Mirabilissemper's Blog

Casa Olandeză, romanul scriitoarei americane Ann Patchett mă privește de mult din bibliotecă, îndemnându-mă să nu îl las să zacă în neuitare, să prindă aripi sub ochii mei. Făcând ceva documentare după lectură, aflu că acesta a fost a patra carte a autoarei, apărută la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, și că, la sfârșitul lunii iunie 2025, s-a lansat, la aceeași editură, romanul „O vară doar pentru noi”.

Ann Patchett, o scriitoare emblematică a literaturii americane contemporane

Scriitoarea Ann Patchett nu îmi era cunoscută, singura legătură pe care o aveam cu universul său ficțional era minunata ecranizare a romanului care i-a adus recunoaștere internațională, „Bell Canto”, în care am admirat-o pe actrița Julianne Moore. Cartea a obținut Premiul PEN/Faulkner și Orange Prize for Fiction, fiind inspirată de criza ostaticilor din Lima.

O cronologie sumară a vieții și activității literare ale acestei autoare consemnează faptul că Ann Patchett este născută în 1963, la Los Angeles, și că a crescut în Nashville, Tennessee, oraș în care locuiește și în prezent, fiind proprietara librăriei „Parnassus Books”, devenind o figură emblematică a susținerii acestor spații culturale independente. („Nu voiam să trăiesc într-un oraș care nu avea o librărie. Cineva trebuia să o facă. Mi s-a părut un gest civic.”)

Ann Patchett a absolvit în 1987 un masterat de scriere creativă al Universității din Iowa, una dintre cele mai prestigioase școli pentru scriitori din SUA. A debutat în 1992 cu romanul ”The Patron Saint of Liars”. A mai scris romanele Taft, The Magician’s Assistant, Fascinație, Comuniune. În 2023, Casa Albă i-a oferit distincția National Humanities Medal pentru contribuția sa remarcabilă la înțelegerea naturii umane prin literatură. În 2012 a fost inclusă de revista Time în topul celor mai influente 100 de personalități din lume. Romanele sale (State of Wonder, Run, Commonwealth, The Dutch House, Tom Lake ) au fost selectate drept Notable Books de către The New York Times și s-au regăsit pe lista NYT Best Sellers, confirmând atât aprecierea criticii literare, cât și succesul de public.

Într-un interviu acordat BBC, acum patru luni, scriitoarea americană mărturisea că nu are smartphone, că și-a păstrat telefonul vechi, cu clapetă, în felul acesta protejându-și creativitatea. Nu este împotriva tehnologiei, dar e conștientă cât de mult poate afecta concentrarea, iar scrisul, spune ea, cere timp nefragmentat și o anumită liniște mentală.

Deși nu folosește direct social media, prezența ei publică este vizibilă prin intermediul conturilor librăriei sale, Parnassus Books. Pe rețelele sociale recomandă cărți și autori, promovează evenimente culturale, interacționează cu cititorii. Pe YouTube, de exemplu, apare în seria The Laydown Diaries, unde prezintă noutățile editoriale ale săptămânii alături de câinele său, Nemo, și de colectivul librăriei. Clipurile au zeci de mii de vizualizări și surprind atmosfera caldă, prietenoasă a acestui spațiu cultural.

„Cea mai frumoasă carte”-simbolistica spațiului; tradiția romanului realist; dialoguri intertextuale

”This is the prettiest book I’ve ever had. I think it’s the prettiest book anybody’s ever had” („Aceasta este cea mai frumoasă carte pe care am avut-o vreodată. Cred că este cea mai frumoasă carte pe care a avut-o vreodată cineva.”), spunea Ann Patchett într-un interviu, referindu-se cu afecțiune și mândrie la romanul său, Casa Olandeză. Cuvintele elogioase au în vedere atât frumusețea copertei, cât și desfășurarea narativă splendidă și complexitatea personajelor.

De asemenea, scriitoarea explică alegerea copertei romanului, justificând decizia de a nu reprezenta vizual locul central al poveștii. Autoarea și-a exprimat vehement dorința apariției pe copertă, în toate edițiile cărții, a portretului lui Maeve, personajul principal în copilărie, așa cum apare descris în roman. Portretul nu a fost inspirat din realitate, astfel încât imaginea fetiței de zece ani, îmbrăcate în paltonul roșu, îndrăgostite de pictorul care a zugrăvit-o vreme de două săptămâni, este realizată în realitate de Noah Saterstrom, evocând atmosfera enigmatică și melancolică a romanului. Este o formă subtilă de întoarcere a ficțiunii în realitate.

Romanul Casa Olandeză se înscrie în tradiția romanului realist american, evocând teme și structuri narative care amintesc de clasici precum Să ucizi o pasăre cântătoare de Harper Lee sau Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain. Totodată, critica literară a remarcat în structura poveștii o reinterpretare modernă a unor basme, precum Hänsel și Gretel sau Cenușăreasa. Casa din roman este un personaj în sine, nu doar un spațiu fizic, decor al unei povești captivante, ci și un simbol afectiv, inseparabil de existența personajelor care își trăiesc viața între zidurile ei. Umanizată de privirea narativă, casa generează repulsie și dorința de evadare, dar în același timp fascinează prin opulență, reverie, memorie și legătura profundă cu trecutul. Este locul pierderii și al exilului, dar și al dorinței de apartenență.

Tradiția romanului realist-balzacian a consacrat ideea că mediul influențează caracterul, iar casa devine document sociologic, o reflectare a valorilor și conflictelor unei epoci. În acest sens, Casa Olandeză rescrie, actualizează această formulă narativă, aducând în prim-plan o reședință atipică pentru contextul american postbelic: o casă stranie, aristocratică, izolată de lume, care marchează viețile personajelor pe mai multe generații. Alegerea de a centra romanul în jurul unui astfel de spațiu îl face cu atât mai demn de interes în peisajul prozei contemporane. Astfel, imaginea acestui topos mi-a amintit, prin forța afectivă și simbolică a spațiului, de casa din romanul „Inocenții” al Ioanei Pârvulescu. În ambele cărți, casa nu este doar un decor, ci o arhivă sentimentală, un martor tăcut al copilăriei, al trecerii timpului. Ambele romane valorifică privirea retrospectivă a naratorului adult care își rememorează viața prin filtrul afectiv al locului în care a crescut.

Vocea narativă îi aparține lui Danny Conroy, care istorisește subiectiv povestea familiei sale, din care fac parte un tată implicat în afaceri imobiliare și o mamă dedicată unor cauze altruiste, dar distante de nevoile propriilor copii, Danny și sora lui, Maeve. Romanul se deschide cu secvența în care capul familiei, Cyril Conroy o prezintă pe Andrea, cea de-a doua soție, copiilor săi. Privită de fiica și fiul lui Cyril ca o intrusă, ca o mamă vitregă, Andrea este impresionată de Casa Olandeză, considerând-o ca și noul său soț, simbol al statutului social înalt. După ce tatăl moare, cei doi frați sunt alungați de Andrea, și își construiesc existența în afara casei, fără a reuși să se desprindă emoțional de ea.

Roman al formării, al confruntării dintre părinți și copii, al iubirii fraterne

Casa Olandeză este un bildungsroman, un roman al formării, al maturizării celor doi frați, mai ales a lui Danny, evocând parcursul său de la copilărie la maturitate, plecarea la internat, studiile de medicină, făcute din ambiție, pentru a cheltui fondul de studii moștenit de la tată, relația cu sora sa, grija pentru problemele ei de sănătate, ascensiunea în domeniul imobiliar, iubirea pentru Celeste etc. Relația cu sora sa, cu tatăl autoritar și cu mama absentă contribuie la formarea sa ca adult, evidențiind o maturizare forțată și marcată de traume.

„Aventura conștiinței” lui Danny începe în Casa Olandeză, în absența mamei, Maeve, fiind cea care are grijă de el, ca și Sandy și Jocelyn, cele două surori, angajate să se ocupe de universul domestic. Mama (Elna) este simbolul abandonului, dar și al sacrificiului pentru cauze umanitare. Din perspectiva copiilor, ea a ales să salveze străini, să plece în India și în alte colțuri ale lumii, urmând modelul Maicii Tereza, în loc să fie alături de ființele cărora le-a dat viață. Această alegere devine sursă de neînțeles și de suferință, mai ales pentru Maeve. Tatăl (Cyril) este distant, incapabil să-și exteriorizeze emoțiile, preocupat exclusiv de afaceri, un adevărat mentor pentru fiul său, care va urma aceeași carieră. El impune un model rece și autoritar mai ales în relația cu fiica sa, apropierea dintre Danny și tată fiind evidențiată în zilele de sâmbătă când colectează împreună chiriile din imobilele deținute, o experiență de inițiere, de care fiul își va aminti mereu. Mama vitregă, Andrea, este figura care distruge orice rămășiță de familie și siguranță pentru copii, este un summum al răului figurii materne, personaj care se naște, conform mărturisirilor autoarei, din frica ei de a nu deveni o mamă vitregă rea pentru copiii soțului său.

De-a lungul anilor, Danny și Maeve revin ca într-un ritual în fața casei, rememorând trecutul și încercând să înțeleagă traumele familiei lor. Nu este un simplu obicei nostalgic, ci un act de supraviețuire emoțională, iubirea dintre frați fiind o formă de rezistență, un refugiu afectiv: „[…]nu voiam să-mi petrec și puținul răgaz de care dispuneam stând în fața casei ăleia afurisite, dar, până la urmă tot acolo ajungeam: precum rândunelele, precum somonii, eram captivi obiceiurilor noastre de vietăți migratoare. Ne prefăceam spunându-ne că am pierdut doar casa, nu pe mama, nu pe tata. Ne prefăceam a crede că ceea ce am pierdut ne-a fost răpit de persoana care mai locuiește încă acolo.” Metafora vietăților migratoare simbolizează reflexul profund uman de a reveni la sursa durerii pentru a o înțelege, a o repara, dar și profundul sentiment al pierderii și al abandonului, al neputinței în fața nedreptății. Armele cu care cei doi frați luptă împotriva răului sunt solidaritatea, încrâncenarea și generozitatea.

În această cheie trebuie privite întoarcerea mamei în viața lui Maeve și acceptarea interiorizată a acesteia de către Danny. Este o împăcare cu trecutul, o recuperare a unor clipe prețioase, un act de iertare, dar nu de uitare. Ca o ironie a sorții, Elna și Andrea sunt aduse față în față, fiecare ispășindu-și păcatele, în Casa Olandeză, martoră a atâtor momente din trecutul acestor oameni. Finalul romanului este unul optimist, al continuității generațiilor, al valorilor materiale și afective pe care urmașii le preiau de la predecesori. Danny reușește să elibereze povestea familiei de sub semnul pierderii și al suferinței, prin intermediul fiicei sale, May, care transformă casa dintr-un loc al durerii într-un spațiu viu. Dincolo de continuitate și reconciliere, mesajul romanului Casa Olandeză poate fi interpretat și ca un avertisment legat de forța de durată a traumelor din copilărie, de povara afectivă pe care oamenii o poartă cu ei toată viața.

În esență, Casa Olandeză este o carte a memoriei și a pierderii, dar și a regăsirii de sine prin iubire, iertare și continuitate. Valoarea estetică a romanului este susținută de arta narațiunii, construcția unor personaje complexe, de abilitatea cu care sunt analizate traumele din copilărie. Casa Olandeză este cronica unei familii, pe parcursul a cinci decenii, dar și o meditație asupra condiției umane.În același timp, romanul aduce în discuție condiția femeii și așteptările rigide ale societății, deconstruind mitul maternității absolute și condamnând prejudecățile care definesc rolurile feminine.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Sticlăreasa de Tracy Chevalier a intrat în viața mea, grație Veronicăi D. Niculescu care anunța în decembrie 2024 apariția acestui volum, menționând că este cea de-a patruzeci și treia carte tradusă de ea. De la vederea copertei și cunoscând-o pe traducătoare, ea însăși o remarcabilă scriitoare, am anticipat valoarea estetică, literară a acestei cărți care spune povestea unei artizane a sticlei, a unei familii ce păstrează vie o meserie de odinioară, devenind, în același timp, un elogiu adus orașului Veneția.

Despre autoare și mecanismele inspirației

Tracy Chevalier este o scriitoare născută în America, dar trăiește în Londra de patruzeci de ani, fiind autoare a zece bestselleruri. Tracy Chevalier este recunoscută internațional, având premii literare și distincții academice notabile. Romanul care i-a adus notorietate a fost „Fata cu cercel de perlă”, tradus în patruzeci și cinci de limbi și adaptat într-un film nominalizat la Oscar, o piesă de teatru și o operă. Toate cărțile sale sunt o pledoarie pentru creație, pentru artizani și meșteșuguri, autoarea fiind fascinată de procesul din spatele realizării unor obiecte, fie că sunt romane, pulovere,  quilturi, perne pentru rugăciune etc., Tracy Chevalier declarând: „Fac multă documentare pentru romanele mele, deoarece acțiunea lor se desfășoară, în general, în alte vremuri și locuri. Dacă este posibil, îmi place să fac ceea ce fac personajele mele – astfel înțeleg mai ușor și pot descrie mai autentic. Așa că am încercat pictura când am scris „Fata cu cercel de perlă”; quilting pentru ”The Last Runaway”; broderie cu ac pentru ”A Single Thread”; mărgele de sticlă pentru ”The Glassmaker”. Am vizitat un atelier de țesut pentru ”The Lady and the Unicorn”.

Autoarea devoalează sursa de inspirație a celei mai recente creații, la finalul romanului, în „Mulțumiri”, vorbind despre întâlnirea, după lansarea unei cărți, la Milano, cu un cititor care i-a oferit niște broșuri despre mărgelele de sticlă din Veneția, folosite ca monedă de schimb, și i-a sugerat să scrie despre această ramură a sticlăriei în care femeile s-au putut implica în trecut. Subiectul sugerat a rămas în stare latentă, a crescut în mintea autoarei, care a dedicat ulterior cinci ani pentru realizarea romanului Sticlăreasa, perioadă care a cuprins și pandemia, context în care este plasată și eroina sa ficțională, la sfârșitul cărții. De asemenea, spațiul virtual contemporan păstrează fotografii ale autoarei alături de Georgio Terizzi, cititorul acesta providențial, scriitoarea menținând în aparițiile sale publice o relație apropiată cu lectorii săi, la o întâlnire punându-le acestora la dispoziție un carnet în care să-i noteze posibile teme ale unor cărți viitoare.

Saga familiei Rosso; timp alla Veneziana

Sticlăreasa este saga familiei Rosso, urmărind parcursul acesteia prin timp, de-a lungul a jumătate de secol de istorie a Veneției și a insulei Murano, între 1486-2022. Caracterul atipic al sagăi este dat de faptul că personajele rămân aceleași, martori și creatori ai unei istorii care curge neîntrerupt, sfidând legile firii, în Orașul Plutitor și în Insula Sticlei, unde viața și meșteșugul se împletesc, artizanii îmbătrânind altfel decât restul lumii.

Scriitoarea se folosește de conceptul de timp „alla Veneziana” și de metafora pietrei care atinge apa, în salturi, la intervale diferite, pentru a ajuta cititorul să înțeleagă curgerea neobișnuită a timpului în Orașul Plutitor. În incipitul romanului se realizează un dialog cu cititorul care este îndemnat să înlocuiască imaginea apei cu aceea a timpului și să pornească într-o călătorie, făcând salturi prin istorie, care îl poartă din Renaștere, până în prezent. Compoziția romanului, alcătuit din trei părți și șapte capitole corespunde acestei imersări în epoci diferite. Acțiunea fiecărui capitol se desfășoară într-un timp istoric distinct, conturând o succesiune cronologică ce traversează secole.

Imaginea familiei; Condiția femeii; Elogiul artei și al sacrificiului pentru creație

Capitolul I joacă un rol esențial în conturarea imaginii familiei Rosso și a poziției acesteia în breasla sticlarilor din insula Murano. Autoarea excelează în redarea aspectelor de viață cotidiană, zugrăvind scene vii în care fiecare personaj este conturat cu realism, surprinzând și ierarhia din interiorul unei familii conservatoare în care în care rolurile sunt bine definite, iar tradiția dictează dinamica relațiilor. De asemenea, este prezentată organizarea breslelor, a atelierelor de sticlărie, evidențiindu-se regulile stricte, ierarhiile bine stabilite și transmiterea meșteșugului din tată în fiu, într-un univers guvernat de tradiție, disciplină.

Orsola Rossi, personajul central al romanului, eroina care luptă în toate epocile pe care le străbate pentru recunoaștere atât în propria familie, cât și în societate, polarizează întreaga construcție narativă: ei i se atribuie perspectiva dominantă, iar prin experiențele și memoria ei se coagulează toate firele narative, care se întrețes din trecut până în prezent. Orsola, care la începutul romanului are nouă ani, vede atelierul ca pe un microcosmos, ca pe un spațiu al rânduielii masculine. Imaginea simbolică a dansului din atelierul de sticlărie, așa cum este percepută de Orsola, transformă spațiul muncii într-un univers ordonat, ritualic, cu un ritm interior profund. Meșterul nu este doar un simplu lucrător îndemânatic, ci dirijorul unei coregrafii colective, în care fiecare gest, fiecare intervenție au un rol esențial în echilibrul întregului ansamblu. Este o viziune poetică a efortului istovitor, atelierul fiind văzut ca un spațiu al energiilor creatoare, subliniindu-se frumusețea, armonia trudei comune și respectul față de meșteșug:

„Atelierul Rosso angaja garzonetti ca sa alimenteze cuptorul și să măture pe jos, ca să pună uneltele la loc și să aducă apă ca să le potolească setea neîncetată muncitorilor. Dacă rămâneau acolo timp de cinci ani, deveneau garzoni și făceau o ucenicie de șase ani, ca să învețe de la Lorenzo și Paulo. Orsola adora să se uite cum  garzoni roiesc în jurul tatălui ei ca într-un fel de dans, îngenunchind ca să sufle prin țeavă și să umfle sticla topită în timp ce el o răsucea, luând vergeaua de la el ca să o reîncălzească în cuptor, întinzându-i unelte de lemn sau de metal – palete, clești de tăiat ori de apucat, foarfeci – atunci când avea nevoie de ele, așternând foiță de aur, încălzind bucăți mai mici de sticlă până la temperatura potrivită pentru a fi adăugate la ce lucra el, desprinzând piesa de la capătul țevii de suflat și ducând-o, între niște suporturi, la cuptorul de recoacere unde urma să fie răcită. Meșterul se afla în centrul unui dans, era dirijorul care conducea tot ce se petrecea în jurul său. Totul avea un ritm lin; așa trebuia să fie, astfel piesa nu ieșea bine. El rareori spunea altceva în afară de câte o comandă sumară. În unele ateliere, bărbații cântau și ziceau glume sau istorioare despre femei ori bărci, dar Lorenzo Rosso prefera să lucreze în liniște. Muncitorii lui se supuneau; dacă nu le convenea, se mutau la alte ateliere mai gălăgioase.”

Chiar dacă personajele trăiesc într-un univers în care timpul pare că are răbdare cu oamenii, Sticlăreasa se deschide cu moartea tatălui Orsolei — o secvență redată pictural, cinematografic — și se încheie cu moartea lui Stefano, soțul acesteia. Între aceste două momente-limită se desfășoară un întreg univers al vieții: nașteri, căsătorii, lupta pentru afirmare, efortul de a păstra tradiția și dorința profundă de supraviețuire a unui meșteșug ancestral. Fiecare epocă istorică este reconstituită prin intermediul unor personaje și evenimente relevante pentru influența acestora asupra spațiului artizanilor sticlei. Realitatea și ficțiunea coexistă armonios: personajele romanului se intersectează cu figuri celebre, precum Casanova sau Joséphine, soția lui Napoleon Bonaparte, supraviețuiesc ciumei din 1575, trăiesc sub dominația austriacă, sunt martore la construirea podului care leagă insula de continent, asistă la transformarea Veneției, dintr-un centru al comerțului, într-o destinație turistică, adaptându-se la prezentul tehnologizat al gadgeturilor și telefoanelor smart.

La finalul primului capitol din partea întâi a romanului, intitulată Cupe, mărgele și delfini, este inserată secvența întâlnirii Orsolei cu Maria Borovier, inventatoarea mărgelei rosetta — un episod care funcționează ca o veritabilă punere în abis a întregului roman Sticlăreasa. Acest moment anticipează teme importante ale operei: condiția femeii într-o lume patriarhală, lupta pentru recunoaștere, relația dintre artă și identitate, dar și fragilitatea și perseverența, trăsături reflectate simbolic în însăși materia sticlei. Decizia Orsolei de a continua să lucreze la lampă, învestită afectiv cu sensuri materne, sugerează o naștere simbolică a propriei vocații și identități. De asemenea, dialogul dintre copila Orsola și maestra Maria Borovier, oferă una dintre cheile de lectură a cărții – un roman al condiției femeii, dar și al elogiului artei și al sacrificiului pentru creație:

„-Sticla-i așa de greu de mânuit.

– Asta-mi și place la ea. E o amantă imprevizibilă; bare propriile ei reguli. Trebuie să mai exersezi înainte să-i arăți mărgelele lui Signor Klingenberg. Trebuie să n-aibă niciun motiv să te refuze. În sticlărie nu există femei fiindcă munca noastră trebuie să fie perfectă ca să fie acceptată de bărbați, iar în cazul sticlei nu există perfecțiune.

-Și totuși, dumneavoastră lucrați în sticlărie.
Maria Borovier a ridicat din umeri.

-Eu sunt o anomalie. Excepția care întărește regula. Dar bănuiesc că nu va mai dura foarte mult până când femeile vor fi acceptate în lumea sticlei. Sute de ani.
S-a uitat lung la protejata ei.

-Ești sigură că vrei să-ți petreci toată viața bătând la ușa atelierului?

-Poate că da.

-Atunci încearcă să te vezi în viitor, câștigându-ți traiul. Făcând mărgele pentru domni, pentru contese și chiar împărătese. Imaginează-ți că te refuză. Din cauza unor toane, a unor gusturi schimbătoare, a războaielor, a ciumei și-a sărăciei. Lucruri asupra cărora n-avem control. Poți să-ți imaginezi toate astea și să mai vrei să lucrezi la lampă?
Orsola a privit peste apa schimbătoare, strălucitoare, gândindu-se la drumul schimbător, strălucitor și imprevizibil care se așternea dinaintea ei.

-Da, a răspuns în cele din urmă. Vreau.
Fiindcă era deja atașată de lampa ei ca de-un copil.”

Aspirația către împlinirea prin iubire; caracterul complex al romanului

Sticlăreasa este și un roman al aspirației către împlinirea prin iubire, în care dimensiunea afectivă se împletește subtil cu destinul social și artistic al protagonistei. Iubirea pentru Antonio reprezintă, pentru o vreme, o formă de împlinire afectivă pentru Orsola, dar, se transformă într-o o aspirație profundă, o chemare interioară la care se întoarce mereu, în ciuda timpului și a alegerilor impuse de realitate. Orsola face o căsătorie reușită cu Stefano, menită să salveze atelierul și să asigure continuitatea unei tradiții meșteșugărești aflate în pericol — o alegere rațională, dictată de responsabilitate și datorie.

Romanul Sticlăreasa are o și dimensiune socială și morală, abordând indirect teme precum discriminarea rasială, etnică și identitară, într-un context istoric stratificat. Introducerea personajului Domenego, un gondolier de culoare, este inspirată de tabloul lui Vittore Carpaccio, „Miracolul relicvei Sfintei Cruci la Podul Rialto”. În această pictură, autoarea a observat prezența unui gondolier african, un detaliu vizual care i-a revelat existența persoanelor de culoare în Veneția secolelor trecute, dar și realitățile ascunse ale sclaviei și ale discriminării, adesea ignorate în reprezentările idealizate ale orașului. Prin personaje ca Jonas sau Klingenberg se atinge problematica nedreptăților istorice, recuperându-se o istorie subterană a Veneției, o dimensiune umană adesea estompată de imaginea romantică a orașului lagunar.

Așa cum însăși autoarea afirmă, Sticlăreasa nu este un roman al realismului magic, ci unul profund ancorat în realitatea cotidiană: în trudă și meșteșug, în grija creșterii copiilor, în confruntarea cu ciuma, războiul și sărăcia — o istorie a supraviețuirii prin oameni și obiecte fragile.

Sticlăreasa de Tracy Chevalier este un roman complex, rezultat al unei riguroase munci de documentare, care evidențiază încă o dată rolul literaturii nu doar în învățarea istoriei, ci și în apropierea generațiilor tinere de epoci uitate, făcând trecutul viu și deschis unor dezbateri actuale.

LOREDANA STAN

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025