Mirabilissemper's Blog

”De-a lungul anilor, căsnicia lui Mensur și a Selmei își pierduse miezul, prefăcându-se într-o nucă găunoasă. Acum coaja crăpase și se treziseră de o parte și de alta a crăpăturii. Atmosfera din casă devenise înăbușitoare, apăsătoare, ca și cum aceasta ar fi absorbit tristețea locatarilor ei. Micuței Peri i se părea că albinele și fluturii de noapte nici nu intrau bine pe ferestrele deschise, că se și năpusteau îngroziți afară. Nici măcar țânțarii veșnic nesătui nu mai sugeau sângele Nalbantoğlilor, de frică să nu le soarbă odată cu el nefericirea. În desenele animate și filmele la care se uita Peri, muritorii de rând erau mușcați de păienjeni sau înțepați de viespi, iar pe urmă se transformau în supereroi și duceau o viață palpitantă. În cazul lor era tocmai pe dos. Puricii și gândacii, după ce veneau în contact cu familia Nalbantoğlu, căpătau deprinderi omenești, fiind striviți sub apăsarea unor sentimente care nu le erau de niciun folos.[…]

Nu mă omor după religie, nici după oamenii religioși, însă știi de ce-l iubesc pe Dumnezeu?[…]

Pentru că e singur, Pericim, ca mine, ca tine, a răspuns Mensur. Singur-singurel acolo sus pe undeva, fără un suflet cu care să vorbească- mă rog, poate câțiva îngeri, dar cât te poți distra cu un heruvim? Bilioane de oameni se roagă la El: ”O, Doamne, dă-mi reușite, dă-mi reușite, dă-mi bani, dă-mi un Ferrari, dă-mi aia, dă-mi aialaltă…” Aceleași cuvinte iar și iar, însă nimeni nu-și prea dă osteneala să-L cunoască. […]

– Gândește-te ce fac oamenii când văd un accident pe șosea. Spun imediat: ”Doamne ferește!” Poți să crezi așa ceva? Prima lor reacție e să se gândească la ei înșiși, nu la victime. Atâtea rugăciuni sunt copii la indigo ale altora. Apără-mă, iubește-mă, ajută-mă, toate țipă eu, eu, eu… Și mai numesc asta pietate; eu aș numi-o egoism deghizat.”