Piesa de teatru OSTATIC LA MĂTUŞICA, scrisă de Morris Panych face parte din repertoriul Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu și are ca protagoniști două personaje (jucate nu foarte convingător de actorii Pali Vecsei, Gabriela Neagu) solitare, ciudate, pierdute într-o lume care și-a pierdut și ea busola. Regia piesei este realizată de Michael Devine care accentuează caracterul modern al textului și valoarea actuală, apoftegmatică a replicilor celor două personaje: bărbatul care monologhează aproape tot timpul, încercând prin logos recuperarea identității și câștigarea unor legături de familie, sociale și femeia care tronează într-un pat-catafalc și de la care se așteaptă să moară. Prima replică a mătușicăi/mătușichii/mătușicii este la jumătatea piesei când îi spune bărbatului care crede că e nepotul său ”Crăciun fericit!” încercând să aducă umanitate și căldură în propriul cămin în care moartea și-a făcut culcuș.
Titlul piesei creează așteptări facile unui public doritor de râsete energice și contrazice mesajul foarte profund. Replicile sunt scurte, ca niște respirații, și întrerupte de lumina care se stinge și se aprinde pentru a crea un efect dramatic. Ele ar trebui să producă iluminarea spectatorului care să se regăsească printre cuvintele spuse pe scenă.
Subiectul piesei de teatru este simplu: o scrisoare (mesager al destinului/ hazardului) cu mesajul ”O mierlesc” ajunge în mâinile unui bărbat care înțelege că trebuie să vegheze ultimele clipe ale rudei sale. Numai că mătușa nu vrea să moară și nici nu dă semne că ar avea aceste simptome instalate. La început, bărbatul încearcă să o convingă cu vorba bună, apoi recurge și la măsuri mai dure: otrăvire, o mașinărie de (sin)ucis. Și între timp, trec anotimpuri, bărbatul își spune povestea vieții sale și parcă nu ar mai vrea să-i moară mătușa. Rolurile de ostatic trec de la un personaj la altul. Ostatică e la început mătușa care e incapabilă să se salveze din încăperea- cavou. Nu-i sunt permise legăturile cu lumea exterioară, oamenii din afară sunt văzuți ca niște pericole.
Intervine și o intrigă polițistă când bărbatul își dă seama că mătușa sa nu e cine credea el că e și atunci femeia începe să vorbească. Cei doi ar vrea să recupereze timpul pierdut și se apropie unul de altul. E prea târziu. Femeia moare și se transformă în îngrășământ pentru o floare de Amaryllis.
Interesantă a fost și scenografia: scaunele publicului așezate pe scenă, toate elementele de mobilier cu accente funeste.
În sală, la balcoane, unii spectatori nu rezistă și părăsesc incinta după un sfert de oră. Se aud respirații sacadate și se văd și căscaturi. Trebuie atenție și nu toată lumea are chef să prindă mesajul. În dreapta mea, la sfârșitul piesei, o fată de 16 ani plânge. Sunt speranțe că tânăra generație poate lăsa în altă parte superficialitatea. Nu e totul pierdut.
P.S. În foaier aud opiniile unei persoane avizate care spune că actorii nu au primit decât un rând de aplauze și amendează replicile poticnite ale bărbatului de pe scenă, atrăgând atenția că niciodată nu te corectezi pe scândură, că oricum publicul nu știe textul și se pierde din vibrația spectacolului.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.