și la Oxford, între ”cele trei fiice ale Evei”. Se adaugă și un conflict amoros și un final polițist care oferă imaginea unei cărți de succes.

Un aspect exotic al cărții, care are legătură cu românii este introdus în finalul cărții, în capitolul ”Dizgrația”: ”După moartea lui Spinoza, nu voise să-și mai ia alt câine. Dar hotărârea nu îl ținuse mult. Un pui de ciobănesc românesc ce nu avea mai mult de două luni fusese lăsat la ușa lui, cu o fundă aurie prinsă de zgardă -un cadou de ziua lui de la Shirin. Blană deasă și pufoasă, albă cu pete de un cenușiu-deschis peste tot. Liniștit și inteligent, un animal făcut pentru munți. I s-a părut cel mai nimerit să-i dea numele unui filosof român faimos pentru viziunea lui saturniană asupra lui Dumnezeu și a tuturor celorlalte. În plus, se potrivea cu dispoziția lui Azur. Așa că, de atunci, Cioran îl însoțea în plimbările lui.”

Capitolul ”Spitalul” poate fi citit ca o revoltă împotriva obscurantismului și a conservatorismului promovat cu asiduitate și în societatea românească (episodul soției care, după noaptea nunții, este dusă la spital, alături de întreaga familie, pentru a se verifica puritatea tinerei neveste.)

Dincolo de reproșurile care pot fi aduse cărții de către cititorii foarte pretențioși (clișee narative, episoade artificiale, ușurința tratării unor teme), câștigul principal al romanului e că pledează pentru dialog, diversitate, toleranță: ”Ideile trebuie combătute cu idei. Cărțile, cu cărți mai bune. Oricâte prostii ar spune, nu poți să înăbuși glasurile oamenilor. Să-i împiedici să vorbească nu e o soluție.” 

Loredana Stan