Un poet ajuns la vârsta maturității, cu un singur, dar important premiu în palmares, moare în tramvaiul 16, înjunghiat, încercând să apare onoarea unei femei brune, cu gambe fine și „coapse promițătoare”. De pe lumea cealaltă, încercând să descopere „poezia de apoi”, bărbatul, personajul-narator al acestui roman, nu încearcă să ajungă printre cei vii, nu se transformă într-o fantomă sugătoare de sânge literar, nu bântuie viețile celor dragi, (sau poate că da), ci povestește (asta e sigur). Poveștile sunt viața și moartea lui. Poetul mort înainte de vreme își derulează filmul vieții, râde pe seama propriului trecut, își rememorează iubirile, își aduce aminte de întâlnirile mai mult sau mai puțin literare din viața sa (întâlnirile cu mediul literar de la Porcăria, un fel de Catedrală a lui Llosa; perioada de controlor la RATB, de vânzător de reviste lucioase prin trenuri, de vânzător de droguri ), întocmindu-și în minte, (pentru că nu are pe ce și cu ce să o noteze) la sfârșitul cărții o listă de 168 de întrebări, prima fiind: „Am un copil?”.
Romanul are douăzeci și șapte de capitole și este o frescă a societății contemporane, realizată din perspectiva unui bărbat aflat în preajma unei vârste semicentenare. Personajul-narator e interesat să critice lumea literară, descriind figuri caricaturale, grotești, grandomane, mucalite, idealiste, nefericite și care, probabil, au modele pe măsură în viața reală. Un plan narativ important e reprezentat de poveștile eroinelor cărții, prezențe care au marcat în diferite feluri viața personajului principal. Întâlnirile cu aceste femei transformă romanul într-unul prea erotic, prilej de pagini cu limbaj licențios, care sfidează pudibonderia unui cititor „prea-cuminte”. Fauna feminină e bogată: femei senzuale, simple aventuri lucrative sau nu, dar și Lavinia și Vera, cele două prezențe importante din viața sa. Vera, femeia pe care pe care, probabil, eroul cărții o iubește, îi oferă în ultima zi a vieții sale pe pământ speranța nașterii unui urmaș.
Titlul cărții, deși confuzia cu data de 7 noiembrie – data revoluției bolșevice din Rusia- ar putea trimite către o grilă de lectură în cheie politică, are o semnificație în calendarul personal al eroului, reprezentând ziua națională a statului artificial RDG, transformată, sui-generis, în ziua aberației. RDG este singura țară pe care a vizitat-o bărbatul, un tărâm care nu mai există pe harta statelor lumii, după căderea Zidului Berlinului, dar care este reînviat în confesiunile acestuia: „Celebram în fiecare an ziua de Șapte Octombrie ca pe eliberarea mea de constipație, auzeam în minte fanfara de la Berlin, vedeam tancurile, rachetele monstruoase și optimiste, tropăiam într-un pas de defilare interior săltat.”
Sunt câteva obsesii, laitmotive, la care se întoarce mereu eroul cărții: statuia lui Lascăr Catargiu pe lângă care el trece înainte să urce în tramvaiul morții (vehicul modern al transcenderii într-un alt spațiu-vezi „La țigănci”) și a cărei replică și-ar dori-o construită pentru a-l întruchipa după moarte; șoriceii literari, industrialii, tipologii literare antagonice în „câmpul literarii”, creionul portocaliu cu mină de 0,7, obiectul-fetiș, gospodinele, harta unor trasee pe care le compune singur, bila din creier etc.
Este originală descrierea lumii de dincolo a lui Zografi, cu care se deschide cartea: „Ai fi tentat să spui că e o societate omogenă și egalitară, un fel de comunism liber consimțit, deși nu-i tocmai expresia potrivită, să zicem un comunism acceptat în mod firesc, fără închisori și fără absolut nicio legătură cu ce-am trăit noi. De pildă, n-au mașini, lumea circulă cu bicicletele sau cu niște autobuze roșii, supraetajate, ca la Londra, care vin punctual din zece în zece minute. Se îmbracă simplu, nu neapărat sobru, dar nimeni n-ar alege haine extravagante în culori țipătoare, e o chestiune de gust, ceea ce îți creează impresia că poartă un fel de uniforme. O să te surprindă să afli că necesitățile fiziologice nu i-au părăsit, însă au fost mult diminuate. Fac sex, dacă vrei să știi, bănuiesc că asta te preocupă pe tine, da, fac din când în când sex noaptea, în intimitatea dormitorului, stimulați de pâlpâirea mov, totuși apetitul lor sexual e modest. În compensație, li se oferă o gamă largă de distracții. Canalele de televiziune transmit nonstop filme fantasy, thrillere, comedii, telenovele, spectacole muzicale, documentare și emisiuni-concurs de cultură generală.”
Finalul cărții revine la condiția personajului-narator pe care o găsim, simetric, și la început, pagini declanșatoare de nostalgii. Naratorul pare că nu vrea să atragă nici compasiune, nici atitudini lacrimogene, ci privește analitic prin tunelul memoriei, încercând să-și pună în ordinele piesele puzzle-ului personal. Dacă am încerca să desenăm chipul poetului mort acesta ar contura imaginea unui om foarte mirat, luat prin surprindere de aventura fatală:
„Aici unde mă aflu nu mai pot sărbători sau comemora Șapte Octombrie (distincția între a sărbători și a comemora a dispărut), dar îmi spun că am ajuns în Redege. Șă că ironia poeziei mele face ca Șapte Octombrie să rămână singura dată plauzibilă. N-am ceas, n-am calendar, nu există ore, nu există zile, nu există ani. E totuși un fel de timp, ceva care ticăie pe măsură ce îmi povestesc viața, închis ermetic într-un punct, sau mai puțin decât un punct, nemișcat, în întuneric. Am s-o iau de la capăt. Nu știu ce aștept. S-ar părea că asta e tot.”
Discursul narativ subiectiv construit pe confesiunea unui personaj plecat dintre cei vii apropie cartea lui Zografi de romanul „Mă numesc roșu” al lui Orhan Pamuk.
LOREDANA STAN
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.