Mirabilissemper's Blog

Totul- ANA BLANDIANA

”Frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de chibrituri, pisici,
tramvaie câteodată, cozi la făină,
gărgăriţe, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gândaci de Colorado, benzină,
steguleţe, portrete cunoscute,
Cupa Campionilor Europeni,
maşini cu butelii, mere refuzate la export,
ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe,
întâmpinări la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucureşti, iaurt dietetic,
ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia,
zvonuri, serialul de sâmbătă seara,
cafea cu înlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
producţia la hectar, Gerovital, aniversări,
compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii,
vin de regiune superior, adidaşi,
bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei,
peşte oceanic, Cântarea României,
totul”.

”Horia Tabacu: În anul 1985, după ce ați publicat poezia „Totul” în revista „Amfiteatru” ați șocat o țară întreagă. Mulți redactorii (de fapt cei mai valoroși dar și rebeli) de la „Amfiteatru” au fost mutați la alte publicații. Au nimerit mai bine și au zguduit și ei ziarele pe unde au ajuns. V-ați gândit vreodată la asta?

Ana Blandiana: Nu știu dacă m-am gândit în acești termeni și nici nu știu dacă s-ar putea pune problema în acest fel. Oricum, m-am simțit – dincolo de adevărurile pe care le spusesem – vinovată față de niște colegi cărora le-a fost tulburată viața fără să aibă nicio vină, nici măcar pe aceea de a se fi solidarizat cu mine. „Totul” – care este una dintre cele patru poezii din ”Amfiteatru” ( celelalte fiind „Cruciada copiilor”, „Eu cred” și „Delimitări”) – a reprezentat pentru mine un șoc prin faptul (pe care l-am aflat abia după revoluție) că a apărut pe o pagină întreagă a marelui cotidian londonez „The Independent” cu fiecare cuvânt din înșiruire explicat pe larg prin întâmplări și informații despre situația din România, pentru ca cititorul englez să înțeleagă de ce e considerat poemul subversiv și interzis și de ce riscă românii copiindu-l și difuzându-l ilegal. ”

”Tetralogia napolitană” este citită și foarte apreciată. O lectură ușoară, aparent, care ar putea încadra cele patru volume în literatura de consum, este principalul atu al romanelor. Se mai adaugă subiectul atractiv, personaje puternice, dialoguri incitante, caracterul moralizator,  motive care îl fac pe cititor să nu mai lase cartea din mână.

Ca să nu repet prezentările care circulă deja despre prima carte a tetralogiei, ”Prietena mea genială”, voi spune că m-au atras la carte caracterul cinematografic, capacitatea de a induce în cititor imagini, senzații, mirosuri. Lumea Italiei anilor 1950, atât de pestriță, polarizată social, care încearcă să iasă din ororile războiului, care aspiră să iasă din condiția ingrată, cu prețul pierderii inocenței, al imoralității, al umanității, dar și cu încercări supraomenești de a-și păstra frumusețea și de a se emancipa  prin educație, nu putea fi reconstituită decât prin descrieri veridice, portrete captivante, care îmi sugerează apropieri cu neorealismul italian (cinematografic). Îmi apar în minte filmele cu Sophia Loren și Marcello Mastroiani, care se potrivesc perfect cu imaginea prezentată de prozatoarea Elena Ferrante.

Cartea poate fi recomandată cititorilor tineri, aflați ei înșiși la vârsta formării, ca și eroinele cărții. Este o pledoarie pentru prietenie, umanitate și pentru importanța educației (-ca să trag spuza pe turta mea- studiul științelor umaniste, al limbilor clasice). Sunt multe referințe livrești (”Micuțele doamne”, ”Iliada”, ”Oblomov”) care ar putea servi drept recomandări de lectură. Romanul este așezat sub zodia unei replici din ”Faust” al lui Goethe, care are valoarea unui motto:

” Domnul:/ Doar liber tu și-aici te-arată;/ Celor ca tine ură nu le port./Din spiritele de tăgadă/ Cel mai ușor pe hâtru îl suport./Slăbește lesne-a omului activitate,/ Curând el vrea repaus absolut;/De-aceea soț să-i dau îmi e plăcut,/Ca, diavol, să-ațâțe-n creativitate.”

Fragmentul face parte din ”Prologul în cer” al operei lui Goethe, în care Dumnezeu face un pariu cu Mefisto că acesta din urmă îi va câștiga sufletul lui Faust, în schimbul eternei libertăți.  Mefisto va fi ”piedica stimulatoare”, cel care va stârni creativitatea omului care vrea prea curând ”repausul absolut”. Astfel, mottoul pare un îndemn către cititor care să privească în creație, un însoțitor pe drumul vieții, un diavol sui-generis care să ațâțe creativitatea. Îndemnul acesta continuă original Prologul cărții, subintitulat ”Ștergerea urmelor” care servește drept cadru, ramă  a narațiunii. Naratoarea e incitată să povestească după ce află că prietena sa de-o viață s-a volatilizat, și-a șters toate urmele existenței pământene, așa cum își dorea. Scriitoarea se folosește de acest artificiu, de plasarea acțiunii pe o dublă axă temporală: prezent-trecut, pentru a stârni curiozitatea cititorilor. Astfel, celelalte părți ale romanului: Copilăria POVESTEA LUI DON ACHILLE;  Adolescența POVESTEA PANTOFILOR sunt rememorările Elenei Greco zisă și Lenu despre istoria prietenei dintre cele două eroine ale cărții. Astfel, volumul se transformă simplu într-un metaroman și un bildungsroman.

Istoria prieteniei dintre Lenu și Lina/ Lila (Raffaella Cerullo), consemnate în primul volum al tetralogiei,  începe prin clasa întâi și se termină odată cu căsătoria celei din urmă. Cele două fete au la început un parcurs comun în ceea ce privește formarea individuală, apoi cele două prietene iau decizii care le separă, dar prietenia și iubirea le apropie mereu.

În copilărie, cele două prietene încearcă să cunoască lumea împreună: ”Ne țineam de mână, înaintam umăr lângă umăr, dar pentru mine, ca de obicei, era ca și cum Lila se află cu zece pași înaintea mea și știe exact ce să facă, unde să meargă. Eram obișnuită să mă simt a doua în tot și de aceea eram sigură că ei, care dintotdeauna era prima, îi e totul clar: mersul, timpul avut la dispoziție pentru a ne duce și a ne întoarce, traseul ca să ajungem la mare. Simțeam asta ca și cum avea totul ordonat în cap în așa fel încât lumea înconjurătoare n-ar fi reușit niciodată să facă dezordine. M-am abandonat cu bucurie. Îmi amintesc o lumină învăluită care părea să vină nu din cer, ci din străfundul pământului, care însă, dacă o vedeai la suprafață, era săracă, scârboasă. ”

Astfel, se naște o permanentă competiție între cele două fete, o comparație, care le așază de partea binelui sau a răului. Din acest punct de vedere, mottoul cărții capătă alte înțelesuri. Cele două eroine sunt îngemănarea dintre malefic și angelic. Lila, așa cum a strigat-o mereu Lenu (”De mai bine de șaizeci de ani pentru mine e Lila. Dacă i-aș spune Lina sau Raffaella, așa, dintr-odată, ar crede că prietenia noastră s-a terminat.”) va îmbrățișa condiția fetei rele, energice, agresive, băiețoase, iar prietena sa va fi percepută drept ingenuă, blândă, înțeleaptă, rațională: ” – Întotdeauna a fost așa, de când eram mici: toți cred că ea e rea și eu bună.”( Lenu); ” Voiam  să spun doar că te pricepi să te faci îndrăgită. Diferența dintre mine și tine, dintotdeauna, e că oamenii se tem de mine și de tine nu.- Poate pentru că tu ești rea, i-am spus tot mai furioasă.”(dialog Lila- Lenu).

Un dialog edificator (Lila- Lena) și pentru semnificația titlului și pentru importanța prieteniei este la finalul volumului I:

” – Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.

– Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.

– Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.(…)

– Mulțumesc, dar, la un anumit moment, școlile se termină.

– Nu pentru tine: tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei.”

Acest roman tratează o problematică largă, într-un limbaj accesibil și într-un stil alert, pe placul unui public racordat la realitatea contemporană.

Loredana Stan, 9 august 2018

„Ce perfectă e nedreptatea! Flămânzeşte cine nu trebuie, e iubit cine nu trebuie, moare cine nu trebuie. Cele mai mari și mai puternice făpturi de pe lume sunt, în același timp, și cele mai singuratice…” Privește înapoi cu mânie”- JOHN OSBORNE

”FERICIREA DE-A SCRIE!
Așa mi s-a întîmplat dintotdeauna: cînd citesc mai cu foc, intrat pînă-n gît în cîte un autor, îmi vine să las baltă lectura și să scriu, pe furiș, pe margini (o, cît de-adînc îmi doresc ca spațiul rămas alb al paginilor să fie generos, gentil, curat ca neaua, virginal, neprihănit, feciorelnic și absorbant, cum doar Rosalinda sau Viola lui Shakespeare, într-un veșnic dulce și echivoc asalt pot fi!), să divaghez, să încurc ițele, să împușc și-o strofă, doua, trei… Sînt curios să aflu ce se petrece cu adevărat în mine, vizavi de moliciunea orientală, concupiscentă a Cleopatrei, mi-o apropii periculos de intim și-o contemplu cu de-amănuntul, augmentîndu-i fermecător lentoarea mișcărilor, ignorîndu-l complet pe Antonio, după cum mă cațăr împreună, umăr la umăr, cu Romeo, pe aceeași scara improvizată de-amor, ca să ajung la crivatul himenal al Julietei! Scrisul mă salvează de la deziluzia de-a nu fi eu în trăsura cu storurile trase, umblînd halandala pe străzi, ci Léon cu Emma bătrînului Flaub! Delicioasa și jertfelnica Emma! Atît de brutal hurducată de iubire! Ș. a. m. d.
Prima dată, din cîte-mi amintesc, prin clasa a patra sau a cincia, am scris cifrat (fiecărei litere corespunzîndu-i o cifră), într-un caiet de aritmetică. Țineam jurnalul, în calitate de secretar, ceas cu ceas, al activității unui birou de detectivi particulari înființat de mine și de colegul meu de bancă, Gelu. De fapt, doar noi doi alcătuiam asociația aceea privată! Îl aveam drept idol și patron ideal pe Arsène Lupin, irezistibilul “gentleman cambrioleur” al lui Maurice Leblanc, ale cărui cărți, răscolite de prin podul prăvăliei de mărunțișuri ținute de părinții lui Gelu, mi-au fascinat pubertatea. Sherlock Holmes mă lăsa rece, deducțiile lui mi se păreau seci și mecanice. Tipul, deși opioman, nu era copleșit de eternul feminin. Descriam, cifrat, cum am spus, escapadele pînă-n centrul orașului, unde urmăream o fetiță fragilă, necunoscută, speriată de insistența noastră enigmatică. Asta se numea Acțiunea Pai! Altceva nu știu ce mai conținea caietul pierdut, înțesat de indiscreții. Oricum, începusem să scriu‼! Cu o nedesmințită aplicație, de-a lungul anilor, spre Numerologie!
Mai tîrziu, prin clasa a opta, și îndrăgostit, și bolnav, trimeteam nesfîrșite scrisori în versuri iritant de dalbe, cu infinite camere albastre în care pluteam, în ciuda gravitației, unul spre altul, unei eleve de aceeași vîrstă, din București, brunetă, cu cozi groase ca un lest parfumat, venită să-și petreacă vacanța de vară la rudele ei din Iași ce locuiau într-o clădire alăturată Teatrului Național. Acolo se construiau decorurile. Bineînțeles că a intrat imediat în Gașca teatrului, formată din vreo cîțiva băieți și cîteva puștoace, de pe la alte licee, jucînd capra și poșta americană, și, tot ca-n Shakespeare! ne-am plăcut pe clipă, pe dată! Se pare că talentul meu copilin avea nevoie de transport la distanță, se nutrea din absența partenerei, fantezia făcîndu-și mendrele mai în voie. Îi expediam epistolele pe adresa unei mătuși de-a ei, indulgente, cu locuința deasupra unui restaurant, “Vraja mării”, maică-sa fiind prea severă și bănuitoare de bazaconii premature. Prietenii din gașcă mă strigau “Fixulina Be!”, considerînd că e aiurea să ții cu încăpățînare la cineva aflat la 500 de kilometri. Cert e că de-atunci, uneori cu pauze de ani, am tot scris.
Partea mai grea de-abia acum începe. După cum nu înțeleg de ce în 2006 am ajuns la balamuc, cu vreo trei episoade depresive grave, înșirate ca pe ață, tot așa nu pricep ce m-a pocnit, de-am rămas să scriu o viață-ntregă‼! Și, bineînțeles, să citesc, una fără alta nu merge, cel puțin la mine. Normal, cu timpul, îți creezi obiceiuri, descoperi „metode”, ai tipicurile tale, nelipsitele ciudățenii, blocajele și avînturile nemotivate parcă sau depinzînd de chestii care pentru restul par fleacuri. Cui să-i explic cum la Dolhasca, venind agale de la spital, din senin, mă trezeam că “văd”, în minte, derulîndu-se fulgerător, nu versuri, ci poezii întregi, cu spărturi acolo unde nu se afla încă cuvîntul nimerit, strofe pe care mă străduiam să le memorez pînă ajung acasă, ca să apuc să le scriu cu creionul cu grafit negru, uleios, ascuțit cu lama, pregătit anume, pe niște caiete de geometrie, numai de geometrie, c-o foaie albă, de transcris caligrafic, și cealaltă cu pătrățele, de însemnat în viteză? Nerăbdarea de-a le materializa începea cu un soi de mișcare a degetelor mîinii drepte, în mijlocul drumului plin de praf, în soarele c-o lumină de dinainte de potop, exasperînd miresmele, lumină ce n-am mai aflat-o nicăieri, lipită de scoarțele copacilor, de scîndurile gardurilor, de iarba șanțurilor cu apa adunată de la ploile trecute, o lumină ce brusc încercam s-o jupoi ca pe o coajă de pe un fruct uriaș. Simțeam că e posibil! Nu priveam prin lumină, priveam lumina ! Trăim senzația că am intrat într-un soi de ritm care era al întregului peisaj, al dealului, al pîrîului de mai încolo, Șomuzelul, al viilor de pe dealul opus, al tuturor ființelor mici sau mari, o bucurie instaurată deplin, de nedescris în nici un chip, ci doar de primit, de lăsat să-mi treacă prin trup mai departe, mai departe, cuprinzînd orice, luîndu-mi, năvalnic, gîndurile și cadențîndu-le armonios. Trebuia să nu uit, să reușesc să capturez amintirea secundei. Așteptam luni de zile, mă însoțea o veghe permanetă, o atenție dilatată dureros în a nu pierde momentele scînteitoare, nevreosimile după consumare, de necrezut dacă nu le-aș fi înscris, secusele înregistrate de degetele mele febrile fiindu-mi singurii martorii. Fericirea de-a scrie! Uneori mă poticneam, lipsea o strofă, un vers, un cuvînt. Mă culcam devreme seara, aveam încredere. Dimineața poezia era gata, se lucra prin somn, fără un efort conștient, o rescriam mirat de ce-a ieșit!
Pe urmă, cam prin preajma a treizeci de ani, am început să beau cafea. La început puțină, îndoită cu lapte, cam o cană uriașă, rareori două, îmi zbîrnîia carnea. Scriam înfrigurat, ca-n delir, întrerupîndu-mă doar ca să execut un dans tribal cu strîmbături în oglindă. De-atunci cred că am consumat cisterne de cafea, nesățios, înmulțind mereu numărul cănilor, mîncînd și zațul, buzele mele sărutînd zgomotos buza senzual zmălțuită. Niciodată nu am folosit ceștile, sînt minore, penale, îți complici pe gratis situația cardiacă, cerebrală, ba chiar literară…
O vreme am întrebuințat numai caiete de muzică, scriind pe portative, cu creioane de tîmplărie, dreptunghiulare (cu cît era creionul mai grosolan, cu atît mai fine deveneau versurile, nu mint!), sau cu creioane colorate, sau chimice, muiate în gură. Reciteam textul de zeci de ori, cu glas, întîi încet, șoptit, apoi tare, urlat, îl hăuleam pur și simplu în final, îl auzeam, căpăta ecouri, izbit de cotoarele volumelor, de dulapul solid, de gutuile așezate deasupra, de paharele grațioase, cu picior lung, de pe masă, acoperite cu ceasornice vechi de buzunar, de soba de teracotă, dublă, ca-n sălile de aștepare, observam unde e buba, unde nu sună ca lumea. Cititul din picioare, mergînd în cerc prin casă, e benefic! Aveam o odaie imensă, gazda plănuise cîndva să deschidă o prăvalie, zăbreluise floral geamurile contra eventualilor hoți. Mă feream de vin sau de tării, un singur șpriț, săltat cu profii de la liceu, în recreație, la crîșma din spatele gării ( au fost și Mircea Ivănescu și Mihai Ursachi în ea!), mă scotea pe-o zi de pe fir, îmi altera precizia percepțiilor, îmi fleșcăia emoția. Rugați-vă pentru sufletul meu!”

TEMPUS EDAX RERUM- Timpul care mistuie (erodează) lucrurile- PUBLIUS OVIDIUS NASO

”Doar când ies din casă mă duc la oglindă, altfel prea puţin. „Nu se iese oricum în lume.” Asta e o propoziţie din Remember a lui Mateiu Caragiale. Am o faţă care (încă) mă susţine. Altfel e greu pe pământ, cum ar zice Bacovia. Dacă ne gândim la privitul în oglindă la modul figurat, sunt la fel de nemulţumită de mine ca de când mă ştiu. Nu mă iert pe mine nici pentru greşelile foarte mici. Niciun judecător al meu nu mă întrece! De la o vreme am mai obosit, poate cândva chiar am să mă-mprietenesc cu mine. Dar, la greu, doar eu îmi sunt adevăratul aliat. O forţă ce pare adormită.” scriitoarea SIMONA POPESCU