Mirabilissemper's Blog

396 de pagini distribuite în trei părți, despre un bărbat detestabil, în plan uman, în ciuda genialității sale încununate cu un premiu Nobel (pentru cercetările  în domeniul fizicii, despre Fuziune). Un afemeiat mincinos, un hedonist incurabil, cu experiență de viață acumulată de-a lungul celor cinci căsnicii,  Michael Beard,  este personajul central al cărții narate cu inteligență, într-un ritm alert, stârnind compasiunea cititorului. Pe lângă construcția acestui personaj complex, cartea are ca puncte forte și familiarizarea cititorului cu aspecte legate de științele exacte, de problematica încălzirii globale, a energiei curate, regenerabile.

Obsesia personajului principal pentru energia solară se regăsește și în titlul cărții. În încercarea de cucerire a primei sale soții, Michael Beard află de pasiunea acesteia pentru John Milton și este el însuși sedus de versurile dedicate luminii: „Îi era deja clar că propriul său domeniu de interes avea să fie lumina și s-a simțit firesc atras de poemul cu același titlu, căruia i-a învățat ultimele douăsprezece versuri pe de rost, și pe la a doua sticlă cu vin a început să-i vorbească despre el și patosul pe care îl evoca- un bărbat orb, jelind toate câte n-avea să le mai vadă, apoi slăvind puterea mântuitoare a imaginației. Peste fața de masă apretată, cu paharul de vin în mână, i-a recitat partea finală: «pogoară-te, lumină a Cerurilor/Pe dinăuntru strălucește, putința minții ia-mi-o/ Și mi-o dogorește, sădește-mi ochi lăuntric, păienjenișul mi-l curăță și zvântă,/Să pot vedea și povesti de toate câte zac ascunse/Ochiului de muritor.»”

Ironia sorții este că lumina, energia solară, de pe urma căreia își câștigă existența eminentul om de știință sunt probabil responsabile de apariția în finalul cărții a unui melanom, care anticipează un sfârșit biologic al personajului, pe lângă degradarea morală, pierderea valorilor umane: prietenia, onoarea, cinstea, fidelitatea, încrederea.

La finalul cărții pare că nimic nu îl mai poate salva pe Michael Beard în plan uman decât iubirea paternă: „simți în inima sa o senzație străină, ca o dilatare, dar se îndoia, în timp ce își deschidea brațele spre ea, că l-ar mai fi crezut cineva dacă ar fi încercat să spună că era dragoste.”

Mi-a plăcut imaginea veridică și actuală a tinerei generații: „Aveau de la douăzeci și șase la douăzeci și opt de ani, toți în jur de 1,80 înălțime. Doi aveau părul lung, prins în coadă la ceafă, patru aveau ochelari cu rame identice, pe doi îi chema Mike, alți doi aveau accent scoțian, trei purtau brățări de ață colorată la încheietură, toți purtau jeanși decolorați, adidași și bluze de trening.[…] se referea la toți șase zicându-le « codițele.» Și niciunul dintre acești tineri nu părea să fie plin de venerație față de Michael Beard, laureatul Nobel, așa cum considera el că ar fi trebuit. Cu siguranță îi cunoșteau cercetările, dar la întâlniri se refereau la ele doar în trecere, între paranteze, într-un murmur indiferent, de parcă erau de domeniul trecutului, când, de fapt, lucrurile stăteau chiar invers, Fuziunea Beard- Einstein se regăsea în toate manualele, invulnerabilă, robustă din punct de vedere experimental. […]  Codițele vorbeau repede, pe un ton mereu interogativ. […]Nu reușeau să pună cuvintele în enunțuri, până aici ajungeau cu gândul, iar apoi unul dintre ei murmura « Corect!» și săreau cu toții la următorul calup discursiv, pe care, din nou, cu greu l-ai fi putut împărți în propoziții.”

Pledoaria pentru importanța energiei solare este accesibil realizată. Este frumoasă poezia pe care scriitorul o face din teoriile fizicii: „Legile fizicii sunt atât de inofensive, atât de generoase. Și lucrurile stau cam așa. așa. […] Ploaia este același lucru cu lumina soarelui în ce ne privește,[…].Usucă planeta, îi controlează clima și viața. O ploaie dulce de fotoni- tot ce trebuie să facem este să ținem cănile întinse. Știți, am citit undeva, era un tip care spunea că mai puțin de o oră din toată lumina soarelui care cade pe pământ ar satisface nevoile lumii pentru un an întreg.”

Întâlnirea cu muzica lui Fernando Sor este interesantă: „o melodie cântată cu atâta sensibilitate, care suna hispanic, meditativ, cu o anumită lejeritate și precizie, semănând cu ceva de Mozart.” Michael Beard ca și iubita sa, Melissa, singura dintre femeile sale care reușește să-l facă tată, nu iubește muzica clasică: „Dar ea ura muzica clasică la fel de mult ca și el, pentru că n-avea ritm, spunea ea mereu, nu-ți făcea sângele să fiarbă, nu era suficient de tobagoană sau venezueleană pentru ea.”

Referirile  depreciative (depinde din ce parte privești) la România nu puteau să lipsească: „Însă Beard își pierduse de mult încrederea în plenitudinea și stranietatea Americii așa cum era prezentată la televizor. Aveau sute de canale acum și în România, și peste tot pe planetă.”

Anticiparea sfârșitului e destul de edulcorat prezentată, din perspectiva acestui personaj care poate să înțeleagă toate problemele complexe ale omenirii, mai puțin propria cădere în dezumanizare; este cel care înscenează o crimă, comite furt intelectual, trădarea iubirii este a doua sa natură: „ziua în care avea să moară și în care va purta în picioare șosete desperecheate, e-mailurile sale vor rămâne fără răspuns, iar în coșmelia care îi servea de locuință încă se vor găsi cămăși cu nasturi lipsă la manșete, un bec care nu funcționa în hol și facturi neplătite, un pod arhiplin, muște moarte, prieteni așteptând de la el o veste și iubite pe care încă nu le recunoscuse ca atare. Uitarea, ultimul cuvânt pe ordinea zilei, va fi singura lui consolare.”

Reflecțiile nepretențioase, ușor de reținut despre natura umană oferă încă un  argument în favoarea unei cărți de succes: „Dacă vreodată, se gândi Beard, i s-ar întâmpla să călătorească în spațiu spre o altă galaxie, curând, probabil că i se va face dor de toate acestea, de frații și surorile înaintând în șir în fața lui, de toată lumea, inclusiv de fostele neveste. Era copleșit de iluzia agreabilă că îi plăceau oamenii. Gesturile lor erau perfect scuzabile, ale tuturor. Puteau fi cooperanți, alteori un pic egoiști, un pic cruzi, dar mai presus de toate, erau amuzanți. […] Așa e lumea- pe toți, pe fiecare dintre noi ne paște căderea în uitare, ca o parte firească din viață, și nimeni nu se plânge de asta. Nu suntem cea mai reușită specie imaginabilă, dar cu siguranță suntem cea mai bună, nu, cea mai interesantă.”

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2024

Există și un subgen literar dedicat femeilor, cu o scriitură alertă, modernă, accesibilă, cu problematică adecvată. ”Eleganța ariciului” de Muriel Barbery și „Lapte negru„ de Elif Shafak sunt două asemenea exemple. Prima este o carte de ficțiune, a doua este o carte de memorialistică, dar cu importante inserții de elemente ficționale. Amândouă au ca puncte comune pasiunea personajelor pentru literatura rusă, dar și importantele referințe livrești, astfel că aceste două volume se pot constitui, sui generis, în invitații la a citi alte cărți, de a deschide noi orizonturi culturale. De asemenea, dialogurile celor două opere sunt nesolicitante, multe replici constituindu-se în enunțuri memorabile, lapidare, care definesc perfect situații de viață.

”Eleganța ariciului”, dincolo de cele două destine (ale unei femei și ale unei fetițe) pe care le aduce în fața cititorului, este și o introducere nepretențioasă și neacademică în filosofie, prezentând nu ex cathedra principalele curente filosofice. ”Lapte negru” este confesiunea autoarei despre conflictul între condiția de femeie, mamă, scriitoare, dar și un document serios, dar prezentat accesibil, despre importante figuri feminine care au marcat istoria umanității. Latura memorialistică e oarecum abandonată în paginile în care autoarea  conversează cu vocile sale interioare, personificate ca niște  minuscule prietene (Degețici): Mama Budincă de Orez, Milady Cehoviana Ambițioasă, Mica Domnișoară Practică, Domnișoara Cinica Doctă, Blue Belle Bovary, Doamna Derviș, iar propria depresie îmbracă forma unui djinn, a domnului Poton.

Așadar, două lecturi plăcute, care nu impresionează printr-un stil complex, dar care încântă sufletul și desfată mintea cu reflecții profunde, ascunse în vorbe accesibile.

LOREDANA STAN

Cartea mi-a fost readusă în atenție cu ocazia unui Club de lectură, organizat la Casa Cărților în urbea mea dragă. Scriitorul Constantin Țoiu și scrierile sale  merită să fie aduse în atenția tinerilor iubitori de carte, cu atât mai mult cu cât acesta s-a născut la Urziceni și a evocat în scrierile sale aceste meleaguri, cu mult înainte de apariția unui serial de comedie care a făcut celebră această zonă geografică.

Cartea a apărut în 1976 și tratează problematica „obsedantului deceniu”, prezentând într-o altă viziune drama intelectualului (cu ecouri din opera lui Camil Petrescu) , anticipând tema politică, istorică, delațiunea, sentimentul datoriei și al vinovăției, exilul interior, din „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Marin Preda.

Problematica romanului se înscrie în tematica literaturii postbelice, din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Constantin Țoiu nu este nicidecum un scriitor marginal, integrându-se perfect, prin stil, personaje, forța narațiunii, în peisajul literar românesc, contemporan.

Romanul este alcătuit din paisprezece capitole și un epilog. Perspectiva narativă este una complexă. Până la capitolul al nouălea, perspectiva narativă este obiectivă. În capitolul al nouălea, personajul-narator este Isac, apoi se revine la același stil naratorial, dar naratorul împrumută perspectiva personajelor sau se distanțează de aceasta. În  armonie cu această perspectivă narativă, personajul principal al cărții, Chiril Merișor, este construit ca un „personaj făcut, născut, să te referi mereu la el la a treia persoană și în pielea căruia poate intra oricine”.

Volumul are și elemente de autenticitate, conținând pagini de jurnal ale intelectualului Chiril, redactor la o editură, dar și comentariile ulterioare ale maiorului Roadevin, fotocopii, despre procesul personajului principal.

Acțiunea gravitează în jurul acestui jurnal, manuscris, pierdut de către  personajul principal în cabina de probă a unui magazin. Dacă la alți scriitori și mai ales în prezent, manuscrisul pierdut și găsit este un artificiu de compoziție folosit de autor pentru a călători în spațiu și în timp sau pentru a descrie o realitate, dintr-o perspectivă exterioară, detașată, în epoca de după al Doilea Război Mondial era un delict să deții asemenea însemnări personale care puteau fi interpretate drept acte ale unui reacționar, de deviaționism de la doctrina partidului.

Acțiunea romanului e destul de dificil de ordonat din pricina absenței unei cronologii tradiționale, a întoarcerilor în timp,  a rememorărilor, poveștilor și personajelor variate. Ca structură, romanul urmărește destinul lui Chiril, intelectualul exclus din partid, în 1950, și anchetat ulterior și arestat pentru vina de a deține un jurnal în care scria despre lucrurile, oamenii, fenomenele cu care se întâlnea în realitatea înconjurătoare. La anchetă, întrebări despre comunism, marxism, patrie,  oameni care se ascund în spatele unor inițiale îl incriminează și îl determină pe Chiril să se spânzure, sfidând orânduirea prin moartea sa (personajul reflector, Aurică, povestește mirat că în închisoare Chiril nu a găsit altceva cu care să  se spânzure decât niște izmene). Un alt plan narativ urmărește destinul oamenilor care formează „Galeria” sau „Echipa cu care treci prin lume”.  Cavadia, cel mai strălucit personaj al acestei ”Echipe” este scriitorul care îl inițiază în lumea literară, este un ghid pentru cunoașterea mediului scriitoricesc. Poveștile sale ca și ale anticarului Brummer amintesc de lumea „Crailor de Curtea-Veche”. Praxiteea, gazda salonului „ Viziuina cu hoți” și soțul său, Rorică, arestați politic,  Aurică, tipograful vecin care i-a întreținut pe Chiril și pe sora sa, Octavia, după moartea tatălui, medic de inchisoare, Axente, strungarul comunist  și Bunthe, prieteni cu ultimii doi, sunt personaje care formează această ”Echipă trecătoare prin lume”. De altfel, scriitorul consideră că personajul principal al cărții este această Echipă, dar și Memoria. Al treilea plan narativ este reprezentat de imaginea societății românești din perioada „obsedantului deceniu”, descrierea unui București reconstituit veridic. Sunt interesante paginile despre lumea scriitorilor (vizita la palatul Mogoșoaia, mesele de la Capșa, atmosfera din editură, imaginea unui director de editură care își editase pentru a unsprezecea oară o carte de poezii și cumpărase o salopetă muncitorească pentru a verifica dacă volumul său încape în buzunarul acesteia, având dorința de a fi citit de muncitori, de a nu fi uitat de popor.)

Mi-a plăcut și caracterul aforistic, sentențios al romanului, surprins în secvențe-cheie, în replicile unor personaje : „Fie ca învățătura ta să nu întreacă faptele tale”; ” după plumb, cel mai greu cântăresc cărțile”; „Noi suntem în ordine mai ales când suntem în dezordine”; „Duritatea e un semn de tinerețe și de libertate. și pentru cel ce o practică și pentru cel ce o acceptă”; „Forța de a minți slăbește însă spre sfârșitul vieții și cel mai sincer lucru rămâne moartea”; Moartea îi sperie doar pe cei ce au mâinile neocupate”; „cel mai bine în fața existenței se dovedise că rezistă ori oamenii apropiați de natură, care muncesc în rând cu ea și cu legile ei dure ori cei înzestrați cu o întinsă cultură, ce reușește să devină un fel de al doilea organism al tău, nu mai puțin aspru în rânduieli și acceptare și cu o deplină cunoaștere a învățămintelor istoriei; „A cunoaște înseamnă a fi rău.”

Romanul provoacă un dialog intertextual, cu referințe livrești, artistice, în general. Scena sărbătoririi dramaturgului Take Bunghez la Mogoșoaia îmi amintește de pagini din „Satyricon” a lui Petronius și de viziunea regizorului Federico Fellini. Multe rânduri sunt dedicate descrierii tabloului „Plata dijmei” de Peter Bruegel cel Tânăr, simfoniei în stil clasic a lui Prokofiev.

prof. LOREDANA STAN