Drăguțe zile în care te întâlnești cu specialiști în educație. Copii care își asumă nota mică și aleg să scrie la bac subiecte despre viziunea lor despre literatura predată în școală, ode aduse copiilor ”imperfecți”, elogii pentru cei de nota 10, poze cu capturi de ecran ale unor mesaje de la elevi mulțumiți de efortul unei profesoare, mesaje cu mândria față de eroismul elevilor care au stat în casă și au învățat. Toate sunt de aici, din spațiul virtual. Aleluia!
sursa poză :Pinterest
-un film despre viața actriței Jean Seberg, despre problematica rasială, violență și vulnerabilități umane.
despre viață și moarte:
”- Ca un ciorchine de strugure din care tot mănânci e lumea, Hulda scumpă! Să știi că eu mă simt bătrână! Dar m-am gândit mult în anii când timpul se târa încet de tot și soarele părea că nu se mișcă pe cer ce înseamnă să îmbătrânești. E foarte simplu. Când te naști, ai toate lucrurile din lume de făcut pentru prima oară, absolut toate, pe cele însemnate și pe cele fără importanță. Pe măsură ce le faci și pe unele, și pe altele și îți rămân tot mai puține noi-nouțe, se cheamă că îmbătrânești. Ca și cum ciorchinele de strugure cu mii și mii de boabe diferite se tot împuținează, până când nu-ți mai rămâne nimic de înghițit prima oară. Primul căscat, primul zâmbet cu buzițele încă nedeprinse, ușor coborâte într-o parte- o, îmi amintesc când mi-ai surâs prima dată, fetițo, mi-ai mângâiat fața cu lumină. Acum zâmbești întocmai ca bunica și ca tata…Primul pas, numai primul înseamnă totul. În el sunt cuprinși toți pașii viitori. Apoi, pe măsură ce viața continuă: cum o fi , te întrebi pe la doisprezece-treisprezece ani, și tu chiar la vârsta asta ai ajuns acum, când o să porți strai de mătase și o să pui perle în jurul gâtului, la nunta ta. Și când o picătură mică de sânge îți arată trecerea, și-apoi nici asta nu mai e de făcut niciodată pentru prima dată, deși abia apoi e bine, nu de prima dată, ți-o spun, pentru că în curând te măriți și trebuie să știi. Apoi cum e prima călătorie, prima dată când vezi marea, dacă ajungi s-o vezi, eu n-am văzut nicio mare, în viața mea, deși uneori am visat-o. Nimeni n-o pornește pe mare de bunăvoie, la noi, dar eu m-am întrebat mereu cum cum o fi să plutești pe o corabie. Tare mi-aș fi dorit să aflu! Și-apoi naști cel dintâi copil. Când am știut prima dată că port copil în mine, a fost ca și cum totul căpăta înțeles, eram deja în altă viață. După ce ajungi la zece copii și o droaie de nepoți, între care tu cea dintâi, nevăstuica mea scumpă, nici nu mai bagi de seamă asta.
Și toate lucrurile de făcut prima dată sunt învăluite în mare neliniște, și curiozitate, și așteptare, și nerăbdare. Asta înseamnă tinerețe. La început nu se vede gaura în ciorchine, dar de la jumătatea vieții încolo se arată codița fără boabe și deja uscată. Bărbații, mai cu seamă, suferă când văd lipsa, îi înnebunește golul. Mai repede decât crezi, doar boala îți oferă asemenea stări noi, boala și gura lumii, dacă-ți place s-o asculți, ba chiar dacă nu-ți place, dar și boala, și gura lumii îmbătrânesc. Iar apoi, în sfârșit, mai rămâne un singur lucru de făcut prima dată. Ești bătrân într-adevăr, Hulda, când nu ți-a mai rămas decât o singură noutate: să mori. Prima dată în viață când mori! Ce nou e și lucrul ăsta, până la urmă!”
Mircea Cărtărescu vorbea, cu ocazia lansării celui mai recent volum al său, și despre tipurile de lectură prezente în zilele noastre, în rândul consumatorilor de literatură: lectura empatică (în care cititorii intră în pielea personajelor, sunt răvășiți, impresionați de cărți, fără să fie interesați să caute motive ale plăcerii livrești) și lectura cerebrală, profesionistă (care invită la reflecție, analiză, interpretare, găsind răspunsuri la întrebarea ”de ce ți-a plăcut cartea?”). „Toți copiii librăresei” predispune la ambele tipuri de lectură. Pentru mine, a fost madlena care mi-a redeșteptat emoții, senzații, mirosuri, amintiri despre perioada dinainte de 1989.
Din punctul de vedere al reconstituirii vieții din comunism, al prezentării condiției femeii în acea epocă, „Toți copiii librăresei” poate fi așezată alături de cărțile Ioanei Nicolaie (”Pelinul negru”, ”Cartea Reghinei”) sau de ”Sînt o babă comunistă” a lui Dan Lungu.
Matei Vișniec, în ”Iubirile de tip pantof Iubirile de tip umbrelă” face din Rădăuțiul natal un cosmos, așa cum și Veronica D. Niculescu construiește un asemenea univers în micuța librărie din orașul Pitești. Cartea reprezintă confesiunile Silviei Albu, o tânără de douăzeci și trei de ani, care se întoarce în Piteștiul natal, după un exil impus de familie, în Sibiu, unde a stat la o mătușă, vreme de 5 ani, pentru a naște și a înmormânta rodul iubirii ei nelegitime.
Romanul are ca motto versurile lui E.B. Yeats:
Come away, O human child!
To the waters and the wild
With a faery, hand in hand,
For the world’s more full of weeping than you can understand care sunt o pledoarie pentru păstrarea inocenței și a purității copilăriei. În cheia aceasta poate fi interpretat și titlul romanului: dorința de candoare, o metaforă a rezistenței împotriva răului și urâtului din lume. Mica librărie devine o oază a puținelor bucurii ale spiritului, o insulă a libertății interioare. Librăreasa este stăpâna acestui univers.
Cartea este și un delicat roman de dragoste dintre o librăreasă și un ceasornicar, individualizați prin nume, cu istorii personale interesante și cu dorința vindecării sufletului prin iubire. Scriitoarea însoțește fiecare personaj, „toți copiii”, dar și maturi precum ceasornicarul, obsedatul, măcelarul, infirmiera, inginerul proiectant etc., nu doar pentru a descrie medii sociale diferite, dar și pentru a realiza o radiografie veridică a societății, o monografie a vieții trăite în comunism cu toate privațiunile și nenorocirile aferente (lipsa de alimente, raționalizarea acestora, raționalizarea furnizării energiei electrice, a apei calde, orașele sufocate, înghițite de clădiri lipsite de personalitate, statutul umilitor al intelectualului, cenzura presei, cultul conducătorului iubit etc.). Anii ’80 sunt creionați și prin referințe muzicale, livrești, dar și prin descrierea unor obiecte care definesc memorabil această epocă (gumele chinezești, florarele, echerele, sticlele de Pepsi, ciocolata chinezească, vata, păpușile Arădeanca etc.)
Prologul așază „În ramă” povestea de iubire, tristețe, solitudine a Silviei Albu, într-un cronotop descris realist, dintr-o perspectivă narativă obiectivă: „Într-o sâmbătă pe la prânz, un pic după ora la care copiii cei mai mici se întorceau de la școală, iar o parte dintre cei mai mari intrau la ore, dacă ai fi stat pe băncuța din fața blocului-turn aflat chiar pe granița dintre un cartier înverzit de la marginea Piteștiului și drumul spre gară,[…]. A parcurs latura dinspre stradă a Complexului, a trecut de colțul cu Artizanatul, unde nu intra nimeni niciodată, și abia ajuns în fața Frizeriei a încetinit un pic.[…] La intrarea în Poștă, în partea stângă, chiar lângă ușile largi, erau ferestrele înalte ale unui ghișeu. Dacă urcai pe câteva trepte de piatră, vedeai tot ce era expus în vitrină: ilustrate cu orașul, cu pisici și cu artiști de cinema, ziarele Scânteia și Scânteia Tineretului, revistele Luminița și Cutezătorii.[…] Acolo, chiar după colț, era Ceasornicăria.[…] La Sifoane, a așteptat lângă vitrină să plece clienții […] La Pantofar, Mădălin a ajuns cu respirația tăiată[…] Abia la colțul Cinematografului s-a oprit și s-a apucat să-și numere comoara[…] rămas o vreme acolo, la umbră, lângă cele trei afișe: cu filmul care rula în zilele acelea, cel care avea să ruleze săptămâna viitoare și cel care avea să vină după aceea. Și-a zis că la acesta, anunțat sub plăcuța cu ”În curând- 17-23 iunie 1983”, un film cu Piedone, sigur o să meargă și el cu copiii din bloc.[…] În dreapta Cinematografului era Măcelăria. Mădălin putea să vadă de unde se afla că e goală. Nici marfă, nici clienți.[…] În dreapta, un pic mai departe, era Cofetăria. Acolo, la etaj, puteai să stai să mănânci o înghețată. […] Totuși, când s-a desprins de peretele Cinematografului, a luat-o înspre Librărie, nu spre Cofetărie.[…]Librăreasa, o femeie tânără și frumoasă, le arăta cele două modele, cu coperte tari legate cu șnururi. Fetițele și-au ales câte unul, apoi au cerut și lipici Pescăruș.[…]În curtea largă din spate păreau să se adune toți oamenii care erau la ora aceea în zonă, ieșeau de peste tot, din case sau de la serviciu, în vreme ce în față, la Alimentara pustie, nimeni nu era interesat de rafturile în care zăceau aceleași câteva produse acoperite cu un strat fin de praf: sticle de apă minerală și oțet, borcane de compot de pere, conserve de pește, bulion și muștar, ceva biscuiți, praf de curățat oalele și săpun gălbejit.” Nu întâmplător, reperele spațiale ale acestui cadru transcris mai sus sunt scrise cu majusculă pentru că ele compun o geografie imaginară a unei lumi dominate de gri, sărăcie, suferință.
Cele douăzeci și opt de capitole cu titluri sugestive refac povestea de viață a tinerei de douăzeci și trei de ani, Silvia Albu. Aducerea pe lume a unui copil, la 17 ani, într-o vacanță de vară, într-o lume în care avortul este interzis prin lege, mijloace de contracepție nu existau, este evenimentul care îi schimbă radical eroinei cărții: „Copilul. Era atât de mic la trup, dar cu un căpșor foarte mare. ”Sunt disproporționați prematurii”, m-a avertizat asistenta-șefă chiar înainte să intru la el, ca nu cumva să mă sperii. Corpul lui subțiat, fără rotunjimile pe care te-ai aștepta să le vezi la un prunc, stătea neclintit în cușca metalică slab luminată. Nu mi l-au dat să îl țin. Dar am putut să mă uit cum îl schimbă, cum îi fac fel și fel de manevre, cum îl întorc și îi fixează tuburile pe trupul micuț, acoperit de fire fine de păr peste tot. […]Am întins mâna și l-am simțit rece ca gheața. Mă așteptam să aibă creștetul cald. Așa ar fi trebuit să fie, ar fi trebuit să aibă aceeași temperatură cu a mea, doar din mine fusese smuls cu atât de puțin timp în urmă, încât îi mai simțeam locul în mine. Cum de putea să fie atât de rece deja? M-am consolat, mult mai târziu, că măcar el a simțit atunci o atingere caldă. Pe 23 August, când orașul duduia de defilări și discursuri, l-am îngropat în Dumbravă.”
Capitolul „Dragostea, deci moartea” accentuează această graniță fină dintre plăcere, iubire și moarte, în anii comunismului și descrie fără accente de melodramă durerea unei tinere femei care nu s-a despărțit de vârsta adolescenței și se maturizează înainte de vreme, învățând lecția vieții și a morții.
Finalul cărții este unul deschis, neclarificând istoria iubirii dintre librăreasă și ceasornicar. Ultimul capitol intitulat „Cum se face” are mai pregnant o structură de jurnal. Naratoarea evocă aici întâlnirea din copilărie cu doamna Nicolae, o prietenă a familiei, a cărei afirmație spusă într-un context intim, a marcat-o pe Silvia Albu: „Dacă am învățat ceva de la viață, e faptul că suntem singuri.” Sunt derulate apoi, ca într-o peliculă cinematografică, cadre din viața cotidiană a unei tinere librărese: aprovizionarea cu rechizite înainte de începerea școlii, vizita la Poștă, la dentist, la Cofetărie, corespondența cu iubitul ceasornicar. Secvența finală este cea a jocului cu cercul al celor două surori, Adina și Diana. Sora cea mare, Adina, are o încercare eșuată de a roti cercul în jurul trupului. Diana, copilul firav, bolnav, aparent neputincios culege cercul colorat de pe jos și reușește să îl rotească într-un ritm perfect, de parcă nu nu s-ar mai fi putut opri niciodată. Strigătul Dianei îndreptat către sora sa cea mare „Vezi, așa se face!” este un avertisment că lumea „se face”, se construiește și de către cei mici, fragili, neputincioși și candizi.
Nota autoarei ”Crunte vremuri minunate” clarifică statutul acestei opere de ficțiune și prezintă sursele de inspirație, accentuând, din punctul meu de vedere, imaginea unei cărți a memoriei.
prof. Loredana Stan, 24 iunie 2020
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023
azi e ziua amintirilor despre examene date în fiecare zi.
oameni așezați în fața unor garduri care ascund niște emoții și câteva trăsnete.
azi e ziua măștilor așezate peste zâmbete blonde.
azi e ziua ploilor din altă lume,
a răgușit pianul și pirații cu inimă, cântători doar în limba franceză,
au plecat să mai fure o mare.
azi se așteaptă pe scaune roșii, la coadă la un destin bun.
se caută o plajă pustie unde să agăți de suflete toți iubiții
și să le spui că-i aștepți la încă un examen.
Loredana Stan
slalom printre cuvinte aerate,
filme cu fete dezmățate, cireșe cu prea multe codițe
și sărutări timide, ca de pandemie.
e umezeală în aer, cu rouă trasă la imprimantă.
glăsuiește în italiană inima mea,
la ”domenica in” se dansează și se cântă curajos,
relaxare este doar în degetele mele,
fără mănuși știu ele să atingă rândurile acestea anonime.
cât aș vrea să poposesc mâine pe umerii celor care bat la porțile maturității.
să le dictez două motive și trei tipuri de personaje cum n-a văzut parisul!
ah, cât aș vrea să se oprească din plâns, la și 5, toți învățăceii lumii!
Loredana Stan
Tovarăşului meu întru mansardă
Aseară mi-a venit proprietara, –
Madame Ecaterine Bobnăut, –
Punându-mi în vedere să mă mut,
Că n-am plătit chiria toată vara.
Am opinat că timpul nu-i trecut,
Că dacă scriu romanul „Donna Clara”,
O să mă proslăvească toată ţara
Din Dorohoi şi până la Sascu
I-am spus, apoi, că noaptea-i aurită,
Că m-a trădat o damă din elită
Şi a fugit c-un prinţ din Slobozia;
Şi-am plâns pe-altarul dragostei defuncte,
Şi m-a îmbrăţişat şi… puncte… puncte…
Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.
– despre granița fină dintre plăcere, iubire și moarte, în anii comunismului, când nu exista educație sexuală, drepturile omului nu erau respectate, iar avortul era interzis prin lege:
”Totul era spaimă atunci, la început, când se făcea întuneric- dacă rămâneam singuri, doar noi doi, granițele se întăreau dintr-odată, cazemata era bine păzită. Interzis. Știam foarte bine, la paisprezece, la cincisprezece, la șaisprezece ani, da, știam foarte bine deja ce înseamnă cortegiul funerar care străbătea din când în când cartierul, trecând lin, cu o mireasă în coșciug. Șoaptele din urma camionului care purta tânăra moartă spuneau de fiecare dată o poveste- aceeași, în aceleași cuvinte- despre ce-a făcut fata, săraca, și, deși povestea nu era niciodată spusă în detalii foarte concrete sau chiar până la capăt, toate amănuntele erau bine așezate acolo, cum și capătul era întotdeauna acolo: în florile strivite rămase pe jos, frunze, petale și tije încă vii călcate de tălpile rudelor, ale prietenilor, ale străinilor curioși, în mirosul și-n murmurul stins din urma cortegiului, în bănuții argintii de pe jos, afundați în asfalt în zilele calde, dacă nu apucau să fie culeși imediat de copii și sărăci, în fotografia alb-negru, mare, atent înrămată, cu o panglică neagră pe colț, din care zâmbea o fată ca mine, ca sora mea, ca prietena mea, în sarafan de liceu și cu cordeluță pe cap, care n-a avut grijă. N-a avut grijă, așa că acum pleacă de-aici și se duce-n pământ, purtată prin cartier în sicriul deschis, acoperită de voaluri strălucite și reci, cu vârfurile pantofilor împungând în aerul zilei și-o trenă de șoapte purtată în urmă: biata de ea, biata de ea, s-a sinucis, sărăcuța, rușine, Doamne, ce păcat, ce rușine.
Probabil că încă de-atunci am asociat dragostea cu moartea.(…)
Ah, dar noi eram atât de nevinovate la cincisprezece, la șaisprezece ani, atât de nevinovate, eu și prietena mea și prietenele prietenelor mele și prietenele prietenelor lor, nimănui nu i-ar fi dat prin minte să treacă pragul, era de neconceput, nu era cu putință, cine să se arunce cu dragă inimă spre moarte pentru o clipă de plăcere- pe care nici măcar nu ne-o puteam imagina, deși ea se putea întrezări, da, în seri ca aceea, a primului sărut, cu palma strecurată prin părul de la ceafă, sau în zile ca aceea, a furtunii, când ne înghesuiam unul într-altul tot mai uzi și înfiorați și încinși, tremurând și aburindu-ne unul altuia obrajii, cu răsuflările întretăiate, sub copacul cu etichetă metalică prinsă în cuișoare pe trunchi.”
Am citit cartea acesta cu plăcerea cu care se citește un roman memorialistic, un roman în care persoane reale se transformă în personaje, o creație în care se regăsește aceeași artă a narațiunii cărtăresciene, aceeași abilitate de a re-crea cu ochii minții și cu magicul „creion de tâmplărie” (omologul „slovei făurite ”argheziene, metaforă a trudei scriitoricești, a destinului de scriitor pe care i l-au menit sorții) o lume duios de reală. Deși scriitorul Mircea Cărtărescu mărturisește că a încercat să folosească o voce foarte simplă, ușor de înțeles de oricine, am regăsit în spatele persoanei I un eu proteic, cu multiple măști: un eu biografic trăitor într-un bloc anost, comunist, din Colentina, care circulă cu tramvaiul, care este membru al Cenaclului de Luni, dar și un eu literar, iubitor de Eminescu cel păros pe picioare, descriind cu imaginație și cu expresivitate lumea prin care a trecut, trăsături care amintesc de cărțile sale (e.g. am reîntâlnit cuvântul „famelic” din „Solenoid”).
Este o carte de publicistică culturală, scrisă pe parcursul a două decenii, fiind alcătuită din trei părți. Prima parte intitulată CUM I-AM CUNOSCUT conține confesiuni despre întâlnirile cu scriitori în carne și oase, portrete ale unor mânuitori ai condeiului precum: Marin Preda, Nichita Stănescu, Geo Bogza, Gellu Naum, Mircea Nedelciu, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina etc.
Următoarele două părți ale volumului (Creionul de tâmplărie; Gheață și foc) pun în valoare și vocea profesorului prietenos, carismatic care explică publicului aspecte neștiute din laboratorul său de creație, realizând o artă poetică sui-generis, scriind despre propriile creații ca despre propriii copii. În ultima parte, Mircea Cărtărescu apare în ipostaza unui cititor profesionist, mărturisindu-și nenumăratele iubiri livrești, generatoare de adevărate revelații: „Cartea lui Sábato (n.n. ”Despre eroi și morminte”) a fost prima care m-a convins că un scriitor adevărat nu trebuie să scrie romane sau poeme, ci mărturii totale ale miracolului și dezastrului existenței, unde granița dintre poezie, filozofie, teologie, strigăt, sângerare și ejaculare să-și arate artificiul esențial. Îmi amintesc prima lectură, de acum mai bine de patruzeci de ani. Locuiam cu părinții la etajul cinci al unui bloc muncitoresc. Pe geam vedeam alte blocuri. N-aveam nici viață, nici prieteni, nici iubită, nici viitor. Mă simțeam undeva în fundul pământului. Respiram doar prin cărți. Romanul necunoscutului argentinian mi-a reamintit lucruri pe care le știusem dintotdeauna. […] Cartea asta (n.n. ”Raportul despre orbi”) în răspăr cu toate experimentalismele vioaie ale vremii m-a învățat valoarea, în literatură, a gravității, a seriozității, a asumării destinului uman, a tragismului sorții noastre. «Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele copilărești» , pare să spună, în fiecare frază, alături de Sfântul Pavel, Sábato. Nu cunosc, între contemporanii săi, cu excepția lui Beckett și a lui Cioran, spirite la fel de eroice în fața inevitabilei stingeri universale.”
Toată cartea este străbătută ca un fir roșu de iubirea față de Eminescu, poetul demitizat, poetul citit simplu și fără clișee, „totemul poeziei românești”, analizat în „faimosul – sau, cum spun americanii, in-famous – număr […] al «Dilemei» ”.
Tema prieteniei, a solidarității de breaslă pun în valoare dimensiuni umane ale scriitorului. Sunt emoționante portretele pe care le realizează colegilor săi de generație, este de apreciat iubirea profundă față de Traian T. Coșovei sau respectul față de poezia lui Gellu Naum.
Ironia fină și umorul sunt instrumentele cu ajutorul cărora scriitorul povestește amintiri din armată, pretext de a evoca și prima întâlnire cu Mircea Dinescu. Mai ales pentru cei care trăiesc în câmpia ialomițeană, descrierea armatei făcute la Fetești și invitația „tovarășului poet” Dinescu în rândul „filologilor de la termen redus” reprezintă o secvență interesantă, dar și imaginea unei epoci sumbre: „Cum trebuiau bifate și niscai evenimente culturale, o dată pe an erau invitați scriitori, mai locali, cât de cât, dacă se putea. Nu știu ce oameni importanți a născut Feteștiul, dar la o aruncătură ceva mai zdravănă de băț era Slobozia, așa că invitarea lui Dinescu a fost naturală. Sub niciun motiv nu trebuia să scoatem vreo vorbă. Vreo doi dintre noi au primit pe hârtiuțe întrebări pe care, la un semn discret al locotenentului nostru, Burnaru Vasile, trebuia să le punem poetului: «Când ați început să scrieți? », «De unde vă vine inspirația?» etc. […] Cu vreo două ore înaintea sosirii poetului, ne-au adunat la comandament, în jurul unei mese lungi. Arătam ca naiba: niște răcani extenuați, în uniforme prea mari pentru ei. Am așteptat acolo, asudând sub gulerele noastre de plastic cusute cu liță, uitându-ne pe pereți și suferind cumplit de umilința situației (căci toți intraserăm la facultate, eram tobă de literatură, mulți scriam deja profesional)…
În fine, tovarășul poet s-a arătat, însoțit de nea Boboc. Ne-am ridicat în picioare. Aveam pe atunci 19 ani, deci Dinescu trebuie să fi avut 24. Purta un pulovăr de mohair verde și arăta afurisit de prosper. Era deja faimos, «copilul teribil al poeziei românești». Era însoțit de o fată foarte elegantă. Mai târziu mi s-a spus că ar fi fost poeta Daniela Crăsnaru. Din anonimatul nostru prăpădit și chinuit, din bocancii noștri ce ne făceau răni, din izmenele noastre găurite ne uitam la ei ca la două făpturi din altă lume…
După ce invitații s-au așezat, nea Boboc a scos din buzunar o foaie de matematică și-a început să citească de pe ea o modestă producție proprie. Începea cu versurile «Dragi poeți din București,/Ați ajuns iar la Fetești…» și-a ținut-o tot așa vreo douăzeci de minute bune. Dinescu a citit și el o poezie prin strungăreața sa cât strâmtoarea Bering și după acest «moment poetic» am fost încolonați și trimiși pe arătură ca să ne băgăm mințile-n cap…”
Un loc aparte ocupă în volum proza „Cum n-am ajuns Camus”, un fel de curriculum vitae narativ, literar, al scriitorului, dar și istoria prieteniei cu Gabriel Liiceanu și cu Editura „Humanitas”.
L-am regăsit în volumul „Creionul de tâmplărie” și pe Cărtărescu-poetul, în discursul „Poezia ca vârf al cunoașterii” rostit la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș-Bolyay din Cluj, dar și în versurile inserate la finalul articolului în care demonstrează că Sábato este un „Dante Alighieri al modernității”: ”dimineață rece dar luminoasă de aprilie/ suntem în anul Domnului 1992/troleibuzul 66 abia se târăște prin mijlocul circulației/eu, pe banchetă, citesc «Păianjenul negru»,/mă uit din când în când pe geam la lumea colorată, și enervarea în mine crește:/o să fac jumătate de oră până la editură./Mă duc să-mi văd coperta la cartea de proză/și mi-o închipui în fel și chip.//statuia lui C. A. Rosetti stă și ea pe banchetă/citește și ea ceva/circulă și ea cu pământul odată-n «eternitate»…”
La sfârșitul volumului, în chiar ultima sa pagină, am descoperit încă un motiv pentru care îmi place Cărtărescu: elogiul adus operei scriitorului Romain Gary, „Fabulosul autor francez a scris treizeci de romane sub patru pseudonime și a luat de două ori premiul Goncourt, sub două nume diferite!”
E important pentru cititorii grăbiți, sătui de sofisticării de limbaj, faptul că acest volum se citește ușor, dar mai important mi se par a fi actul de memorie culturală pe care îl realizează scriitorul Mircea Cărtărescu și mărturisirea devotamentului etern față de literatură (veritabilă profesiune de credință ): „Datorez totul literaturii. Ea a ținut pentru mine loc de educație morală și religioasă, prin filtrele ei am privit, întreaga viață, spectacolul lumii. Cum am ajuns eu, fiul unor simpli muncitori dintr-o periferie a Bucureștiului, care n-a avut în casă o bibliotecă, n-a fost până-n timpul facultății la un muzeu sau la teatru și care n-a ascultat muzică simfonică decât în zilele de doliu după moartea vreunui președinte, să mă aflu acum în fața dumneavoastră, în acest loc la care n-aș fi avut dreptul să visez vreodată?
Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Setea de a nu mai scrie se datorează scriitorilor care se împăunează cu statutul ăsta și își înalță munți de cărți, coloane volatile construite din cuvinte pe care nu le citesc decât vreo doi orbi. Vorbe care înseamnă ceva nu ajung la inimile și ochii celor care, cu adevărat, înțeleg ceva din lumea asta. Oricum, lumea e construită din munți de likeuri, din egouri umflate până la explozie. Cuvintele lui Emil Cioran devin mai adevărate ca niciodată: ”Scriitorii (…) toți, până la moarte, scriu. Nu mai are niciun sens. Pentru ce să multiplici cărțile? Toți scriitorii au scris prea mult, după părerea mea. (…) Shakespeare a exagerat. Toți au scris prea mult. Am spus așa: m-am plictisit să calomniez universul (..,) Eu am scris toate cărțile mele din rațiuni medicale, terapeutice (…). Tema inutilității și a morții. Toate celelalte teme nu au nicio importanță”. Dar ce știa Cioran?
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.